Singurele necunoscute, la ora asta, sunt partidele care vor trece pragul electoral. In rest, s-a asternut o liniste, asa cum nu a mai fost din 1990, din Duminica Orbului. Sper, din tot sufletul, ca mai incolo, prin 13-15 Ianuarie, sa nu traim si o noua „mineriada”, in care niste hoarde de… – in fine, gasesc ei, Dragnea, Tariceanu si cu Ponta, ceva – sa apere „tanara si fragila democratie”, abia salvata din ghearele „tehnocratilor” si basistilor. Devasteaza cateva sedii de partide, pe la unii vor gasi dolari si droguri, pe la altii, vor gasi niste fraieri, numai buni de bumbacit, iar in sediul DNA, chiar daca nu o prind pe Kovesi, ca sa o linseze, macar pot sa incinereze orice urma de dosar penal. Vax populi, vai de ei…

Lasand ironia (oare?) la o parte, pentru toti cei care am sperat sa vede tara curatata de ciuma rosie a pesedeului, se ridica o singura intrebare: ce (mai) putem face? Nu cred ca are rost sa plec de la un „oare mai putem face ceva?”, pentru ca in orice fel de situatie, ceva se poate face, fie si sa-ti recunosti infrangerea, cu demnitatea unui samurai – in lipsa de accesorii autentice, un halat de baie, si o lama, sunt ok 🙂 In fine, am promis ca las atitudinea bascalioasa, atat de draga romanului, la o parte, dar nu m-am putut abtine. Deci, ce mai putem face?

Inainte de a raspunde la intrebarea asta, ar trebui sa trag niste invataminte – nu mai vorbesc la persoana a doua, pentru ca asta este o chestiune care tine de fiecare individ. Si prima lectie, invatata din alegerile acestea, si din toata perioada anterioara, mergand pana la momentul cand pe strazile Bucurestiului se scanda „Parlament penal, mars la tribunal!”, sau „Toate partidele, aceiasi mizerie!”, ar fi ca treaba inceputa, nu trebuie lasata neterminata. Indiferent ce propune puterea, in situatii de genul acesta, miza trebuie sa fie de tipul totul-sau-nimic. De 27 de ani, puterea ne terorizeaza, in propria tara, si cu teroristii, nu se negociaza. Sa nu uitam ca la nu fiarte multa vreme, dupa Colectiv, o mana de ciobani au venit ca sa faca o treaba, si pana nu au obtinut ce doreau, de la Parlament, nu au renuntat. Poate exemplul nu este tocmai corect, dar cam asta este ideea.

O a doua lectie, invatata cu greu, dupa acelasi interval de timp, este ca daca astepti ca altii sa faca ce vrei tu, o sa obtii doar ce vor acesti „altii”, indiferent cine ar fi ei, sau cat de mult ar promite sa-ti ofere ce vrei tu. Daca voiam sa am parte de un partid de dreapta, conservator, care sa promoveze un liberalism autentic, intr-un an de zile puteam sa incerc sa infiintez un asemenea partid, care sa reprezinte o alternativa reala, in fata PSD. Cu o probabilitate de peste 90%, poate ca nu reuseam sa fac mare lucru, dar cel putin stiam ca am facut tot ce a fost omeneste posibil, pentru a obtine ce vreau. Asteptand ca altii sa-mi ofere o asemenea alternativa, am alergat, ca un catel fara stapan, intre niste usi inchise, sperand ca in spatele uneia dintre ele, voi gasi ce cautam. Nu am gasit.

Si nu in ultimul rand, ar mai si o a treia lectie: PSD este mai mult decat un partid, mai mult decat un sistem oligarhic: el are in spate o masa de alegatori disciplinati, tinuti cu grija in lesa, si desi numarul lor nu reprezinta majoritatea – si nici varfurile societatii, prin felul disciplinat in care acestia voteaza, PSD va castiga alegerile, atata timp cat nu va exista un partid, care sa-i fie opus, ca o adevarata alternativa.

