Va mai aduceti aminte „victoria” CDR, din 1996? O „victorie” cu toate ghilimelele posibile, pentru ca CDR a obtinut circa 30% din Parlament, in timp ce pesedistii, al caror partid se numea PDSR, impreuna cu alte partide-balama, adica fantose desprinse din FSN-ul initial, au avut la dispozitie, pe parcursul acelei legislaturi, intre 35% si 70% din voturile din Parlament, in functie de cat de bine a functionat nefireasca alianta cu PD-ul lui Petre Roman. Si acea alianta nu prea a functionat…

Rezultatul? Reforme facute pe jumatate, cu intarziere – s-a invocat nevoia de „pace sociala”, necesara intrarii in NATO, chestiune care oricum a fost ratata – ori care nu au fost facute deloc. In special reformele care ar fi trebuit sa intareasca institutiile statului de drept, au fost firave, la limita inexistentei. La fel, reformele economice, au mentinut stangismele sistemului de „comunism cu fata umana”, lansat de Iliescu si FSN, in primii ani de dupa ’89, si nu au avut efecte majore.

A urmat caderea guvernului Victor Ciorbea, balamucul guvernarii Radu Vasile, si la final, spusele amare ale presedintelui Emil Constantinescu – „Am fost invins de sistem!” – au caracterizat, perfect, intreaga guvernare CDR. Rezultatul a fost inevitabila victorie pesedista, la alegerile din 2000: cu tot cu fantosele lor, pesedistii au obtinut peste 70% din locurile Parlamentului. Singura opozitie, daca o putem numi asa, a fost cea a PNL, care a obtinut aproape 10% din fotoliile de parlamentar. Si noaptea pesedista a inceput, fara sa se mai intrerupa, nici in ziua de azi… Totul a plecat de la o asumare a unei victorii inexistente.

Practic, acea pseudo-victorie a CDR, a fost gura de oxigen de care pesedistii aveau nevoie: a generat, spre Occident, o falsa imagine, a unei democratii functionale, a daramat, in interiorul tarii, ideea de eficienta a capitalismului, ca generator al bunastarii, si le-a adus pesedistilor cel mai mare suport popular, care altfel ar fi fost imposibil de obtinut. Practic, CDR a facut, timp de patru ani, involuntar, dar in modul cel mai eficient, campanie electorala, in favoarea pesedistilor, pentru alegerile care urmau sa vina in 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… Efectele se simt si astazi: atunci, dreapta romaneasca s-a descalificat, s-a dovedit impotenta. Si stanga, a prins mingea guvernarii, dar si a simpatiei populare, si nu a mai lasat-o.

De fapt, ce s-a intamplat atunci? Ce a mers prost? In esenta, esecul CDR este, de fapt, esecul societatii de a forta ruperea definitiva de vechiul sistem, comunistoid. Si dincolo de tot felul de analize politice sofisticate, acest esec a fost generat de goana „dupa ciolan” a celor trimisi in Parlament, sub simbolul Cheii cederiste, tocmai ca sa fie artizanii acestei ruperi. In schimb, atunci cand au ajuns in Parlament, in loc sa darame sistemul AU INTRAT IN EL. Va mai aduceti aminte lungile negocieri, legate de formarea guvernului Ciorbea? Acolo, bravii cederisti, tocmai intrau in sistem, si incercau sa „prinda” cele mai suculente „ciolane politice”. Asta a fost tot. Si de acolo, a plecat tot, inclusiv disparitia fortelor politice de dreapta.

Care este lectia, servita de istoria unui esec, vechi de 20 de ani? Este una simpla, care se poate exprima asa:

1. Daca nu exista o entitate politica, mai puternica, si de sens opus comunistoidului PSD, nu poate exista o adevarata victorie in alegeri.

2. Daca, impotriva monolitului politic al PSD (fantosele lor, partidele-balama, sunt independente fata de PSD doar pe hartie!), se opune o alianta politica, formata din varii partide, cu doctrine si programe mai mult sau mai putin compatibile, aceste aliante nu vor fi viabile, pentru ca ciocnirea cu un monolit politic de talia PSD le pulverizeaza.

