Am inceput sa ma plictisesc de dobitocenia romanilor! Pe bune! Da Senatul romanesc o lege aberanta – lege, propunere, dracu sa o ia, ca nici nu conteaza! – care hotaraste ca in galantare, proportia de legume, fructe si carne romaneasca sa fie de 51%. Ca o paranteza: 51% din… ce, din cantitate? din valoare? Oricum o dai, este stupid, daca se refera la cantitate, cum facem, adunam trei baxuri de banane, cu cinci ladite de portocale, si le echivalam cu zece saci de cartofi??? Iar daca e vorba de valoare, iar da prost, ca doar nu comparam valoarea migdalelor si curmalelor, cu valoarea cartofilor… Ca sa nu mai vorbim ca maresti pretul unui kilogram de cartofi, pana atinge 51% din valoarea stocului avut, si gata, ai fentat legea!!! In fine, asta a fost o paranteza irelevanta, cel putin, pentru ce vreau sa spun.Deci, vine Senatul cu legea asta aberanta, care pute a economie centralizata comunista, mai rau ca o latrina, si imediat, pe langa tampiti nostalgici, plini de nationalism heirupist, care aplauda masura salvatoare de tarani autohtoni, mai apar si sferto-docti, care mai de care expert in ce se intampla in alte tari, debitand cretinisme penibile, pe tema „asa este si la altii” – altii astia, in linii mari, fiind tarile europene occidentale.

Mai oameni buni, de unde dracu scoateti asemenea aiureli??? Poate ca exista ceva politici protectioniste, gen subventionarea agricultorilor autohtoni, in Franta, sa zicem, dar de aici, si pana la a vedea statele occidentale, dictand negustorilor ce sa vanda, e cale la fel de lunga, cat este intre Koreea de Nord si Statele Unite… Ca sa nu mai spunem ca, romanii nostri vajnici – ma refer la aia de sunt plecati din tara, ca de aia care nu au plecat, in viata lor, mai departe de capitala judetului unde vietuiesc, nici nu mai pomenesc – deci, romanasii nostri, care abia daca deslusesc cum merg reglementarile legate de problemele lor de zi cu zi – acte de rezidenta, cum sa deschizi un cont bancar, cum sa te inregistrezi in diverse corpuri profesionale, etc. – brusc, devin experti in legislatie economica europeana! Eu m-am saturat sa vad romani care nu sunt in stare sa aplice pentru un amarat de card profesional, care sunt incapabili sa ceara un ajutor de somaj, sau care se duc la bancomat, ca sa-si verifice contul, nu de alta, dar internet bankingul musca rau! M-am uitat pe profilul catorva dintre „desteptii” astia, si la cate agramatisme am vazut in postarile lor, la cate cafelute si iconite troneaza pe timeline-ul lor, nu cred ca mai are rost sa ma gandesc la cultura lor legislativa, ca nu este cazul… Da’ asta e romanul nostru: indiferent daca se pricepe la ceva, sau este complet pe langa subiect, pana nu arunca el o parere, nu se simte bine! Ca in vorba aia: prostul nu e prost destul, pana nu e si fudul!

Am inceput sa ma plictisesc de sferto-doctii romanil! Pe bune! Senatul romanesc a dat o lege aberanta – lege, propunere, dracu sa o ia, ca nici nu conteaza, oricum este din ciclul „Sunt parlamentar comunist, si fac ce vrea muschiu’ meu!” – care hotaraste ca in galantare, proportia de legume, fructe si carne romaneasca sa fie de 51%.

Ca o paranteza: 51% din… ce, din cantitate? din valoare? Oricum o dai, este stupid, daca se refera la cantitate, cum facem, adunam trei baxuri de banane, cu cinci ladite de portocale, si le echivalam cu zece saci de cartofi??? Iar daca e vorba de valoare, iar da prost, ca doar nu comparam valoarea migdalelor si curmalelor, cu valoarea cartofilor… Ca sa nu mai vorbim ca maresti pretul unui kilogram de cartofi, pana atinge 51% din valoarea stocului avut, si gata, ai fentat legea!!! In fine, asta a fost o paranteza irelevanta, cel putin, pentru ce vreau sa spun.