Acum, daca principalele invataminte le-am tras (subliniez, din punctul meu de vedere), pot sa revin la persoana a doua, si sa intreb: ce mai putem face? Cateva dintre raspunsuri – nu spun ca este unul mai probabil sa devina realitate, decat altul – ar fi:

1. O prima cale de actiune(?), este sa ne acceptam infrangerea, si capitulam in fata sistemului pesedist. Indiferent ce va face acest sistem, lasam capul in pamant, tacem din gura, si incercam sa ne adaptam acestui sistem.Ne multumim cu ce avem, spunem „Fereasca Dumneazeu, de mai rau!”, ori „Bine ca avem ce pune pe masa!”, ne ducem la slujbele avute, sau cerem ajutoare sociale, daca slujbe nu vor mai exista, si ne luam gandul de la orice fel de schimbare – schimbare in bine, desigur, pentru cele in rau, trebuie sa fim pregatiti… In final, Romania va intra in colaps economic, social, si in final, politic, iar PSD va fi eradicat, in acelasi timp cu distrugerea totala a statului numit Romania. Singura problema: este o directie de actiune sinucigasa, si asta o face sa fie de o idiotenie remarcabila…

2. Intreaga populatie activa a tarii, care nu este legata de sistemul pesedist, emigreaza. Probabil ca va exista o asemenea tendinta, in mod natural, si asta ar fi o varianta secundara a acestei solutii, dar aici apare o ocazie unica, de a vindeca una dintre faliile sociale: cei deja plecati, sa intinda o mana de ajutor celor care inca nu au plecat. Indiferent daca sunt din cercul lor de cunostinte, sau complet straini, romanii „de afara” pot sa faca acest lucru. Evident, nu ar face toti asta, dar nici nu este nevoie. Si prin ajutor, nici macar nu inteleg ajutor material: simpla consiliere, din perspectiva cuiva care, de ani de zile, traieste in Occident, ar fi suficienta. Rezultatele s-ar vedea repede: in cativa ani, doi, poate trei, sistemul pesedist va muri de foame, intr-o tara din care, probabil, pana si unii asistati social, ori pensionari, vor fi plecat. Din pacate, si solutia asta are o problema: poate ca asigura bunastarea individuala, a celor plecati, si decesul PSD, al intregului sistem oligarhic (desi, inventivi cum sunt infractorii astia, ar fi in stare sa-si treaca, la propriu, intreaga tara in proprietate, devenind un fel de latifundiari, pe ale caror „plantatii”, sa munceasca forta de munca importata din tari mult mai sarace, fata de standardele europene pentru saracie!), dar ar conduce si la decesul nostru, ca natie. Din nou, sinucidere la nivel national…

3. Trezirea la realitate a societatii civile, si preluarea initiativei politice. Aici, este o poveste mai lunga, mai complicata, asa ca am sa expun pe capitole:

TREZIREA INTELECTUALITATII

Intelectualii de marca ar trebui sa-si suflece manecile, sa coboare din turnurile lor de fildes, din cercurile lor, sa lase disputele lor profesionale – cine nu a vazut doi intelectuali, concurenti in domeniul lor, certandu-se, sa nu se grabeasca sa spuna ca renuntarea asta nu are importanta 🙂 – si sa inceapa sa se transforme in lideri politici. Avem oameni care, ar putea fi de talia unor mari oameni de stat, ca Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, Constantin A. Rosetti, Constantin Bosianu, si asa mai departe. Toti acestia, dincolo de politica, au fost istorici, juristi, economisti, matematicieni, scriitori, jurnalisti, pedagogi – pe scurt, intelectuali. De mare calibru, priviti din perspectiva istorica, dar sunt convins ca avem, printre noi, intelectuali de acelasi calibru. Diferenta majora: pasivitatea generatiei actuale de varfuri ale culturii romanesti, care nu vrea sa implice in politica, dar – iertat sa fiu de cei cativa amici, care se inscriu in aceasta categorie! – se plang de decaderea pozitiei intelectualului, si a culturii, in general, dar fara sa vada ca ei sunt cei pe care-i asteptam sa ne conduca, pentru a iesi din marasm. Ei trebuie sa dea semnalul trezirii, pentru intreaga societate civila, si trebuie sa o faca, pentru ca altfel, se vor scufunda in uitare, impreuna cu societatea pe care au abandonat-o, lasand-o sa moara. Dar, aceasta trezire a elitei intelectuale, depinde de acceptarea, din partea membrilor acestei elite, a unui adevar dur: in Romania, nu avem o democratie reala.

