Cu foarte multi ani in urma, 27, mai precis, sperantele s-au nascut in noi, in timp ce ascultam, cu sufletul la gura, ce se intampla in Timisoara, langa aparatele de radio acordate pe lungimea de unda a Europei Libere. Pe urma, ce se intampla in Timisoara, s-a intins in toata tara, dictatorul a fugit, pe urma a fost executat, si un inceput de drum parea sa se deschida in fata noastra. Dar nu a fost sa fie… In spatele fumului de praf de pusca, calcand pe cadavrele celor care dorisera libertate, un grup de comunisti si securisti, condusi nomenclaturistul bolsevic Ion Iliescu, s-a catarat la putere, si dupa o jumatate de an, libertatea noastra se estompa, sub lumina lampaselor tovarasesti. Revolutia fusese confiscata.
Cu alti multi ani in urma, am crezut ca o alianta, Conventia Democrata, va aduce renasterea Romaniei. Patru ani mai tarziu, Emil Constantinescu se declara invins de sistem. Afirmatie complet falsa: nu avea cum sa fie invins de sistem, pentru ca, in ciuda sperantelor noastre, Conventia Democrata, si Presedintele Emil Constantinescu, nu luptasera cu sistemul. Cel putin, nu dupa castigarea alegerilor.
Dupa niste ani, o alta alianta, numita Dreptate si Adevar, ne-a facut sa speram ca vom reusi, in sfarsit, sa scapam de sistemul care invinsese Conventia Democrata, si pe Emil Constantinescu. Din nou, au fost sperante desarte: alianta s-a destramat, si au urmat tot felul de aliante de guvernamant, la fel de nefiresti ca mariajul dintre un lup si o broasca. Am vazut traseisme politice incredibile, planuri machiavelice urzindu-se si destramandu-se, lovituri de stat deghizate in proceduri constitutionale, si am terminat, ca si Emil Constantinescu, invinsi de sistem.
Si iarasi au trecut anii, si de data asta, nu am mai avut nici o alianta, in care sa ne punem sperantele, ci doar partide razlete, dispuse, mai degraba, sa se lupte intre ele, decat cu sistemul. Partide lipsite de vlaga, a caror doctrina de dreapta este otravita de nuante populiste de stanga, dispuse la orice fel de compromis ideologic, gata sa promita orice, in drumul lor spre putere. Fara sperante, unii dintre noi am votat, mai degraba din constiinta civica, decat din convingere. Majoritatea, care fie ca nu avea cum sa voteze, datorita unei legislatii electorale absurde (legislatie cu nuante venite din zona statelor politienesti), fie ca nu a vrut sa voteze, a facut un pas inapoi, si sistemul, de data asta, a castigat prin neprezentarea adversarului sau: poporul roman.
Uitandu-ma in urma, pot sa afirm cu tarie, asa cum am mai spus-o, de multe ori: impotriva unui sistem cu valente de monolit politic, nu avem cum sa castigam, decat daca-i opunem un monolit si mai puternic, si mai dur, care sa fie sprijint, fara echivoc, de intregul electorat care doreste schimbarea. In absenta unui asemenea partid-monolit, sistemul a castigat, si va continua sa castige. Si o asemenea sustinere masiva, nici un partid nu va reusi sa o atinga, niciodata, doar exploatand nemultumirile economice ale electoratului. Trebuie sa vina nu doar cu o doctrina clara, de dreapta, care sa conduca la un program precis, onest si fezabil, ci si cu o pozitie anti-sistem, la fel de clara. O pozitie care, tradusa in cateva cuvinte, suna cam asa:
In 1989, Revolutia noastra a fost confiscata, si a ramas neterminata. Noi nu va promitem ca vom lua tara inapoi, ci vrem ca impreuna, sa terminam acea revolutie, pentru ca sa nu mai aiba cine sa ne ia tara. Doar in felul acesta, Romania va ramane a noastra, pentru totdeauna.
Acest partid trebuie sa se nasca, acum, pentru ca sa aiba suficient timp sa creasca, sa capete forta, si credibilitate. Acesta ar fi, poate, cel mai frumos omagiu adus celor care, cu 27 de ani in urma, au murit pentru libertate.
