In laboratoare, un destept al planetei asteia, are o idee geniala, despre cum sa vindece o boala grava, sa zicem. Incep experimentele. La inceput, sintetizarea unor substante, aducerea lor intr-o stare stabila, care sa poata permite folosirea in industria farmaceutica. Pe urma, incep experimentele „pe viu”. Cobaii sunt cei care sufera esecurile, pentru ca esecuri, sunt. Este absolut imposibil sa mearga perfect, „din prima”. Si chiar daca, la prima vedere, rezultatele au fost bune, se continua monitorizarea animalelor, pentru eventuale efecte secundare. Uneori, se poate monitoriza si urmatoarea generatie, pentru a vedea daca nu apar efecte adverse la urmasii animalelor tratate. Cand, in sfarsit, totul pare sa fie ok, se trece la experimente pe fiinte umane. Aici, intervine voluntariatul. Oameni care, din motive de ei stiute, accepta sa experimenteze noul tratament. Si daca rezultatele sunt ok, de la administrare si pana dupa terminarea tratamentului, in sfarsit, medicamentul este aprobat de autoritati, si incepe sa fie folosit, pe scara larga.

De ce se procedeaza asa? Raspunsul este evident, dar am sa-l scriu: pentru ca nu poti sa risti sa omori oameni, sau sa-i nenorocesti, cu un medicament netestat. Chiar daca a fost creat cu cele mai bune intentii, chiar daca a fist rezultatul unor minti stralucitoare, un bun-simt elementar impune pasii astia (nu sunt specialist, asa ca pot fi usor diferiti, in realitate), pentru a evita tragediile. Si rolul principal, in certificarea unor noi medicamente, revine statului, ca aparator al cetatenilor lui. Dar rolul acesta, de aparator al cetatenilor – ca asa au si aparut statele, sa apere amaratii aia de tarani, care traiau in jurul cetatii-stat! – este complet ignorat, cand vine vorba de doua dintre cele mai de pret lucruri ale unei societati: copii si invatamantul. Aici, se experimenteaza, pe viu, de cateva decenii, si nimeni, nici parintii, nici dascalii, nici politicienii, nici elitele intelectuale, nu par sa vada ceva in neregula.

In invatamant, peste tot in lume, cuvantul de ordine este REFORMA. Cu orice pret, inclusiv cu pretul platit pentru lipsa fazei de experimentare. Ne aruncam copii, fara sa stam pe ganduri, in mijlocul giganticului experiment, desfasurat la scara globala, si numit REFORMA INVATAMANTULUI. De ce? De ce NU acceptam un medicament netestat, dar acceptam un intreg sistem de invatamant netestat? Simplu, pentru ca efectele negative nu sunt letale, si nici nu se vad imediat. Si mai ales, pentru ca sistemul de invatamant reformat vine chiar de la aparatorul cetatenilor: statul. Si nici macar nu ne intrebam de ce este necesara aceasta reforma – repet, NU discut doar de Romania, nebunia asta se desfasoara la scara globala.

Ca sa fie clar, cand blamez reformele facute „pe viu”, ma refer, in primul rand, la cea mai profunda dintre ele: schimbarea de paradigma. Iar in cadrul schimbarii de paradigma, desi unele aspecte par sa fie de bun-simt – spun „par”, pentru ca ele nu au fost testate independent, eventual doar cu cele aflate in relatie directa, ci doar in cadrul, mult mai larg, al intregii noi paradigme – ei bine, exista un element care este cheia intregii reforme: evaluarea. Daca in „vechiul” sistem de invatamant, evaluarea se facea strict pe baza REZULTATELOR, in cadrul reformelor, acest lucru a fost inlocuit de o evaluare a… participarii. Pe scurt, in termeni profani, NU CONTEAZA REZULTATELE, ATATA TIMP CAT PARTICIPI. Si de aici, a pornit dezastrul invatamantului, concretizat printr-o adevarata avalansa de analfabeti functionali, scosi pe banda rulanta. Sigur, varfurile, ele inca exista, dar asta nu este datorat reformei in sine, ci unor factori independenti de ea, cum ar fi educarea in familie, in spiritul competitiei, inteligentei native, etc. Dar marea masa a tinerilor adulti, care deja au trecut prin noul sistem de invatamant, sunt exact asa cum i-am descris: analfabeti functionali, care stiu sa scrie si sa citeasca (cu rezerve majore, in ce priveste corectitudinea scrisului, si capacitatea de a intelege cele citite!), dar care nu au setul necesar de aptitudini SI ATITUDINI, necesare pentru a face fata vietii.

Interesant este ca aceasta nebunie a reformelor, care nu a fost NICIODATA justificata prin lipsa de rezultate a sistemului de invatamant existent la momentul inceperii reformei, este simultana cu ascensiunea marxismului cultural. In momentul in care adeptii acestei hidosenii politice (NB in America, este intitulata „liberalism progresist”) au inceput sa acceseze parghiile puterii de stat, reformele au inceput. Rezultatul, dupa 20-30 de ani? O masa de tineri cetateni, sau aflati deja la varsta medie, cu o cultura generala care tinde spre zero, cu o stapanire imperfecta a limbii materne – atat vorbite, in care nu folosesc mai mult de 5-6 sute de cuvinte, cat si scrise, in care greselile de gramatica, ortografie, sintaxa, ori topica, te pun la grea incercare, in cazul in care vrei sa citesti ce a scris un astfel de om – si care, datorita sistemului de evaluare, care nu da doi bani pe rezultate, ajung sa termine si studii universitare. Un rezultat tipic oricarei forme de marxism, care are, in mod fundamental, oroare de meritocratie, si inlocuieste egalitatea de sanse, care este de dorit, cu egalitarismul. Un alt aspect interesant (si grav) este inlocuirea sintagmei „sistem de invatamant” cu sintagma „sistem de educatie”, chestiune care are legatura directa cu doctrina marxismului cultural, care pune distrugerea legaturilor dintre copil si familie, pe unul dintre planurile principale. Ce mod mai bun sa faci asta, decat transferand educatia, care ar trebui sa fie, preponderent, apanajul parintilor, catre scoala?

Lasand aspectul politic al genezei acestor reforme, revin la lipsa de reactie a cetatenilor, indiferent daca sunt parinti, ori nu, la felul in care aceste reforme au fost si sunt facute. Ea a condus, si daca va continua, va conduce, si pe viitor, la o continua aplatizare intelectuala a umanitatii, pana la punctul in care, asa cum vedem deja in jurul nostru, toata cultura acumulata, pe parcursul intregii evolutii a societatii, va fi uitata. Ne vom transforma intr-o turma de fiinte umane, usor de manevrat, incapabile sa ne intelegem locul in Univers, masinarii bune de munca, si apte sa consumam orice ne este pus in fata, de la alimente, si pana la informatie, fara sa ne intrebam „De ce?”. Si totul porneste de la acceptarea unui experiment, facut la scara globala, cu proprii nostri copii, folositi pe post de cobai.