Cand construiesti un lucru, si dupa ce-l termini, constati  ca este gresit, ca are erori grave in functionalitatea lui, chiar daca principiile dupa care l-ai construit sunt corecte, sunt foarte rare situatiile in care poti sa rezolvi situatia, prin mici „carpaceli”. Evident, in ultima instanta, asta depinde de complexitatea respectivului lucru. In cazul unui scaun, sa zicem, daca ai „reusit” sa-i faci toate piciorele inegale intre ele, poti sa ajustezi lungimea lor, si gata. In cazul unui automobil, daca are un consum exagerat de mare, probabil ca va trebui sa te intorci la planseta de proiectare, si sa refaci (cel putin!) sistemul de alimentare – spun „cel putin”, pentru ca fiind vorba de un mecanism foarte complex, este posibil sa ai probleme si la transmisie, la sistemul electric/electronic de aprindere, la partea de aerodinamica, asa ca este posibil sa fie mai rentabil sa proiectezi, de la zero, totul sau aproape totul. Si daca marim complexitatea – imaginati-va o nava spatiala, de genul navetelor americane – probabilitatea de a fi nevoie sa o iei de la zero, creste exponential.

Daca asta este valabil (sper ca argumentatia mea empirica v-a convins) pentru niste sisteme fizice complexe, imaginativa cum stau lucrurile cu societatea omeneasca. Chiar daca reducem scara, si ne limitam doar la societatea unei singure tari, chiar relativ mici, cum este Romania, complexitatea societatii este infinit mai mare decat cea a unei masinarii. Avem zeci de milioane de „piese in miscare” – oamenii respectivei societati – si fiecare asemenea piesa, datorita liberului arbitru, poate sa se „angreneze” cu alte piese, formand mecanisme cu durata de viata mai lunga sau mai scurta, ca sa nu mai spunem ca acelasi cetatean („piesa”, in analogia mea) poate sa participe, simultan, la functionarea unui numar oarecare de astfel de „mecanisme” sociale. Combinatiile in care oamenii care formeaza o societate, pot avea interactiuni, fie intre ei, fie cu diverse componente ale societatii, pot fi calculate, dar numarul lor este asa de mare (chiar si in cazul unei societati cu 18 milioane de membri) ca putem spune ca sunt, practic, infinite.

Ei bine, asupra unui asemenea sistem, de o complexitate infiorator de mare, nu poti sa faci operatiuni de „reparare” a erorilor. In primul rand, pentru ca nu este un sistem construit. Societatile sunt niste sisteme „vii”, care se nasc, se dezvolta, ating o stare de platou, decad/imbatranesc, si in final, mor. Adica, evolueaza, si daca se intervine masiv in evolutia naturala a unui astfel de sistem, datorita complexitatii lui, rezultatele nu pot fi decat de la rele, pana la catastrofale. Asta au patit toti cei care au vrut „sa construiasca” tot felul de societati utopice: au terminat fie prin obtinerea unor sisteme fara viabilitate, care s-au destramat aproape instantaneu, fie cu distopii criminale, asa cum este cazul celor care au incercat sa „construiasca” societati fasciste/comuniste – nu spun „sau”, pentru ca intre aceste doua doctrine de extrema-stanga, diferentele sunt relativ minore. Mai mult decat atat, daca o societate este lasata sa se dezvolte, sa evolueze natural, sansele de aparitie a unor erori exista, dar respectivele erori vor fi minore, si societatea le va corecta, relativ repede, tot in mod natural. Cu alte cuvinte, pentru a avea o societate care sa functioneze natural, armonios, interventiile in legitatile ei de functionare trebuie sa fie minore, la nivel de baza, mai degraba prin stabilirea unor reguli fundamentale, care sa favorizeze evolutia elementelor pozitive, si sa inhibe, pe cat posibil, aparitia si functionarea (daca totusi apar) elementelor maligne. Asta este rostul regulilor nescrise ale unei societati, care se invata in cei „sapte ani de acasa”, asta este rolul Constitutiilor, pe care se bazeaza scrierea unui sistem de legi simple, eficiente, liberale. Cel putin, asta ar fi situatia ideala…

