Increderea este buna, verficarea, si mai buna. Desi este atribuita lui Lenin, borba asta nu este decat un proverb rusesc, cu ceva vorbarie adaugata. In original, proverbul suna asa: Доверяй, но проверяй – Ai incredere, dar verifica, si a fost folosit, ca atare si in mod frecvent, si de catre Ronald Reagan, in relatiile cu rusii. Poate ca din cauza asta a reusit sa dezmembreze URSS… Romanii, pe de alta parte, par sa fi facut o adaptare ciudata, care daca te uiti la felul nostru, ca natie, de a ne comporta, suna asa: Nu conteaza cine si ce zice, daca vine de la imparatie, noi credem, cu tarie, si daca cineva ne demonstraza ca nu este asa! Nu am sa spun ca asta este prostie, de proportii nationale (desi, nu este departe), dar am sa spun ca este credulitate. O credulitate dusa la extrem, o credulitate vecina cu prostia. Stiu ca spunand asta, voi supara si persoane pe care le respect, care imi sunt chiar dragi, dar nu pot sa nu o spun, pentru ca, in ultima instanta, suntem unde suntem – adica in plina dictatura oligarhica pesedista – exact din cauza asta, a credulitatii, ca stare naturala a natiei noastre.

Cu 27 de ani in urma, un bolsevic nenorocit, Ion Iliescu, confisca Revolutia din Decembrie 1989, spunand ca Ceausescu „a intinat idealurile nobile ale comunismului”. Asta, in timp ce oamenii murisera, si inca mureau, strigand „Jos comunismul!”, sau „Vom muri, dar vom fi liberi!”. Dar pentru ca adunatura de nomenclaturisti comunisti era prezenta la Televiziunea Romana, locul de unde, timp de decenii, puterea era prezentata poporului, sub chipul cuplului dictatorial, romanii l-au crezut, cand a spus ca Revolutia a invins. De fapt, Revolutia fusese cea invinsa, dar credulitatea era prea mare. Degeaba aparuse intrebarea retorica „Cine a tras in noi, dupa 22?”, degeaba voci razlete explicau ca nu este admisibil ca rezultatul unei Revolutii Anticomuniste sa fie o conducere intesata de fosti nomenclaturisti comunisti si securisti, credulitatea romanilor, in fata imaginilor transmise de Televiziunea Romana, careia puterea-i agatase si eticheta de „libera”, era prea puternica: tot ce spunea fostul prim-secretar de la Iasi, era adoptat de norod, pe negandite. Si pretul acestei credulitati, in fata obrazniciei nomenclaturii restaurate, a fost imens. Cum spunea Nicolae Iorga: „Credulitatea e dobânda care se plăteşte obrăzniciei.”. Dobanda aia o platim si astazi…

Cateva luni mai tarziu, cand o minoritate se aduna in Piata Universitatii, dand nastere Zonei Libere de Neo-comunism, in care, luni de zile, cea mai frumoasa miscare anti-comunista isi va exprima crezul, cantand „Mai bine mort, decat comunist!”, guvernarea neo-comunista a catalogat acea minoritate ca fiind o adunatura de golani, drogati, fascisti, care vor sa distruga „frageda democratie” iliesciana. Si din nou, romanii au fost creduli. Rezultatul? Mii si mii de bucuresteni, in zilele de 13-15 Iunie 1990, au aplaudat hoardele de mineri, dezlantuite de Iliescu, care au batut salbatic orice avea miros de opozitie: trecatori cu aer de intelectual, studenti, profesori. Au vandalizat Universitatea si sediile partidelor de opozitie. Au fost si morti… Dar pentru ca puterea a prezentat hoardele de mineri ca fiind salvatorii natiunii, gradinari iscusiti, care au plantat panselute, in fata TNB, unde corturile golanilor din tara, si ale celor aflati in greva foamei, distrusesera gazonul demicratiei, nimeni nu a spus nimic. Minerii erau cu noi!

