Libertatea si binele individual, dreptul oricarei fiinte de a cauta fericirea, de a se realiza, nu trebuie sa fie, niciodata, subordonate unui bine colectiv, arbitrar stabilit ca fiind superior. Binele colectiv rezultă din însumarea binelui indivizilor din societate,si nici un alt fel de bine nu poate fi superior.

Între drepturile individului si acest bine colectiv există o tensiune continuă, care poate fi evitată, totuşi. La modul cel mai general, tensiunile dintre drepturile individului si binele comun, nu pot sa apară decat atunci (şi numai atunci!) când există o divergenţă majoră între finalitatea libertăţilor individuale şi cea a binelui comun. Cuvintele cheie din acest principiu sunt “arbitrar stabilit”, pentru că de aici apar tensiunile.

În istoria recentă a ţarilor democratice, au apărut destule exemple de astfel de “bine comun”, care nu are nici un fel de fundament real. Iată numai câteva:

• Unele ţari au aderat la Uniunea Europeană, fară ţinerea unui referendum prealabil. Este un exemplu perfect de stabilire arbitrară a unui “bine comun”, deoarece un asemenea act, cum este cel de aderare la o astfel de comunitate, nu poate fi decis de un partid de guvernământ, pe baza mandatului obţinut în alegerile parlamentare, care este mult prea general.
• La fel, principiile multiculturalismului si ale corectitudinii politice, în ciuda aparenţei de bine comun real, nu sunt izvorâte in mod natural, din voinţa popoarelor tărilor în care aceste principii sunt promovate (in mod arbitrar) de catre guvernanţi. Din această cauză, ele au condus la aparitia unor societati paralele, segregate pe considerente etnice, culturale şi religioase, respectiv la transformarea societăţilor, acolo unde au fost implementate, în „societaţi mute”, în care libertatea de opinie este diminuată de frica de a nu fi “incorect politic”.
• Dorinţa de a construi o societate mai bună, in care egalitatea de şanse sa fie cuvântul de ordine, a condus la legi discriminatorii, care distrug principiul egalitaţii in faţa legii. Aceste legi sunt uneori adoptate, iar alte ori ramân doar in stadiul de proiect, dar ele generează tensiuni, indiferent dacă ajung sau nu să fie puse in practică. Dând un tratament preferenţial unor minoritaţi, doar pentru că societatea, în trecut, a discriminat aceste minoritaţi, pe langă faptul că nu “şterge cu buretele” realitatea istorică, acest gen de legislaţie nu face decât să discrimineze, ca o “răzbunare”, majoritatea, şi să genereze divizare socială.

Libertatea individului trebuie protejată cu preponderenţă, si nu trebuie limitată decât de protejarea libertătii oricăror alţi indivizi din societate, care, evident, au aceleaşi drepturi. Nici măcar interesele comunităţilor locale, sau chiar interesele naţionale, nu trebuie să devină pretext legalizat de ştirbire a libertăţilor şi drepturilor individuale. În caz contrar, ajungem la situaţii aberante, în care, să zicem, dreptul de proprietate poate fi grav atins. Câteva exemple:

• În general, este de bun-simţ să considerăm că cineva poate face orice doreşte cu proprietatea lui, fără interferenţe din partea guvernului sau a altor indivizi, fie ei si organizaţi (formal ori nu) intr-o comunitate. Pe de altă parte, la fel de acceptabilă trebuie să fie şi existenţa regulilor care limitează dreptul de proprietate dacă, de exemplu în construcţii, afectează siguranţa altor indivizi ori a proprietăţilor lor. Dar dacă aceste reguli, trec de asigurarea acestei siguranţe, si ajung să interfereze cu exercitarea liberă a dreptului de propietate, ele vor introduce arbitrariul. Nu este normal ca un grup de consilieri municipali – democratic aleşi, nu contestă nimeni asta, sau mai rău, un organism format din birocraţi nealeşi – să decidă, de exemplu, dacă o anumita zonă să aibă numai construcţii cu parter+etaj, ori dacă faţadele caselor sa fie vopsite în alb, ori verde, ori roz. La fel, alte reguli absurde de siguranţă in construcţii ajung să anuleze orice tendinţa de originalitate în design, pe temeiul supra-protejării individului in propria lui casă: încercati să construiţi o scară interioară, cu un design deosebit – inevitabil va încălca o duzina de reglementări.
• Interzicerea fumatului in spaţiile publice închise este, fară nici o umbră de indoială, o lege bună. Asta este valabil însă, până ajungem la a asimila proprietatăţile şi afacerile private ale unor oameni cu un astfel de spatiu public – ne referim la cazul restaurantelor, barurilor, cluburilor sau al altor spaţii asemănătoare. Legiuitorii din multe state democratice, incălcând brutal libertatea individuală de a dispune de acea proprietate, au transformat până şi înţelesul conceptelor de libertate individuală şi colectivă. Aceşti legiuitori, în căutarea unui bine comun, nu pot modifica, in mod arbitrar, notiuni fundamentale: PUBLIC (adjectiv, ca in “spatiu public”) se defineşte ca aparţinând unei colectivităţi umane sau provenind de la o asemenea colectivitate; una care priveşte pe toţi, la care participă toţi; al statului, de stat; care priveşte întregul popor; pus la dispoziţia tuturor. Nici unul din sensurile notiunii de “public” nu se poate atasa unei afaceri si proprietati private, fară să constituie un abuz legislativ. Totuşi, indiferent de argumente, acesti legiuitori, au hotărât că există un “bine comun” mai presus de întelesul cuvintelor, mai presus de dreptul de proprietate, şi legile anti-fumat au fost adoptate, cu includerea acestor spaţii private în prevederile lor.