Din pacate, in ultimele cateva secole, dupa ce fondatorii Statelor Unite au scris celebrul „We, the people…”, si au generat cel mai bun sistem social cunoscut de umanitate – nu perfect, dar functional, si liber sa evolueze natural – a existat o tendinta, cu crestere exponentiala, de interventie in evolutia societatii omenesti – cazurile fascismului/comunismului sunt chiar mai dramatice, acolo interventia a fost asimptotica. De circa doua secole, in permanenta, diversi „ganditori”, vin cu „solutii de imbunatatire” a functionarii societatii, care de care mai radicale. Hegel, Carlyle, Marx, si multi altii, au crezut ca au gasit „piatra filozofala” care va transforma societatea, imperfecta dupa parerea lor, intr-o „scietate de aur”. Tot ce au reusit, a fost o groaznica serie de experimente, la scari colosale, care au culminat cu fascismul, nazismul, si comunismul, si care au produs, impreuna, probabil in jurul a 200 sute de miloane de victime. Din pacate, acesti „ganditori” au discipoli incapatanati, care in ciuda oricarei evidente, in ciuda victimelor din ultimul razboi mondial, al victimelor Holocaustului, al victimelor comunidmului – de retinut: comunismul a facut mai multe victime decat nazismul! – insista sa „peticeasca” societatea, distrusa chiar de predecesorii lor ideologici. Indiferent ca se etchiteaza social-democrati, socialisti, progresisti, sau cum Dumnezeu or mai vrea sa se auto-denumeasca, la baza ideologiei lor stau aceleasi idei, venite pe filiera Hegel-Marx – de unde si eticheta, absolut corecta, de neo-marxisti.

Neo-marxistii, spre deosebire de predecesorii lor, au inlocuit interventia brutala, in mecanismele societatii, cu o interventie continua, formata din miriade de micro-ajustari, de mai mica intensitate, dar a caror insumare conduce la rezultate la fel de brutale. In locul unei singure miscari politice „reformatoare” – partid comunist, fascist – au initiat miscari civice, sustinute discret de factorii politici neo-marxisti, care au aceleasi scopuri ca revolutionarii fascisti/comunisti: antagonizarea unor segmente ale societatii, exacerbarea resentimentelor provenite din discriminarile inerente din orice societate, mergand pana la inventarea de victime ale discriminarii, ori de discriminari inexistente – pe scurt, inventarea unor probleme, care sa permita, dupa ce aceste miscari civice isi indeplinesc rolul de agitatori, implementarea unor solutii de imbunatatire a societatii. Evident, aceste solutii, pentru ca pleaca de la probleme fie reale, dar a caror gravitate este mult exagerata, fie de la probleme inexistente, nu au cum sa imbunatateasca ceva. Dar ele sunt aplicate cu consecventa, si cu fiecare asenenea „solutie”, mai sunt stirbite niste libertati. Pentru ca acesta este scopul ultim al stangii: subordonarea individului de catre stat, si anularea libertatilor individuale, cu „libertatea” de a accepta un bine comun, care trebuie sa fie definit de catre stat. Pe scurt: dictatura.

Dupa cateva decenii de ascensiune in Europa, si ceva mai putin in Statele Unite, neo-marxistii au reusit sa acceseze puterea in statele Europei Occidentale, si prin Obama, chiar si in America. Rezultatele se vad cu ochiul liber: corectitudinea politica asasineaza libertatea de exprimare, statul asistential a devenit norma, grupari civice  galagioase, vorbind in numele unor minoritati nesemnificative, cer si obtin modificarea componentelor de baza ale societatii. Doar doua exemple, legate de cele mai importante elemente ale societatii, familia, si in interiorul ei, copii:

• activistii LGBT ataca familia, care in viziunea lor ar trebui sa fie formata din orice combinatie de sexe iar copii ar trebui sa fie educati in ideea ca sexul biologic este nesemnificativ;
• activistele feministe promoveaza indepartarea femeii de tot ce inseamna rolul de mama si sotie, dar, pe de alta parte ridica in slavi familia mono-parentala, formata din mama si copil, trimitand rolul barbatului, ca tata, la cosul de gunoi al feminismului.

