De milenii, oamenii au lideri, sau conducatori. De la seful de trib, si pana la sefii de stat, din ziua de azi, de la sfatul batranilor, din societatile primitive, si pana la parlamentarii zilelor noastre, societatile si-au delegat, mai mult sau mai putin benevol, conducerea. Si este normal sa fie asa. Este, pur si simplu, natural: societatea este un sistem cu bucla inversa, cu feedback, un sistem cibernetic. Atat, si nimic mai mult, iar intr-un asemenea sistem, daca nu exista elementele fundamentale, adica un sub-sistem condus, un sub-sistem conducator, si un sub-sistem informational, care sa lege primele doua, si prin care cei condusi sa transmita informatii catre conducatori, pe baza carora, conducatorii sa ia decizii, pentru atingerea unui scop, si sa transmita deciziile catre cei condusi, sistemul intra in dezmembrare, se distruge.
Plecand de la cele de mai sus, este simplu de descris un sistem social perfect: acela in care exista un scop bine definit SI benefic pentru sistem, si in care ajustarea functionarii sistemului sa se faca in permanenta, prin comunicare in timp real, intre cei condusi si conducatori. Cuvintele/expresiile cheie, aici, sunt SCOP BENEFIC si TIMP REAL. Traim in niste vremuri in care, tehnologic vorbind, comunicarea in timp real este posibila, desi, dupa stiinta mea, nici un stat nu a implementat asa ceva – exista, in Elvetia, poate si in alte state, rudimente de comunicare periodica, dar chiar si acelea, sunt departe de o adevarata comunicare in timp real. Totusi, este posibil, in viitorul nu prea indepartat, sa vedem modificari in sensul acesta, si platforme sofisticate de e-guvernare sa apara. In aceiasi ordine de idei, mult mai mult succes au sicietatile care au o descentralizare puternica, in care sub-sisteme conducatoare, relativ independente, exista la nivele foarte mici, mergand pana la comunitati locale, decat cele in care exista o puternica centralizare a conducerii – comparati SUA si fostul lagar comunist, daca nu vreti un exemplu clar.
Partea proasta este ca definirea unui scop benefic este foarte dificila. Ce pare sa fie benefic, pentru o natie, sau pentru umanitate, luata in ansamblu, acum, poate sa aiba efecte catastrofale in viitor. Va rog sa sesizati ca spun „benefic”, nu „agreabil”, si de aici pleaca intreaga problema. Nu intotdeauna ceva benefic este agreabil, si nu intotdeauna ceva agreabil este benefic. Ori, sistemul condus tinde sa confunde benefic cu agreabil, si aici intervine rolul sistemului conducator, in a face ajustarile de rigoare, si de a lua decizii, uneori, nu tocmai placute. Din cauza aceasta, modelele de genul „democratie directa”, ori de genul „fara partide politice, fara politicieni”, nu au nici o sansa de functionare, pentru ca ar aluneca, inevitabil, spre dezmembrare, din lipsa de sistem conducator.
Pe de alta parte, tinand cont de felul in care ar trebui sa functioneze un sistem social ideal (evident, realitatea interzice atingerea unei stari ideale), devine evident de ce orice ideologie de stanga este, dat fiind un timp suficient de aplicare, sortita unui esec catastrofal: pur si simplu, contrazice TOATE legile naturale, pe baza carora functioneaza sistemele sociale: deciziile nu au nici o legatura cu informatiile venite din sistemul condus, ci se bazeaza pe niste modele abstracte – doctrine de origine marxista – care sunt generatoare, in principiu, de lucruri agreabile, dar nu benefice: fiecare munceste dupa puteri, dar primeste dupa nevoi, de exemplu, si in general, „statul sa ne dea!” – de unde Dumnezeu, nici Marx nu stia. In final, doctrinele de stanga reusesc, daca sunt aplicate suficient timp, sa genereze colaps economic, social, si cultural. Atat, si nimic mai mult. Nici macar nu am nevoie de demonstratii teoretice, prabusirea URSS, ori dezastrele din tari ca Venezuela, Cuba, Coreea de Nord, produc argumente factuale suficiente.