Deci, cum spuneam, vine Senatul cu legea asta aberanta, care pute a economie centralizata comunista, mai rau ca o latrina, si imediat, pe langa tampiti nostalgici, plini de nationalism heirupist, care aplauda masura salvatoare de tarani autohtoni, mai apar si sferto-docti, care mai de care expert in ce se intampla in alte tari, debitand cretinisme penibile, pe tema „asa este si la altii” – altii astia, in linii mari, fiind tarile europene occidentale.

Mai oameni buni, de unde dracu scoateti asemenea aiureli? Poate ca exista ceva politici protectioniste, gen subventionarea agricultorilor autohtoni, in Franta, sa zicem, dar de aici, si pana la a vedea statele occidentale, dictand negustorilor ce sa vanda, e cale la fel de lunga, cat este intre Koreea de Nord si Statele Unite… Ca sa nu mai spunem ca, romanii nostri vajnici – ma refer la aia de sunt plecati din tara, ca de aia care nu au plecat, in viata lor, mai departe de capitala judetului unde vietuiesc, nici nu mai pomenesc – deci, romanasii nostri, care abia daca deslusesc cum merg reglementarile legate de problemele lor de zi cu zi – acte de rezidenta, cum sa deschizi un cont bancar, cum sa te inregistrezi in diverse corpuri profesionale, etc. – brusc, devin experti in legislatie economica europeana!

M-am saturat sa vad romani care nu sunt in stare sa aplice pentru un amarat de card profesional, care sunt incapabili sa ceara un ajutor de somaj, sau care se duc la bancomat, ca sa-si verifice contul, nu de alta, dar internet bankingul musca rau! M-am uitat pe profilul Facebook al catorva dintre „desteptii” astia, si la cate agramatisme am vazut in postarile lor, la cate cafelute si iconite troneaza pe timeline-ul lor, nu cred ca mai are rost sa ma gandesc la cultura lor legislativa, ca nu este cazul… Da’ asta e romanul nostru: indiferent daca se pricepe la ceva, sau este complet pe langa subiect, pana nu arunca el o parere, nu se simte bine! Ca in vorba aia: prostul nu e prost destul, pana nu e si fudul!

Hai sa vedem de unde a pornit tragedia de la „Colectiv” – am sa va rog sa nu ridicati spranceana, cititi pana la capat, si sa tineti cont, cu ingaduinta, ca nu fac aici un studiu aprofundat, este doar o schita, scrisa pe un telefon… 🙂

Decembrie 1989: Esalonul 2 al PCR, condus de Iliescu Ion, confisca puterea politica, deturnand (provocand???) Revolutia anti-comunista

1990 – 1996: Puterea nou instaurata, sub patronajul prezidential al lui Iliescu Ion, cu sprijinul fostei Securitati (fie prin folosirea noului infiintat SRI, fie prin securistii retrasi din serviciu, pentru a fi folositi in alte scopuri) se consolideaza, prin urmatoarele actiuni:
– anihilarea opozitiei societatii civile, care a culminat cu Mineriada din Iunie 1990
– anihilarea opozitiei politice, fie prin incercari de forta – Mineriada din Iunie 1990, fie prin incercari de discreditare, fie prin infiltrare cu agenti, a caror misiune era sa controleze din interior partidele opozante, fie sa le dezagrege
– preluarea controlului economic, prin deja celebrele privatizari ale anilor ’90, care in final, au condus la concentrari masive de capital in mana reprezentantilor puterii
– crearea unui cadru legislativ ambiguu si stufos, menit sa ofere iluzia unui stat de drept – pseudo-separatie a puterilor, etc. – si a unei economii libere, dat care, in realitate, sa permita limitarea influentei societatii civile, limitarea si ingreunarea initiativei private, pe de o parte, si miscarea libera a membrilor puterii, in special in domeniul economic
– mentinerea, pe o perioada cat mai lunga, a monopolului asupra televiziunii, televiziunea publica, controlata de putere, fiind singura televiziune a respectivei perioade

