Nu stiu daca au fost o mie de ocazii in care Iliescu, si urmasii lui, indiferent in ce partid s-au aciuat, sau ce eticheta au purtat, si-au batut joc de romanii care au protestat impotriva lor, impotriva neo-comunismului cu „fata umana”, nascator de oligarhi, si mentinut sub o fragila – si iluzorie! – aparenta de democratie, dar sigur suntem pe aproape. Si de cate ori au facut-o, au avut sustinatori: media aservita politic, Justitia aservita politic, si mai ales, cel mai important pilon: nemernicii care nu vor sa vada realitatea. Haideti sa terminam cu scuzele: eu m-am nascut in timpul regimului comunist, si nimeni nu a reusit sa-mi spele creierul. Si nici dupa 1989, asta nu s-a intamplat. Ca mine, multi altii, dar nu suficient de multi… Asa ca, mai ales in ziua de astazi, nimeni nu are o scuza, cand este un sustinator al acestei haite de oligarhi penali, al sistemului lor. Si nici cand sunt sustinatori ai oricaror feluri de idei marxiste, de la cele comuniste, trecand prin cele socialiste, si terminand cu cele ale marxismului cultural.

Batranul care saruta, intr-un gest de o balosenie inimaginabila, mana unui miner, care-si poarta, victorios, lampasul care a bagat democratia in bezna, este iconic pentru acesti complici la distrugerea sanselor Romaniei. Batranul ala – sa-i fie tarana grea! – a disparut demult, dar locul i-a fost luat de altii, care saruta, cu aceiasi dezgustatoare balosenie, mana jupanilor din Palatul Parlamentului, din Palatul Victoria, din prefecturi si primarii, din spatele ghiseelor unde stau „la coada, maica”, si de pe unde vor mai fi fiind jupanii astia. Acum, saruturile astea nu mai sunt date in strada. Nu, acolo sunt „ceilalti”, cei ca mine, sau ca multi altii, care ne incapatanam sa nu capitulam, chiar si dupa aproape trei decenii. Sau ai copiilor nostri, pe care am stiut sa-i educam bine, in spiritul libertatii, nu al servilusmului civic. Ei, pupatorii balosi ai cururilor de guvernanti, nu ies in strada. Cel putin, nu cand se protesteaza. Sunt la fel de lasi, ca batranul acela, de demult. In schimb, de cand pana si prostul are in fata o tastatura, ei isi varsa baloseniile in spatiul virtual. Din spatele unor ranjete virtuale obraznice, isi incurajeaza idolii la care se inchina, sperand sa mai primeasca o pomana electorala, sa nu-si piarda slujbele aducatoare de spaga, ori libertatea deca fura. Asta apara nenorocitii astia: dreptul de a fura. De a fura, asa cum erau invatati sa o faca, in timpul regimului comunist, asa cum au fost invatati sa o faca,daca nu au varsta necesara, de cartre parintii lor, care au trait in regimul comunist. Dreptul de a fura: de la munca, mai ales daca „la munca” asta este la un patron, de a fura din buzunarul celorlalti, cand pretind spaga, in urma santajelor de tot felul – ca asta fac, nenorocitii, cand te ameninta, mai mult sau mai putin subtil, fie ca nu-si fac treaba pentru care sunt platiti, fie ca vor abuza de functia pe care o detin – din bugetul statului, atunci cand reusesc sa ajunga mai sus, pe scara ierarhiei nenorocitilor.

Si cu fiecare pupatura baloasa, data unui cur de jupan, isi bat joc de toata lumea, inclusiv de ei insasi. Si mai ales, isi bat joc de viitorul Romaniei. Tot cites indemnuri la conciliere, la iertare, dar asta nu este posibil. Cum poate fi vorba de iertare si conciliere, cand agresorul isi continua agresiunea, si nu da semne nici ca ar avea de gand sa se opreasca, si nici de parere de rau? Este echivalent a cere unei victime a unui viol, sa-si ierte violatorul, in timpul actului, si sa-i zambeasca frumos, in semn de conciliere. Asta nu se poate! Nu merg pana acolo, incat sa spun ca cei care „indeamna la consens”, in stil iliescian, fac parte din categoria pupatorilor balosi. In nici un caz. Dar pot sa spun ca ar fi mai bine sa o faca ei, in liniste, daca pot. Eu, si altii ca mine, nu putem. Eu, si poate altii ca mine, ne gandim ca este timpul sa ripostam, si sa intrerupem violul asta, facut asupra unui neam intreg, raspunzand cu violenta, daca altfel nu se poate. Si cand violatorii astia, pupati cu balosita dragoste, de urmasii batranului din imagine, vor arata remuscari si pareri de rau, poate incepem sa vorbim de iertare. Sau poate, nici atunci, si nici cand vor fi in mormant!