Sigur, se poate argumenta ca exista tari in care aplicarea doctrinelor de stanga a produs bunastare, cum este cazul Suediei, dar va rog sa observati ca este vorba de aplicari partiale ale unor doctrine de stanga, in care economia a fost lasata, oarecum, sa functioneze pe principii de dreapta, fapt care doar prelungeste agonia. La fel este cazul majoritatii tarilor cu democratii puternice: economia libera, functionand pe principii de dreapta, coexista, in anumite perioade, cu politici sociale de stanga, in perioade in care partide de stanga ajung la putere. Si astfel, apare alternanta dreapta/stanga: dupa ceva ani, in care politicile de stanga – repet, care contravin legilor naturale de functionare a sistemelor – incearca sa implementeze masuri agreabile, si scad nivelul de trai, politicienii de stanga sunt inlocuiti, la putere vin partide de dreapta, care ridica, din nou, nivelul de trai – folosesc „nivel de trai” in sens larg, nu este, aici, locul de detalieri. Si scenariul se repeta: cand se atinge un anumit nivel de bunastare, prin masuri benefice, dar nu neaparat agreabile pentru toti membrii societatii, apar, din nou, partidele de stanga, cu promisiuni agreabile (dar nu benefice), si totul se reia, ca intr-un imens ciclu al prostiei sociale.
De ce apar aceste cicluri? Simplu: pentru ca nu exista NICI UN FEL DE RASPUNDERE, din partea politicienilor, pentru efectele promisiunilor lor. Nici daca nu pot indeplini aceste promisiuni, si nici daca, indeplinind ce au promis, provoaca dezechilibre grave in sistem. Pur si simplu, in caz de esec, sunt inlocuiti. Dar lasa in urma lor efectele erorilor, care uneori, ajung sa fie greu, daca nu imposibil de corectat. Am sa va dau un singur exemplu, dar tineti cont ca la fel se intampla in orice alt domeniu: sistemele de invatamant. Reformele sistemelor de invatamant, din ultimele decenii, au plecat de la modele care sa faca viata elevilor/studentilor cat mai agreabila. Au fost eliminate (sau reduse) sistemele de evaluare a performantei, insasi „performanta” a fost inlocuita cu „straduinta”, profesorii au fost pusi la coltul de rusine, si toata lumea a cazut in extaz: vaaai, ce frumos si liber se „dezvolta” tanara generatie. Evident, rezultatele unui sistem de invatamant nu se vad in testele date in scoala, si nici nu se reflecta prin numarul de diplome. Aceste rezultate se masoara abia peste decenii, cand generatia care a trecut printe-un sistem de invatamant are – sau nu are – succes in viata. Si deja am ajuns acolo: prima generatie, care a trecut prin sisteme reformate de invatamant, „millenials” cum este numita, da piept cu viata. Si rateaza, pentru ca niste politicieni iresponsabili, au generat sisteme de invatamant care stimuleaza lipsa de performanta si lipsa de responsabilitate. Cine plateste greseala acestor politicieni? In nici un caz ei, ci societatea: copii care nu reusesc sa se adapteze la rigorile vietii, si parintii lor, care ajung sa-i suporte material la varste la care copii ar trebui sa fie adulti, capabili sa stea pe picioarele lor.
Lucrurile sunt simple, daca renuntam sa mai gandim in termeni complicati, cum sunt impartirile spectrului politic, doctrine, ideologii, si alte chestiuni asemanatoare. Pur si simplu, daca omenirea este sa avanseze, sa treaca de stadiul in care este acum, trebuie sa dezvolte sisteme care sa:
– permita comunicare in timp real, intre cei condusi si conducatori, in ambele sensuri.
– responsabilizeze conducatorii, care sa plateasca pentru orice aberatie pusa in practica, astfel incat sa dispara tentatia de a ajunge la putere, doar de dragul puterii, prin promisiuni agreabile, dar deloc benefice.
P.S. Asta inseamna, in final, disparitia celor mai mari aberatii a istoriei: ideologiile de stanga.