La sfarsitul acestei perioade, „oligarhia rosie” era formata, detinand marea majoritate a economiei romanesti, fie direct, fie prin participarea la consiliile de administratie a companiilor de stat, care erau „capusate” de firmele oligarhilor. Pe de alta parte, opozitia politica era intesata cu partide-fantoma, sateliti ai Puterii, iar societatea civila era ravasita de saracia si somajul endemic.

Unul dintre elementele definitorii ale acestui sistem, a fost instaurarea unui regim de teroare legislativa impotriva patronatului nealiniat politic, bazata pe legislatia restrictiva si greoaie, care teroare, a generat cercul vicios al coruptiei, acceptata de reprezentantii marunti ai sistemului, ca o sursa de imbogatire, si de patronat, ca singura modalitate de supravietuire.

1996 – 2000: Conventia Democrata, alianta a fortelor democratice din Romania, are un relativ succes in alegerile parlamentare si prezidentiale. Succesul a fost relativ, pentru ca majoritatea parlamentara nu era suficienta pentru a implementa reforme legislative profunde. Oligarhia rosie – hai sa o numim asa, ca sa nu ne incurcam in multele titulaturi pe care le-a schimbat, de la FSN pana la PSD – prin intermediul satelitilor politici, si ai UDMR, partid etnic (???) cu reprezentare destul de mare in Parlament, si dispus sa-si vanda serviciile de vot, a facut o opozitie viguroasa, blocand reformarea sistemului, sistem care, printre altele, l-a facut pe presedintele Constantinescu sa declare ca a fost invins de sistem.

2000 – prezent: In toata aceasta perioada, oligarhia rosie a dominat masiv scena politica si economica, consolidand si rafinand sistemul descris anterior, pana la perfectiune. Singurul esec relativ, fost ascensiunea luiTraian Basescu, care are meritul de a fi deblocat (relativ) Justitia si DNA, de sub controlul oligarhiei rosii.

Rafinarea „sistemului ticalosit”, asa cum l-a numit Traian Basescu, a fost sustinuta mediatic de monopolul asupra mediei romanesti, in acest moment, singurele canale absolut independente de putere, fiind cele de pe retelele de socializare si din blogosfera. Ca un corolar – probabil intentionat – al acestui monopol mediatic, potentat si de o scadere dramatica a calitatii actului de invatamant – din nou, datorita perfectiunii cu care invatamantul a fost subminat, banuiesc reaua-intentie – gradul de cultura al populatie a scazut, pana la un nivel in care, de exemplu, jurnalisti cu studii universitare, maltrateaza limba romana, iar absolventi de Drept, spun linistiti ca un stat laic trebuie sa construiasca biserici. Ca tot veni vorba, BOR a ajuns un pilon esential in controlarea populatiei, primind in schimb, statutul de „stat in stat”.

Daca ne uitam la tot ce am spus mai sus, devine evident ca incalcarea legii, de catre patronii clubului „Colectiv”, facuta sub „protectia” celor care ar fi trebuit sa-i controleze, disfunctionalitatile sistemului de interventie (Politie/Pompieri/Salvare) si incapacitatea spiralelor din Bucuresti, de a face fata tragediei, devin explicabile. Mai mult decat atat, toate acestea, din cauze ale tragediei, devin si ele, niste simple efecte ale sistemului mafiot, creat si detinut de oligarhia rosie. Acest sistem, si acesti stapani, trebuie sa fie trasi la raspundere. Si pentru ca un sistem dictatorial nu poate fi tras la raspundere, singura solutie este rasturnarea lui. Degeaba cerem demisia unui primar obez, a unui arab pripasit, a unui general facut la „apelul bocancilor”, sau a unui plagiator si mitoman notoriu: si acestia, nu sunt decat niste produse ale sistemului, iar oligarhia rosie are resurse umane sa-i inlocuiasca.