Au urmat anii negri ai inceputului de dezastru neo-comunist. Fostii nomenclaturisti si securisti, instalati comod in Parlamentul si Guvernul Romaniei, asigurau norodul de bunele lor intentii, in timp ce dezmembrau intreaga economie romaneasca. Este adevarat, economia mostenita de la regimul comunist era debila, plina de companii („intreprinderi”) neperformante, fara sanse de viabilitate, intr-o economie de piata, capitalista. Dar in loc de o provatizare reala, care sa dea o sansa de restructurare, totul a fost distrus, furat, cu acte in regula, de catre noua nomenclatura fesenista (ulterior: pedeserista, si mai tarziu, pesedista), in timp ce romanii erau incurajati sa deschida gogoserii, cu dozatoare de suc TEC, sau sa faca „importuri” de blugi si sapun, de la turci, cu autocarul. Muca buticareala tinea loc de economie de piata, si in spatele ei, marile tunuri industriale si bancare nasteau viitoarea oligarhie. Dar nimeni nu era dispus sa vada asta, pentru ca, la televiziune si in presa, succesele erau prezentate, de catre guvernanti, cu o nesimtire egala cu lipsa de adevar a informatiilor. Romanii, creduli, inghiteau lucrurile astea, si desi realitatea contrazicea minciuna televizata, nimeni nu voia sa vada. Ma rog, exista scuza lipsei de surse alternative de informare, si pentru moment, voi spune ca scuza asta ar fi valabila, desi erau suficienti romani, care nu aveau alte surse de informare, dar foloseau un elementar bun-simt, si strigau: „Iar mintiti poporul, cu televizorul!”…

A venit momentul victoriei Conventiei Democratice din Romania. O falsa victorie, privita din perspectiva anilor care au trecut. Raul fusese deja facut: fosti securisti, care-si lipisera etichete de liberali, taranisti (mai putin, ca acolo erau majoritatea fostilor detinuti politici), infiltrasera partidele istorice, si dezmembrarea lor incepuse. Aripioare tinere liberale, conduse de securisti, partide pseudo-democrate, umplusera scena politica, si romanii, creduli, daca eticheta spunea „partid de opozitie”, nu mai stateau sa se intrebe, cu bun-simt, daca asa era. Acceptau eticheta, si gata! Ba chiar, existase si o divizare a fesenistilor initiali, tot pe principiul „lupii tineri parasesc haita”, si asa a ajuns Petre Roman, fecior de bolsevic, si nomenclaturist comunist, sa faca alianta cu CDR, pentru inlaturarea guvernarii pesediste – folosesc termenul curent, pentru ca devine naucitor sa stau sa-mi aduc aminte ce eticheta foloseau nenorocitii astia, la diverse momente de timp: au fost FSN, pe urma FDSN, pe urma PDSR, pe urma PSD, si inainte de toate astea, au fost PCR… Ei bine, acea victorie a fost ireala, pentru ca, desi CDR a obtinut cam 30% din fotoliile parlamentare, pesedistii si partidele virusate de ei, sau nascute din scindarea lor, detineau restul. Asa ca, in final, Conventia Democrata, a castigat alegerile la urne, dar fara o majoritate clara in Parlament, a avut o guvernare condamnata la esec, din start. Dar, pentru ca teza oficiala, vehiculata de tot ce insemna media romaneasca (aflata, cu mici exceptii, ca si astazi, sub control pesedist) era ca Iliescu si ai lui au pierdut alegerile, romanii, creduli, nu au mai stat sa verifice daca asa este. Rezultatul? Patru ani mai tarziu, opozitia anti-pesedista era complet infranta, si mai ales, lipsita de credibilitate. Declaratia presedintelui Emil Constantinescu, la final de mandat, cand a spus ca a fost infrant de sistem, a reprezentat piatra de pe mormantul opozitiei romanesti, dar stimabilul profesor, lovit si el de credulitate, gresea. Cauza infrangerii nu era sistemul, ci credulitatea romaneasca, in fata sistemului. Inclusiv credulitatea partidelor de opozitie, grupate sub sigla CDR, care nu au refuzat sa inteleaga ca:

1. Nu obtinusera o victorie reala in alegeri;
2. Partidul Democrat, condus de Petre Roman, nu era decat aripa tanara a pesedistilor iliescieni, si alianta cu el era complet impotriva firii, fapt confirmat de ruperea acordului de guvernare cu CDR;
3. PDSR – cum se intitulau pesedistii la vremea respectiva – aveau nevoie, ca de aer, dupa sase ani de guvernare dezastruoasa, de un tap ispasitor, asa ca pierderea simbolica a puterii (pentru ca in realitate, stiau ca vor avea controlul Parlamentului) era o adevarata mana cereasca, care lasa opozitia sa scoata castanele din foc.

