Daca spui ca nu este treaba NIMANUI, nici a statului, nici a nu stiu caror activisti, cum iti cresti si educi copilul, brusc esti acuzat ca visezi sa-ti bati copii cu lantul, sau mai rau… Vii si zici: pedepsele, inclusiv cele numite, generic, „o palma la fund”, m-au ajutat, cand eram copil, sa pun in practica principii educative, pe care la varsta la care primeam pedepsele alea, nu aveam cum sa le inteleg, pe deplin, si cu atat mai putin, sa le accept benevol. Aiurea, vine raspunsul, esti tu un monstru plin de frustrari, aflat in negatie, bazata pe refuzul de a accepta traumele la care ai fost supus de parintii tai!!! Nu este adevarat, raspunzi, incercand sa explici ca nu esti frustrat sau traumatizat, dar ca esti pe cale sa devii, daca cineva insista sa-si bage nasul in familia ta…
Sigur, exista argumentul parintilor psihopati, care-si supun copii la lucruri inimaginabile. Dar asta este un argument fals – ca sa nu spun ca este idiot… Pentru ASEMENEA cazuri s-au instituit organisme de protejare a minorilor, si pentru asemenea cazuri exista Codul Penal. Asemenea cazuri sunt exceptii, ba chiar exceptii extreme, ca sa fiu mai clar. Interesant este ca generatii intregi, in intreaga istorie moderna, au fost educate fara atata „parenting”, si nu am avut o lume plina de traumatizati. Au cresct copii mari, au fost mai bine sau mai prost (nu rau, PROST) educati, dupa cata educatie aveau parintii lor, au invatat, mai mult sau mai putin, dupa cata minte au avut, si omenirea a mers inainte. Unii dintre acei copii, de-a lungul timpului, au fost titanii Renasterii, au fost exploratorii care au ajuns la Polul Sud si Nord, au fost matematicienii, fizicienii si chimistii care au pus bazele stiintei contemporane, si au castigat, in orice fel s-ar fi luptat cu viata. Inclusiv in razboaie…
Acum, deja vad generatiile crescute pe principii moderne. Copii care nu au primit o palma la fund, carora nimeni nu le-a spus NU, care au fost recompensati pentru straduinta, nu pentru rezultate, si care au fost lasati sa se dezvolte liber. Adica, asa cum ar spune cineva care nu da doi bani pe parentingul asta idiot, au fost lasati de capul lor. Rezultatul este ca avem, acum, in jurul nostru, cam doua generatii – una ajunsa la varsta adulta, una aflata la varsta copilariei/adolescentei – de fiinte patetice, incapabile sa stea pe picioarele lor. Stau agatati de fustele mamicilor, desi sunt trecuti de 30 de ani, incapabili sa ia decizii, incapabili sa-si gaseasca singuri slujbe, incapabili sa inteleaga ca viata, in ciuda parentingului, le poate da nu numai palme, dar chiar si suturi in fund. In SUA, au primit un nume sugestiv: snowflakes… Si ce ma ingrozeste, in sensul cel mai propriu al cuvantului, este ca tinerii acestia, peste un deceniu sau doua, vor incepe sa conduca lumea. Sau, cel putin, se vor stradui, ca asta stiu ei sa faca, cel mai bine: sa se straduiasca. Si sa nu obtina rezultate.