PSD o sa cada, o sa dispara, sau in cel mai bun caz (pentru PSD), o sa ajunga o fantoma politica. Greu de spus cand, sau cum. Poate ca o sa mai dureze agonia asta inca un deceniu – Doamne fereste! – sau doar cateva saptamani. Poate ca o se o sa stinga incet, in scancete de penali dusi la puscarie, sau o sa fie o „moarte” violenta, data de o adevarata revolutie. Dar un lucru este sigur: PSD o sa dispara. V-ati gandit care vor fi problemele Romaniei, de DUPA disparitia PSD? Pentru ca, indiscutabil, vor fi multe, si mari.

Unele dintre ele sunt anticipabile, cum ar fi, de exemplu, „demolarea si reconstructia” intregului sistem, de la Constitutie (de preferat) si pana la eliminarea si inlocuirea puzderiei de legi strambe – asta, cand nu sunt de-a dreptul idioate – plus a normelor si regulamentelor de aplicare a acestor legi, cu noi coduri de legi, simple, aplicabile, fara contradictii, si eficiente. Sau, o alta problema, infinit mai grea decat cea anterioara: transformarea sistemului de invatamant actual (poate-si face cineva „mila” de el, si scoate cuvantul „educatie” din context, si lasa aspectul asta in grija familiei!), dintr-unul care produce analfabeti functionali pe banda rulanta, in unul care sa cearna valorile, in primul rand pe parcursul primilor 12 ani de scoala, astfel incat sa existe o indrumare profesionala reala si realistica, spre piata muncii, si care sa nu mai permita non-valorilor sa acceseze invatamantul superior, cu tot ce inseamna el.

Cu ultimul exemplu, cel legat de invatamant, ma aproprii de categoria problemelor greu de anticipat. Spun asta, pentru ca in cazul sistemului de invatamant, exista deja tentatia de a vedea reforma lui ca pe un simplu copy/paste dupa diverse sisteme occidentale, care sunt fie vazute ca adevarate capodopere ale invatamantului, fie sunt considerate compatibile cu societatea romaneasca, fie – pur si simplu – sunt familiare celui/celor care-l propun(e). Ori, asta ar fi o greseala fundamentala. Occidentalii – destul de timid, ca doare! – se intreaba deja cu ce gresesc, de au asiaticii rezultate mai bune, nu la nu stiu ce teste sofisticate, ci la testul suprem al oricarui sistem de invatamant, ala care pune absolventii, de orice grad ar fi ei, in fata provocarilor vietii reale. Practic, ar insemna sa copiem, fara noima, sisteme de invatamant care, in moduri diferite de cel romanesc, obtin (in esenta), acelasi rezultat: armate de analfabeti functionali, majoritatea cu diplome de invatamant superior. Motivul acestor rezultate pare sa fie legat exact de absenta unui sistem functional de „cernere” a valorilor, si de oprire a fiecarui elev/student la pragul maxim pe care EL este capabil sa-l atinga, dar NU sa-l depaseasca.

O alta problema posibila, care poate avea consecinte dramatice in viitor, in cazul alegerii unor solutii gresite, este data de posibilitatea ca dupa disparitia PSD, partea stanga a spectrului politic (care, din punctul meu de vedere ar putea sa fie complet absenta, dar nu insist, ca este o discutie lunga!), sa fie ocupata de reprezentantii neo-marxismului, si acestia chiar sa ajunga la putere. Implicatiile ar fi enorme, si ar fi echivalente cu saritul din tigaia incinsa a mocirlei politice pesediste, in cazanul cu apa clocotita, al corectitudinii politice. Aceasta corectitudine politica, care in Occident a facut ravagii, prin transformari lente, dar profunde, care au eliminat orice libertate de a critica ideologia neo-marxista, care – culmea! – se auto-intituleaza „liberal-progresista”, si se bazeaza pe o teorie numita, cu si mai mult tupeu, „Teoria critica”. Nu insist prea mult, cei care habar nu au ce inseamna neo-marxism, sau corectitudine politica, pot incepe prin a citi articolul acesta: https://ihincu.wordpress.com/2016/01/31/ce-este-marxismul-cultural/ – sau pot face cautari pe cont propriu, folosind cuvinte si expresii cheie, ca: Gramsci, cultural-marxism, neo-marxism, Frankfurt School. La fel ca in exemplul anterior, partea ingrijoratoare este ca influentele neo-marxismului se simt, deja, in politica romaneasca, si exista simpatizanti ai unor politicieni care, desi nu recunosc ca promoveaza forma asta de marxism, exact asta fac.

Am adus in discutie cele doua exemple de probleme potentiale, care probabil vor fi puse in fata societatii romanesti, datorita faptului ca sunt legate: sistemele de invatamant occidentale au fost prima tinta a marxismului cultural. Acesta s-a raspandit initial in campusurile universitare, unde s-a inradacinat, ca o buruiana ideologica, si in timp, cand fostii studenti au devenit dascali – si/sau politicieni – a transformat transformat intregul sistem de invatamant intr-o unealta marxista, de raspandire lenta, dar sigura, a tuturor aberatiilor neo-marxiste, a corectitudinii politice, de la varste fragede, cand mintea copiilor poate fi modelata in orice forma, inclusiv in cea de viitor dependent de stat, incapabil sa-si mai doreasca libertatea, datorita fricii de a pierde suportul statului. Si asta ma ingrozeste, pentru ca in Romania, prin metode diferite, dar tot marxiste, de 70 de ani se modeleaza un om nou, cu exact aceiasi caracteristica: frica de libertate. Ori, intr-un asemenea „sol” social, o alta aberatie marxista are sanse majore sa prinda radacini.

Adevarul este ca, pe langa lupta asta, de zi cu zi (sau de seara cu seara, in pietele Romaniei), impotriva oligarhiei rosii, ar trebui sa prevenim o viitoare lupta, impotriva unor alte aberatii politice, la fel de periculoase ca si socialismul oligarhic pesedist. Este mult mai usor sa o facem acum, cand inca nu exista o raspandire mare a unor asemenea ideologii, decat dupa caderea PSD si a sistemului pe care se bazeaza puterea pesedista, cand se va crea, in mod sigur si evident, un oarecare gol politic. Si singura cale de a lupta impotriva unor viitoare probleme de genul acesta, indiferent cum privim lucrurile, si indiferenta cata greata de politica a fost indusa in societatea romaneasca, este aparitia unor adevarate partide de dreapta, conservatoare, care sa fie, deja, bine fixate pe scena politica, la momentul prabusirii pesediste. Trebuie sa lasam agatarea de tot felul de pseudo-alternative la PSD, deja existente in politica de varf romaneasca: nici macar una nu este, cu adevarat, de dreapta. Nici macar una, in realitate, nu propune un program de reformare a Romaniei, pe bazele unei doctrine conservatoare de dreapta. Asa ca, partide noi, de dreapta, sustinerea micilor partide de dreapta existente – prin inscriere, ca membri cotizanti – sunt singurele cai de evitare a greselilor facute de occidentali. O sa avem o sansa, nascuta chiar din dezastrul generat de pesedisti: sansa de a modela o noua Romanie, mai buna decat cea existenta, si fara erorile occidentale. Depinde de noi daca o fructificam, sau o ratam.