Am parcurs, in mediul virtual, perioada Nasterii Domnului, in mijlocul unei mari de indemnuri crestinesti, de a fi mai buni, mai iertatori, mai iubitori de pace, si plini de liniste si pace sufleteasca. Cu totii, ne-am urat si indemnat sa fim asa. Si asta ar fi bine, daca nu ar fi inutil. Pentru ca impacarea cu lumea nu poate veni decat dupa impacarea cu tine insuti. Si aici, avem probleme. Unii dintre noi, ca intr-un imens carnaval, le tinem ascunse, in spatele unei masti. Altii, le aratam, in fiecare zi, ori din cand in cand. In fine, sunt si acei fericiti, a caror saracie cu duhul – nici o rautate in ce spun! – le permite sa fie impacati cu ei, cu cei din jurul lor, cu lumea in care traiesc, pentru ca nu au cum sa vada acel ceva care, pentru ceilalti, este motiv de neimpacare.

Eu nu pot sa fiu impacat, nici cu mine insumi, si nici cu lumea, pentru ca asta ar insemna, in primul rand, sa ma accept asa cum sunt, cu bune si cu rele, ca un prim pas pentru a putea, cu ajutorul celor bune, sa pot sa-mi dau voie sa scot relele, si sa ating pacea sufleteasca. Ori, printre cele rele, exista, de exemplu, lucruri care sunt rezultatul raului din jurul meu, si asta ar insemna sa accept raul din jurul meu, sau sa-l ignor. Nu ma refer la oameni. Ma refer la ce au cladit unii oameni. Oameni care nici nu mai sunt pe lumea asta, dar care au creat un rau asa de durabil, ca-ti vine sa crezi ca face parte din insasi structura lumii: marxismul, si tot ce s-a nascut din el: comunism, socialism, marxism cultural, si orice alta nebunie asemanatoare.

Din ograda gentelmanului englez, pe nume Engels, un nebun, Marx, a creionat o doctrina care, in ultima suta de ani, a nascut monstri, mai mari sau mai mici, dar letali pentru umanitate. Comunismul, cu nebunia obtinerii unei egalitati sociale nenaturale, prin lichidarea elitelor, a omorat, in lungul si latul lumii, peste o suta de milioane de fiinte umane, si a distrus intregi popoare, trimitandu-le intreaga cultura in abatorul cenzurii comuniste, din care, dupa ciopartire, s-a nascut un monstru „cultural”, menit sa nasca „omul nou”. Socialismul, mai domol in mijloace, ba chiar cu pretentii democratice, nu vrea sa elimine elitele, pentru ca sunt utile – altfel, de unde sa iei, ca sa dai pomeni sociale??? Ultimul nascut, dar nu cel mai putin periculos, este marxismul cultural. Sau neo-marxismul. Sau liberalismul progresist, cum singuri se auto-definesc cei ce-l propaga – interesant cum monstrii marxisti preiau etichetele opusului lor, pentru a deruta si arunca in derizoriu democratia, ori liberalismul.

Ei bine, dupa esecul comunismului, care-si traieste ultimele clipe (sper!), si dupa ce socialismul si-a demonstrat ineficienta, ducand state intregi in pragul castrofei sociale – exemple de genul „modelul suedez” sunt absolut inselatoare, in spatele unui aparent succes socialist, sta la panda colapsul social – marxismul cultural a atacat lumea, producand atat de multe falii sociale, cat nu a putut sa faca orice alta doctrina criminala, in toata istoria umanitatii. Activistii neo-marxisti, in doar cateva decenii, au invrajbit femeile impotriva barbatilor, copiii impotriva parintilor, homosexualii impotriva heterosexualilor, negrii impotriva albilor, nefumatorii impotriva fumatorilor, ateii impotriva credinciosilor, saracii impotriva celor avuti, prostii impotriva desteptilor, vegetarienii impotriva omnivorilor – de fapt, pe scurt, au declansat un razboi de tipul „toti impotriva tuturor” – incat am ajuns sa traim intr-o mare de ura, legalizata de principiile corectitudinii politice.

Aceasta ura, indusa la nivel primar, a inceput sa distruga valorile fundamentale ale umanitatii, inlocuindu-le cu pseudo-valori, definite in laboratoarele ideatice ale neo-marxismului, al caror scop este creare unei societati noi, fara nici un fel de noima, fara principii, in care non-valoarea sa fie atotstapanitoare. O societate decerebrata, fara verticalitate, zombificata, usor de manevrat, pana la punctul in care valoarea suprema a umanitatii, libertatea, va ceda in fata sistemului. Neo-marxismul nu produce, precum comunismul, o medie de un milion de morti pe an. Si nici nu produce, precum socialismul, convulsii sociale si economice. Nu, marxismul cultural este ca o neuro-toxina lenta, care ataca centrii nervosi ai societatii, pana cand societatea – cea occidentala, ca acolo este principalul cuib al neo-marxismului – se va descompune. Dupa succesul lui Trump, a aparut speranta ca cineva va lupta impotriva marxismului cultural, dar asta, pentru moment, este doar o speranta…

