Incepe sa fie amuzanta inversunarea romanilor – adica a natiei care timp de 27 de ani (13 LEGISLATURI!!!) nu a reusit sa scape de neo-comunismul oligarhic iliescian – in blamarea poporului american, care a reusit, dupa doua legislaturi neo-marxiste, sa se descotoroseasca de marxismul cultural, prin trimiterea „dinastiei” Clinton-Obama la cosul de gunoi al istoriei. O fac oamenii obisnuiti, o fac ziaristii, o fac politicienii – de fapt, nu cred ca exista categorie de romani care sa nu aiba un procent imens de critici ai alegerii facute de poporul american.
Acest procent de romani, in ciuda aerului de atotstiutori in ale Americii, abia daca inteleg (sau se prefac???) cum decurge procesul alegerii presedintelui american, si nu reusesc sa faca diferenta intre alegerea prin vot popular, atat de des intalnita in statele europene, si cea prin votul reprezentatilor electorali ai statelor care compun federatia americana. Si totusi, insista in convingerile lor, din care nu pot fi clintiti de nici un argument. Uneori, argumentele astea vin de la romani care traiesc de decenii in SUA, si care, prin natura educatiei lor, stapanesc foarte bine cunostintele despre functionarea statului american – ai carui ceteteni, in unele cazuri, se intampla sa fie.
Mai mult decat atat, aceasta majorite anti-trumpiana, de cele mai multe ori, pare sa ignore orice referire la neo-marxismul (marxismul cultural, ca sa fiu in litera definitiei de dictionar) care infestase administratiile Partidului Democrat. Infectia asta, al carei principal simptom este corectitudinea politica, si care a atins culmi inimaginabile, pentru o tara ca America, in timpul ultimei administratii Obama, urma sa atinga paroxismul, o data cu ajungerea progresistei Clinton in Biroul Oval. Si America a spus „Ajunge”. Saturata sa fie pusa la colt, intr-o perpetua demonizare a majoritatii, America a spus „Destul!”. Simplu, fara alte analize complicate. Tot ce au votat americanii, in clipa cand au votat reprezentantii Partidului Republican – pentru ca nu este vorba doar de alegerile prezidentiale – poate fi insumat sub un singur cuvant: normalitate.
Normalitatea de a nu te simti vinovat ca esti crestin, nu musulman, alb, nu negru, heterosexual, nu gay – sau naiba mai stie cum se vor fi numind cei care se simt de… unul dintre cele cateva duzini de genuri, inventate de neo-marxisti, asta au votat americanii. Si au mai votat normalitatea ca firmele americane, daca vor sa aiba produse „Made in USA”, sa aiba fabricile in America, nu in Mexic, ori China, ori normalitatea situatiei in care daca baietii lor merg sa moara undeva, in lumea asta mare, sub drapelul unei aliante de care nu au nevoie, sa fie insotiti si de aliatii lor, pe campul de lupta, nu doar in spatele frontului, unde inginerii belgieni, doctorii francezi, sau bucatarii italieni, dadeau impresia ca tarile lor sunt si ele prezente. Asta au votat americanii…
Daca inversunarea fata de alegerile americanilor este hilara – nu m-am putut abtine, ei bine, cand mutam obiectivul dincoace de Atlantic, in UK, si ne uitam la inversunarea aratata fata de alegerea britanicilor, nu vedem decat tampenie. Adica, tu, roman, apartinator de natia care tocmai a votat partidul care doi bani nu a dat pe un referendum, ce stabilea numarul maxim de parlamentari la 300, ai curaj sa critici aplicarea rezultatului unui referendum, tinut in tara care a inventat democratia moderna? Ca sa nu mai spunem ca atunci cand romani care traiesc in Anglia, spun ca singurul loc in care se simt discriminati, este Sectia Consulara a Romaniei, si in nici un caz cand au relatii cu statul sau poporul Albionului, tu, roman traitor in Micul Paris (de altadata), spui ca nu este asa, si argumentezi cu citate din articole scrise pe malul Dambovitei, de jurnalisti cu diplome de mecanici, care singura data cand au vazut Londra, a fost in filmele cu Bond. James Bond…
Neghiobiile astea par sa cuprinda Romania, la orice nivel, si nu doar cand vine vorba de subiectele astea doua. Spune o doamna, profesoara la un liceu prestigios din Franta, in care reformele invatamantului neo-marxist nu au ajuns – chestiile alea, cu jucatul fotbalului fara sa se tina scorul, premierea pentru straduinta, nu pentru rezultate, etc. – ca elevii respectivului liceu, fara exceptie, sunt la ani lumina distanta de cei din licee care au aplicat „reforma”, si instantaneu, o mare de comentatori, inclusiv cativa jurnalisti, care aveau probleme cu numarul de „i” din finalul unor verbe comune, sau cu banalul acord intre subiect si predicat, au sarit sa-i explice binefacerile reformei sistemului de invatamant – saracii, puteau sa scrie orice, demonstratia era data chiar de felul in care scriau… In alte contexte, oameni care muncesc in economii performante, cum este cea a Germaniei, sau cea a Marii Britanii, spun ca avem o problema, in tara, cu productivitatea si calitatea muncii, si din cauza asta suntem pe la coada Europei, doar ca sa-l auda pe mecanicul de intretinere de la RATB, sau pe strungarul de la o fabrica de piulite, ca explica ei, cu intelepciune marxista, cum vina pentru calitatea execrabila a produselor romanesti, si pentru costurile de productie ridicate, o poarta patronul roman… Sau, cand romani care fac afaceri in Marea Britanie, afirma ca suntem la asa de departe de o economie liberala, cum este fundul Gropii Marianelor de varful Everestului, sar cativa simpatizanti ai PNL, plus cativa antrepenori din Romania, sa expluce ca economia romaneasca nu este chiar asa de ne-liberala, ca sunt exemple de patroni romani care REUSESC sa faca afaceri, si spun neghiobiile astea, cu aerul cel mai serios…
Asa ca, atunci cand ne uitam la dezastrul din tara, sa stiti ca nu doar pesedeii sunt de vina. De vina, in ultima instanta, este si masa imensa de sfertodocti, parerologi cu pareri de imprumut, care cred ca Universul se invarte in jurul Romaniei, si dincolo de Tisa, sunt tigri. Autosuficienta asta, tangentiala cu prostia, si ruda buna cu rinocerismul, face ca indiferent cine si ce ar vrea sa-i invete pe romani, direct, sau indirect, prin puterea exemplului, sa se loveasca de zidul refuzului de informatie. Si in fata unui asemenea zid, pana la urma, va ramane un pustiu, pentru ca nimeni nu este suficient de incapatanat, ca sa insiste, la infinit, sa invete o natiune cum sa renasca. Si fara asistenta, este posibil ca renasterea pe care o tot dorim – unii dintre noi – sa mai intarzie. Un deceniu, doua, sau chiar un secol. Sau poate sa nu mai vina, niciodata.