TEATRUL ABSURD DIN ROMANIA

Ce se intampla in Romania are accente de teatru absurd, o piesa jucata la o scara imposibila, cu milioane de actori. Regasesc, in ce se intampla in tara, principala caracteristica a teatrului absurd: golirea de teluri a vietii, ruperea de radacinile religioase si spirituale, care face ca orice actiune sa fie fara sens, inutila, si prin asta, absurda. Uber-marionetele lui Eugen Ionescu, daca ar fi sa le comparam cu personajele care populeaza viata Romaniei, ar putea fi socotite varfuri de inteligenta si originalitate. La fel ca in multe din piesele teatrului absurd, romanii par sa creada ca sunt prinsi intr-o capcana, in care sunt/au iluzia ca sunt amenintati de forte de neinteles, pe care nu le pot controla, si in fata carora doar atitudinea fatalista poate sa aiba un fel de sens, la fel cum sinucigasul gaseste sens in funia care atarna din grinda…

In viata politica, mai ales, senzatia de teatru absurd este terifianta: la fel ca batranii din „Scaunele”, vorbim cu si despre politicieni, despre stanga si dreapta – mai ales cand vorbim despre dreapta, sentimentul asta apare! – fara sa ne intelegem ca in jurul nostru este doar o mare de scaune goale. Politicienii nostrii nu exista, sunt la fel de invizibili ca oaspetii acelor batrani, dar noi ne incapatanam sa ne purtam ca si cand ei ar fi in fata noastra, in jurul nostru. De fapt, nici scaune goale nu avem. In jurul nostru, pe scena politica, avem o mare de infractori, care se incapataneaza sa spuna ca ei sunt politicienii Romaniei, si noi, ca natie, refuzam sa-i vedem ca ce sunt, si preferam sa negam realitatea, acceptand ca ei sunt politicieni. Un fel reflectie a unui cocosat, intr-o oglinda stramba, asta imi evoca politicienii romani, si electoratul lor…

Cand vine vorba de opozitia extra-parlamentara – ca de aia parlamentara, care este sublima, dar lipseste cu desavarsire, ar fi absurd sa vorbesc – si de liderii unei asemenea opozitii, singurul cuvant care-mi vine in gand este „Godot”. Asa este natia noastra: intr-o eterna asteptare, a unui lider si a unei opozitii care se pare ca nu o sa vina, niciodata. Discutam despre ce si cum ar trebui sa fie opozitia asta, ce criterii ar trebui sa indeplineasca liderul ei, si discutand, incepem sa credem ca discutia in sine poate inlocui subiectul ei. Si mai ales, purtand asemenea discutii sterile, au trecut pe langa noi anii, pe urma primul deceniu, al doilea, aproape a trecut si al treilea, si cred ca o sa continuam cu asteptarea asta, inca un secol. Sau mai multe…

Stau si ma intreb ce ar putea sa scoata, o intreaga natie, de pe scena teatrului absurd. Oare cum se poate vindeca o natie de boala negarii realitatii, care o impiedica sa vada lucrurile asa cum sunt, si care da, majoritatii romanilor, sentimentul unei oarecare normalitati? Cum putem sa ne rupem din ciclul asta repetitiv, care ne tot tine pe loc? Bineinteles, putem sa alegem sa continuam asa, pana cand, pe scena numita Romania, cortina o sa fie trasa, si ultima lumina, stinsa. Asta, daca o sa mai aiba cine sa traga cortina, si sa stinga lumina.

Lasă un răspuns