Exemplele de mai sus sunt doar varful aisbergului, in orice directie am privi, intalnim „vocalisti” ai neo-marxismului, care isi fac meseria de agitatori, in varii teme de interes: ecologie, economie, cultura, si asa mai departe. Un capitol aparte este invatamantul, pentru ca educatia neo-marxista care nu se poate face in interiorul familiei, sa fie desavarsita in scoala. Aici, sub masca reformelor (inutile) care pun mediocritatea calduta pe primul loc, „protejarea” personalitatii copiilor, s-a ajuns deja la stadiul in care absolventul de facultate mediu, din ziua de astazi, este mai incult decat un absolvent de liceu, de acum doua-trei decenii, si tendinta este in crestere: cu fiecare generatie, gradul de cultura generala scade, iar cel al cunostintelor profesionale este redus, prin eliminarea fundamentelor teoretice. Astfel, orizontul cunoasterii, la fiecare generatie, este din ce in ce mai redus, facand posibila manipularea societatii, in directiile dorite de neo-marxisti. In situatia aceasta, avem in fata doar doua alternative:

• Fie ne acceptam soarta, punct.
• Fie luptam pentru eliminarea acestor anormalitati ale lumii.

Daca ne hotaram sa ne acceptam soarta, nu mai este nimic de comentat. Dar daca vrem sa eliminam aceste „mere otravite” ale societatii, este timpul sa facem ceva. Fiecare, la nivel individual, dar si in mod organizat, prin asociatii sau partide, care sa contracareze aceste curente de gandire maligna. Si cand vom reusi, trebuie sa ne scoatem din cap ideea de a „repara” raul facut. El trebuie extirpat, ostracizat, si pus la locul lui, alaturi de alte gunoaie ale istoriei. Trebuie sa resetam societatea, prin promovarea valorilor ei naturale:

• In primul rand, familia: ea trebuie sa fie asa cum a lasat-o Dumnezeu (sau Mama Natura, pentru atei si agnostici), adica formata dualitatea barbat/femeie, care are ca scop primordial asigurarea continuitatii existentei umanitatii.
• Familia nu inseamna doar procreerea, ci si educarea copiilor, transmiterea valorilor care fac un copil sa devina Om. Copilul crescut in mijlocul unei familii adevarate, in care, pe langa dragostea parintilor, este prezenta si iubirea pe care doar bunicii pot sa o arate fata de nepoti, este acel om care, mai tarziu, la maturitate, va sti sa transmita, la randul lui, aceste valori educationale – ca o paranteza, cred ca rar s-a inventat ceva mai josnic, decat „caminul de batrani”, in care oamenii ajunsi la varsta senectutii, sunt abandonati de proprii lor copii. Bunicii reprezinta si ei un factor fundamental al unei familii naturale. Ei sunt cei care au rabdarea de a suporta toanele copiilor, ei reprezinta un ajutor de nepretuit pentru o familie tanara, ei sunt un factor de echilibru emotional pentru nepoti.
• Daca educatia este rezervata familiei – parinti si bunici – scoala trebuie sa revina la scopul ei: de a invata, iar sintagme orwelliene, de genul „Ministerul Educatiei”, trebuie sa dispara, si sa fie inlocuite de normalitate: Ministerul Invatamantului, de exemplu. Invatatura trebuie sa fie preocuparea principala a dascalilor. Scoala trebuie sa fie o sursa de valori, nu de mediocritati. Copii trebuie sa aiba sanse egale, si asta inseamna ca invatamantul trebuie sa fie gratuit, de la cea mai marunta treapta, pana la cea mai inalta. Asta reprezinta o investitie cu mult mai valoroasa, decat oferirea unei multitudini de alte asistente sociale discutabile.

Sunt multe alte valori de baza, care trebuie sa fie puse inapoi, la loc de cinste: spiritul intreprinzator al oamenilor de afaceri, legaturile care formeaza o comunitate locala, etc. Ideea generala este de a reveni la punctul in care societatea a inceput sa fie mutilata de „reformatorii” descrisi mai sus, si lasata sa evolueze. Libera!