M-am implicat, sporadic, in cateva discutii pe tema pro-viata/pro-alegere. Poate nu trebuia sa o fac, pentru ca, de fapt, opinia mea este ca in directia asta, singurele care ar trebui sa discute sunt femeile. Am si spus-o, si am fost sanctionat, imediat: nu vreau sa-mi asum responsabilitati, exclud barbatii, leftist, misogin, in fine, lista este lunga, si unele „sanctiuni” se exclud reciproc.

Partea proasta, in toata aceasta dezbatere, care ajunge, uneori, sa fie de o violenta verbala extrema, este ca se ocolesc exprimarile clare. Ce inseamna PRO-VIATA? Ce inseamna PRO-ALEGERE? Vedeti, asemenea formulari lasa loc unor interpretari prea largi, si asta genereaza multe conflicte. Daca un mars s-ar intitula ANTI-AVORT, oare ar avea aceiasi sustinere? La fel, daca ar fi vorba de PRO-AVORT, cati sustinatori ar mai exista? Pentru ca, in esenta, despre asta vorbim.

Daca renuntam la eufemisme, atunci lucrurile devin clare: incercam sa amestecam aspecte care tin de moralitea religioasa, cu aspecte de alta natura. Ori, moralitatea religioasa – crestina, in cazul acesta particular – are sens pentru credinciosii crestini. Pentru orice alta persoana, respectivele norme morale pot avea, sau nu, sens. Mai mult decat atat, chiar daca au sens, nu neaparat au aceiasi valoare de constrangere, ca pentru un credincios. Si de aici, incep contradictiile. Fiecare parte, incearca sa-si impuna opiniile, asupra celeilalte parti, folosind argumentele puse la dispozitie de propriul sistem de valori. Rezultatul: esecul comunicarii.

Sunt persoane care folosesc urmatorul sofism: populatia Romaniei, intr-un procent covarsitor, se declara de confesiune crestina, deci valorile morale crestine TREBUIE sa devina si o norma de drept. Dar avem o problema de interpretare: cat de CREDINCIOSI sunt cei care se declara de confesiune crestina? Indiferent cat de neplacuta poate sa fie intrebarea aceasta, ea nu poate sa fie ignorata, pentru ca ignorarea ei, in final, duce la impunerea unei credinte, prin forta, ori simpla alaturare a cuvintelor „credinta” si „impunere”, este imorala. Credinta nu se impune, nici prin forta, nici prin marsuri. Pur si simplu, credinta fara libertate, nu exista.

In ultima instanta, ambele „tabere”, ar trebui sa inteleaga un lucru simplu: ambele opinii sunt corecte, pentru fiecare in parte, si orice fel de incercare de a forta, este complet gresita. In ultima instanta, orice individ trebuie sa fie liber sa-si aleaga sistemul de valori la care vrea sa adere, si alegerea asta, daca cineva vrea sa o influenteze, nu are dreptul sa o faca decat prin exemplu personal. Atat, si nimic in plus. Ca o ultima observatie: din cauza asta, pentru ca un barbat nu are cum sa dea un exemplu personal, celor din jur, in ce priveste avortul, consider ca barbatii nu au ce sa caute in subiectul acesta.