3. O victorie relativa (asa cum a fost cea a CDR), a unor forte de anti-PSD – nu spun „de dreapta”, nu de alta, dar NU avem asa ceva! – nu face altceva decat sa potenteze PSD, care, asa cum se intampla de un an, de la instalarea guvernului Ciolos, poate sa beneficieze de o iesire temporara din atentia electoratului. Intrat in opozitie, PSD se va „spala” de pacatele guvernarilor anterioare, si va iesi, la urmatoarele alegeri, ca un partid-salvator, gata sa preia puterea temporar pierduta.

4. PSD nu este doar un partid. Este un intreg sistem, format din partidul propriu-zis, partidele-balama, care in acest moment se numesc ALDE, PRU, UDMR, si din intreaga masa de functionari de stat, care este legata, indisolubil, de coruptia sistemului pesedist:

– procurori si judecatori corupti;
– politisti si jandarmi, la fel de corupti, ca si cei de mai sus;
– functionarii adiministrativi din teritoriu, care sunt curelele de transmisie intre puterea politica pesedista, si „baronii locali”, care in schimbul capusarii statutului, in zona lor de influenta (de regula, un judet), furnizeaza, din banii publici furati, fonduri puterii politice;
– functionarii corupti din organismele de control (fiscal, sanitar, etc.);
– profesoratul corupt, prin numiri politice in functii de conducere, in ciuda incompetentei,

iar un asemenea sistem nu poate fi dezmembrat de o guvernare care nu are o majoritate parlamentara confortabila, care sa-i permita sa modifice legile ordinare, legile organice, ori chiar Constitutia.

Exista, in acest moment, premizele unei victorii zdrobitoare, impotriva partidului-sistem, numit PSD? Sigur ca NU exista! Recent, cu doar doua zile in urma, o rasucire a discursului unei liberale, cu exact 180 de grade, care a trantit niste idei asa de comunistoid-pesediste, ca nici tartorul cel mare al pesedistilor, tovarasul Ion Iliescu, nu putea sa vorbeasca intr-un spirit mai comunistoid-pesedist, mi-a servit ca declansator al memoriei, si mi-am adus aminte de guvernarea CDR, de esecul ei, de felul in care sistemul pesedist a corupt dreapta romaneasca.

Cand am aruncat o privire la ce se poate intampla, in cel mai „fericit” caz, la alegerile de duminica viitoare, am realizat ca nu exista nici macar sansa unei „victorii” ca cea a CDR. In cel mai bun caz, prin diverse jocuri politice, de culise, si cu atat mai periculoase, se poate ajunge la o majoritate extrem de fragila, formata din PMP, PNL, USR – ordine alfabetica, doar atat… – si eventual, daca trece pragul electoral, ANR. Ori, o asemenea alianta, nu va fi capabila sa faca nici macar ce a facut CDR, cu 20 de ani in urma. Cel mai probabil, va reusi sa desfiinteze ideea de dreapta politica (desi aceste partide NU sunt de dreapta!) pentru decenii. Asta, DACA partidele respective vor avea suficienti parlamentari…

In schimb, daca PSD castiga alegerile, va trebui sa se descurce cu propriul rahat politic, economic, social, pe care l-a generat in deceniile in care a detinut puterea in Parlamentul Romaniei, si asta este cea mai sigura cale spre distrugerea sistemului, pentru ca acest sistem nu este capabil sa se reformeze, si asa cum este, nu are cum sa rezolve nici macar 1% din problemele Romaniei. In schimb, in mod sigur, va adanci aceste probleme, pana la punctul de rupere, in care STANGA VA FI DESCALIFICATA. Abia atunci, pe fondul unei nemultumiri populare masive, impotriva stangii, impotriva sistemului, impotriva PSD, se poate obtine o victorie, care sa nu fie o victorie ca o ciorba sleita, ci o victorie reala, zdrobitoare, care sa demoleze sistemul asta nenorocit. O victorie in alegeri, sau o victorie obtinuta in strada…