In alte parti ale lumii, nu intalnim neo-marxism, pentru ca exista un alt produs al marxismului: sistemele oligarhice post-comuniste. Nascute din ruinele sistemelor comuniste, au pastrat ceva din nebuniile criminale ale comunismului, dar au orientat tarile (in care exista), spre statutul de stat-captiv, in care dictaturi „de catifea”, bazate pe cvasi-monopolul mediatic al guvernantilor-oligarhi, pe legi strambe, si pe un amestec absurd intre puterile statului, stau – cu impunitate – la putere. Aceste sisteme dictatoriale oligarhice, in toate tarile in care exista (Romania face parte dintre ele), au deformat societatea, ca o continuare a diformitatilor induse de comunism, pana la transformarea ei intr-o masa moronica, in care orice licarire de cultura si inteligenta este vazuta ca o nebunie. Elitele se enclavizeaza, incercand sa scape de atingerea noroiului politic, segmente intregi ale societatii se retrag, ca intr-un fel de autism social, din viata civica, si ce ramane, biata masa de manevra, confera puterii oligarhice o vaga – dar suficienta! – aura de legitimitate.

Este timpul sa facem ceva, pentru a putea lupta impotriva acestui asalt al Raului. Simpla zbatere individuala nu este suficienta. Simpla constientizare, este inutila. Oriunde, pe tot cuprinsul lumii civilizate, acest Rau omniprezent intuneca orizontul viitorului. Sigur, exista Rau, de alta natura, si in alte parti ale lumii. Dar fie ca acel Rau (inca) nu a ajuns la noi, fie ca este deja la portile noastre, larg deschise de neo-marxisti, asa cum este cazul asaltului Jihadului Islamic, impotriva Crestinismului si Iudaismului, rezolvarea problemei implica lupta impotriva Raului autohton. Si pentru asta, cred ca nu putem astepta salvari miraculoase, si nici ajutoare de peste mari si tari. Fiecare natie are datoria sa lupte, la ea acasa. Chiar daca este ciuntita, si o mare parte din ea, zombificata. Este nevoie de unire, sub un set de valori transpartinice, de dreapta. Nu de centru, nu de centru-dreapta, si cu atat mai putin, de centru-stanga. Acest rau, cuibarit la nivel politic, economic, si cultural, are consistenta de monolit, si impotriva unui monolit nu poti sa lupti decat cu un alt monolit. Un monolit format din toti cei care vor sa aiba un viitor.

Am mai spus asta: in primul rand, elitele intelectuale trebuie sa-si regaseasca rolul de formatoare ale opiniei. Acest lucru nu poate fi facut din cafenele literare, sau din aulele universitatilor. Si nici macar din redactii de ziare. Nu, pentru asta, dincolo de scarba provocata de mocirla politica, elitele trebuie sa paseasca in arena politica. Trebuie sa-si asume riscul de a fi scuipate si manjite cu noroi – asta este o certitudine, marxistii, indiferent de nuanta, sunt aidoma neamului Yahoo, din Calatoriile lui Guliver: principala lor arma este mizeria morala, improscarea cu dejectii ideatice. Dar fara aceste riscuri, se supun unui risc si mai mare: anihilarea intelectuala. Nu fizica – desi, in final, nu este nici asta exclusa – ci la nivel cultural. Risca sa devina niste neintelesi, si sa se stinga. Solutia este simpla, si complicata, in acelasi timp: coalizarea intelectualitatii, intr-un bloc de dreapta. Ca o paranteza, exista si intelectuali cu idei de stanga, dar nu am cum sa-i incadrez in categoria „elite”, pentru ca a sustine o doctrina idioata, descalifica din start. Sa revin: un asemenea bloc politic, indiscutabil, poate fi startul unei coagulari a restului societatii, care inca mai poate gandi, care inca mai poate percepe un mesaj, si a carei opinie inca mai poate fi modelata. Fara un asemenea nucleu, orice incercare de a forma o opozitie civica, si ulterior, politica, este sortita esecului. Nici un anonim nu are suficienta audienta, si nici suficienta autoritate intelectuala, pentru a porni o adevarata miscare a societatii. O spun, pentru ca am incercat lucrul asta. Indiferent ce idei ar propune, ele vor genera, in cel mai fericit caz, o mica furtuna, intr-un pahar. Si nu de asa ceva avem nevoie, ci de un adevarat tsunami, care chiar sa zdruncine imobilismul social.

Considerati acest text ca o scrisoare deschisa, ca un strigat de ajutor, adresat elitelor romanesti. Am sa incerc sa o fac publica, in cele mai diverse moduri, si sper sa ajunga la destinatari. Multi dintre intelectualii de frunte ai Romaniei au incercat, de-a lungul timpului, sa lupte pentru Romania, din interiorul sistemului. Au fost ministri, ambasadori, ori parlamentari, dar nu au reusit, pentru ca au fost putini, si nici nu si-au asumat rolul de lideri ai societatii. Ori, in momentul acesta, noi de asta avem nevoie. Avem nevoie de lideri, pe care sa-i urmam, si avem nevoie de unitate – in primul rand, a elitelor, ca un intreg. Este alegerea elitelor noastre, daca vor sa devina calauzitorii natiunii, sau daca se vor multumi cu rolul de actori secundari, ori chiar de spectatori, in spectacolul distrugerii nationale.