Nu era bogata, in adevaratul sens al cuvantului, dar era, totusi, instarita. Era si frumoasa, dupa cum spunea lumea. Averea, pe care ar fi putut sa o mosteneasca de la ma-sa si ta-su, era plina de lucruri vechi, care nu valorau prea mult, dar care puteau fi transformate in lucruri de valoare, daca ar fi incaput pe mana unui gospodar. Oricum, si ma-sa, si ta-su, erau niste nenorociti, care o tineau din scurt, abia daca o lasau sa iasa din casa, desi nu mai era, de multa vreme, un copil.

Pe primul, l-a cunoscut de Craciun, chiar atunci cand ma-sa si ta-su au murit, in niste conditii ciudate – oricum, meritau sa moara, asa ca putem sa trecem pe asta – si desi multa lume-i spunea ca este la fel de nenorocit, ca abia decedatii ei parinti, nu a crezut, si a hotarat sa se marite cu el. Cand nunta s-a apropiat, o gramada de oameni, carora le pasa de ea, in fiecare seara, incercau sa o convinga, asa cum puteau, ca face o mare greseala, dar a fost inutil: s-au casatorit intr-o duminica insorita de mai. Pe urma, la nici o luna, a mancat o bataie sora cu moartea. Dar a ramas cu el…

Dupa niste ani, in care umilintele s-au tinut lant, si in care nenorocitul i-a luat toata zestrea, a hotarat sa se desparta de el. Si chiar a facut-o. Celor carora le pasa de ea, le-a placut ca a facut pasul asta, dar bucuria a fost de scurta durata. Obisnuinta de a fi umilita, de a trai sub teroare, de a primi, de la EL, totul, a fost mai puternica, si dupa patru ani, s-a despartit, din nou, si s-a intors la el. Nenorocitul, a primit-o inapoi, dar ce a urmat, a aratat ca nu a invatat nimic, din prima despartire. Spun prima, pentru ca a mai urmat una. De data asta, si-a indreptat privirea spre un frate al nenorocitului, care parea baiat bun. Nu era, dar inselata de aparente, chiar l-a iubit. Pana intr-o zi, cand s-a dovedit ca, de fapt, era la fel.

S-a despartit si de ăsta, si s-a intors tot la primul, desi, in jurul ei erau si oameni normali, care ar fi vrut sa-i stea alaturi. Si de atunci, sta cu el. Celor care chiar le pasa de ea, a inceput sa le arunce priviri pline de ura, cand vor sa-i spuna ca traieste, de atata timp, intr-o mare greseala. Poate ca-si da seama, dar daca ar recunoaste, ar insemna sa arunce, la gunoi, tot amarul asta de ani. Si asta, doare. Doare mai mult decat umilintele zilnice. Unii spun ca este o proasta. Asa o fi, dar asta nu ajuta prea mult. Oricum, si cei carora le pasa de ea, se pare ca le-a ajuns. Inca mai incearca sa o convinga, dar asta nu poate sa mai dureze mult. In fond, este alegerea ei.