TREZIREA SOCIETATII CIVILE

Societatea civila, la ora asta, este tribalizata, cuprinsa de loialisme de clan, primitive, in care tot ce este un afara tribului, este dusman de moarte (ce noroc, avand Codul Penal, dusmaniile astea raman doar la stadiul verbal!) si seful de trib este autoritatea suprema: lider, saman atotstiutor, semi-zeu. Sau chiar zeu… 🙂 Ei bine, trebuie sa ne trezim din primitivismul asta, indus de un sistem alienant, care ne-a dezumanizat, ne-a intiparit comportamente maniheiste, prea putin diferite de marxist-comunistul „cine nu e cu noi, e impotriva noastra”. Zilele astea am vazut, in mediul online, un spectacol grotesc, in care oameni, altfel absolut normali, avand aproximativ aceleasi idealuri, s-au dezlantuit in violente verbale, unii impotriva celorlalti, pentru simplul motiv ca fac parte din „triburi” politice diferite. Daca este sa ajungem sa ne salvam din fundul asta de prapastie, in care ne-a adus PSD, niciodata nu o vom putea face, urmand orbeste lideri cu tendinte mesianice, stralucitori ca niste tinichele lustruite. Trebuie sa ne scuturam de ideea asta, si sa urmam adevaratii lideri, pe care elita intelectuala a tarii poate sa-i dea. Ei pot sa apara, daca si noi dam semnale ca vrem sa-i urmam.

PRELUAREA INITIATIVEI POLITICE

Cu lideri de elita, de valoare intelectuala incontestabila, avand convingeri ferme de dreapta – sa fie clar: elita + stanga, este un nonsens, indiferent de aparente! – si cu o societate trezita de acesti lideri, ar putea fi momentul preluarii initiativei politice. Visez la o miscare de dreapta, de amplitudine nationala, in care diferentele de nuanta doctrinara, sa fie puse intre paranteze, si uitate, pana cand timpuri mai bune vor veni. Pana la acele timpuri, aceasta miscare/alianta/partid (nici nu stiu cum sa-i spun), ar trebui, din pozitia de opozant extra-parlamentar, sa organizeze o adevarata rezistenta, pasnica, non-violenta (daca, si atat cat timp se poate sa fie non-violenta), impotriva puterii pesediste, pana la punctul in care aceasta putere, fie ajunge sa treaca la metode dictatoriale de salvare – situatie in care pierde – fie cedeaza, si accepta ca a pierdut.

RECONSTRUCTIA

Admitand ca tot ce am spus mai sus, de la trezirea elitelor, si pana la punctul in care puterea pesedista este eliminata, ar deveni realitate, atunci ar urma partea cu adevarat grea: reconstruirea Romaniei. Am ajuns la stadiul in care este imposibila reforma. Nici nu am avea din ce sa re-formam statul roman. „Materialul” existent este putred, intrat in descompunere. Pentru a cladi o democratie si un stat de drept functionale, rezistente la derapaje, intregul sistem, de la Constitutie si pana la cele mai marunte legi, trebuie reconstruit, organismele statului, la fel, trebuie reconstruite, astfel incat guvernarile sa fie, cu adevarat, raspunzatoare in fata celor guvernati.
___________________________________

In acest moment, nu ma mai intereseaza cine va fi prim-mistrul pesedist – ca al Romanie, nu are cum sa fie – si nici ce marsavii politice va pune la cale puterea pesedista. Deja, Tariceanu ameninta cu dezlantuirea razboiului total, impotriva Justitiei, Parchetelor, opozantilor de orice fel, iar Dragnea viseaza la postul de prim-ministru – sau, de ce nu, la cel de presedinte, pentru ca nu-l vad pe Iohannis, trecand cu bine printr-o suspendare si un referendum. Nu are importanta ce viseaza, ori ce vor face, proaspetii castigatorii in alegerile de ieri, pentru ca aproape orice ar face, societatea va urma una dintre cele trei variante de actiune, de mai sus. Poate cu mici variatiuni pe una dintre cele trei teme, dar libertatea de miscare a societatii este limitata. Si desi in oricare dintre cele trei variante, PSD este condamnat la disparitie, doar una este viabila. Sunt curios, ce va alege poporul roman, acum, dupa ce a ales?