Din nou, dupa esecul final al opozitiei – din acel moment, si pana astazi, nu mai putem vorbi despre o adevarata opozitie – pesedistii au ajuns la putere, sub ranjetul bolsevicului Iliescu, pe baza promisiunilor electorale incredibile, de tip „lapte si miere va curge”, dar care, desi erau contrazise de rezultatele pesedistilor, din anii 90-96, au fost acceptate, cu credulitate. Scenariul s-a repetat in 2004, in 2008, in 2012, si acum, in 2016. De cate ori au fost in postura de a deveni tinta nemultumirilor populare, pesedistii au cedat, simbolic, puterea, avand grija sa o pastreze, prin folosirea partidelor-balama, a fantoselor create cu scopul precis de a exploata credulitatea romanilor. In tot acest timp, aproape pe fata (si de acum inainte, sigur pe fata!) au confiscat toate institutiile statului roman, prin politizarea lor agresiva, in perioadele in care aveau guvernarea. Aceasta politizare, pe langa un control de facto, al Parlamentului, inclusiv in perioadele cand pesedistii nu au avut acces la guvernare (inclin sa cred ca fac asta in mod voit), a permis oligarhiei romanesti sa mentina un control absolut, dar romanii, din nou, daca pe X-ulescu, sa zicem numit in fruntea unui inspectorat scolar, nu era lipita o eticheta de pesedist, desi era socru/cuscru/cumatru cu pesedist de varf, cu credulitate au acceptat ca respectivul nu este numit pe criterii politice. Cel mult, au acceptat ca este vorba de celebrul „Pile-Cunostinte-Relatii”, dar asta este o alta poveste, nu-i asa?

Un capitol aparte, in exploatarea credulitatii romanilor, este cazul Securitatii. Celebra politie polituca a comunistilor, dupa 1989, desi era evident ca a reprezentat cel mai important pilon de sustinere a regimului comunist, nu a fost nici dezmembrata, nici membrii ei supusi unor procese, care sa-i condamne pentru crimele comise. Puterea a lipit pe spatele Securitatii o eticheta noua, SRI, si romanii, creduli, chiar sunt convinsi ca Securitatea a disparut, cand ea este, bine-mersi, traitoare si umblatoare printre noi. S-a infiintat CNSAS – Consiliul National Pentru Studierea Arhivelor Securitatii – de unde vin tot felul de verdicte, privind colaborarea unora cu politia politica. Interesant este ca nu-i judecam pe cei in fata carora turnatorii dadeau rapoarte, ci pe turnatori. Care turnatori, pe langa faptul ca este perfect posibil sa fi ajuns sa-si toarne colegii sau prietenii, supusi fiind la presiuni de politie politica, care putea sa-ti faca rudele, sa zicem, sa dispara, sau puteau sa te ameninte cu lichidarea fizica, trebuie sa credem ca au fost turnatori, pentru ca asa zice… Securitatea. In primul rand, CNSAS a fost infiintat in baza Legii 187/1999, deci la zece ani dupa evenimentele numite Revolutia din Decembrie 1989. Timp suficient, ca sa fabrice Securitatea, rebotezata SRI, orice nastrusnicii folositoare puterii pesediste. Interesant este ca, in 2006, Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, fost detinut politic, fost senator de orientare crestin-democrata (PNT-CD), presedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, initiatorul Legii Deconspirarii Securitătii si al Legii Lustratiei – ambele, contestate vehement de puterea pesedista, ajunge sa-si dea demisia din CNSAS, in urma unui scandal care s-a axat pe incercarea puterii, de altfel, reusita, de a controla politic CNSAS. Dar, romanii, cu credulitate extrema, accepta orice vine de la acest consiliu, care studiaza niste arhive care contin, cel mai probabil, doar ce a vrut Securitatea, si ai caror membri sunt numiti de Parlament. Adica, exact de puterea pesedista, din care fac parte si fostii securisti…

Daca in urma cu 27, sau 20 de ani, scuza unor surse alternative de informare era (oarecum) acceptabila, pentru aceasta stare de continua credulitate, in ziua de astazi, in care avem telefoane destepte, acces permanent la Internet, si intreaga tehnologie a cautarii informatiei, in buzunar, asa ceva nu mai este acceptabil. Si totusi, starea de credulitate continua. Inclusiv cand vine vorba de cea mai falsa afirmatie posibila, care spune ca in Romania avem o democratie, si un stat de drept. De ce afirmatia asta este falsa? Va las pe voi sa raspundeti la intrebarea asta, pentru ca nu sunteti asa de creduli, incat sa credeti ceva, fara sa treceti totul prin filtrul gandirii, nu-i asa?