Doua Romanii, doua popoare, asta avem acum. Este trist, cel putin pentru unii.

Pe de o parte, avem Romania romanilor „adevarati”, adica, cei care nu-si vand tara, dar o dau gratis rusilor, a celor care-l regreta furibund (nu credeam ca se pot alatura cuvintele astea!!!) pe Ceausescu, cu mintea imbacsita de o propaganda tampita, in care „maretele realizari” ale asa numitei „Epoci de Aur” sunt sublime. Ma rog, aici apar nuante. Unii sunt nostalgici si anti-americani. Altii au o nostalgie dupa comunism, dar l-ar vrea grefat pe bunastarea occidentala. Altii au probleme cu toata lumea: cu FMI, cu EU, cu Rusia, cu America, cu evreii, cu legionarii, cu… in fine, cu tot ce va poate trece prin cap. Pe urma, mai avem o categorie: dacii!!! Astia sunt aproape simpatici, dar au o hiba: nu s-au hotarat daca dacii vorbeau latina, ori latina era, de fapt limba daca… Asta, pe langa faptul ca majoritatea istoricilor si arheologilor, nu prea sunt de acord cu ei. La final, ca sa fie si mai interesant, exista diverse subcategorii, bazate pe diverse afiliatii politice, al caror partizanat egaleaza dogma oricarui fundamentalist religios – ori comunist – si suna cam asa: noi impotriva tuturor. Am zis „ca sa fie si mai interesant”, pentru ca aici intalnim un talmes-balmes din toti cei insirati anterior.

Un domn, a postat azi, in diverse grupuri, pe feisbuc, un text, in care aducea in discutie, interzicerea dreptului de vot, pentru analfabeti – si altii ca ei. Intr-un comentariu la postarea sa, am zis ca eu sunt adeptul introducerii votului pe baza de „permis de alegator” – nu am alta denumire mai buna, iar o doamna, vexata, a pus sub semnul intrebarii o democratie bazata pe asa ceva. Am sa transcriu, mai jos, raspunsul dat de mine, si va invit la o discutie, pe tema asta. Iata raspunsul si argumentele mele:

@Gabriela Paun In cele ce urmeaza, fac abstractie de problemele reprosate direct domnului Ionescu, presupun ca poate sa raspunda, daca vrea. Referitor la intrebarea „Ce fel de ‘democratie’ sustine astfel de idei???”, raspunsul este simplu: nici macar una. Dar asta nu inseamna ca un asemenea principiu ar fi in contradictie cu democratia.

Principalele caracteristici ale unei democratii, sunt: egalitatea in fata legii, libertatea politica – in stransa legatura cu drepturile omului si libertatile civile, si domnia legii. Bineinteles, si aici ajungem la problema in discutie, totul in cadrul unui sistem politic, bazat pe alegeri libere si corecte, la care sa participe toti cetatenii, in conditiile legii – de cele mai multe ori, fiind vorba de legea fundamentala a unui stat – Constitutia. Hai sa vedem, care ar fi contradictiile.

In primul rand, dreptul universal la vot. In Constitutia Romaniei, Articolul 35 – Dreptul de vot, prevede:

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.

(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Deci, exista categorii de cetateni, care nu au dreptul sa voteze. In cazul votului pe baza de licenta electorala/permis de vot, nici macar nu vorbim de interzicerea dreptului la vot, pentru o categorie bine definita. Toti cetatenii au dreptul sa voteze, daca au varsta legala (vedeti, o alta excludere, bazata pe varsta) si daca, in urma unui examen, au fost considerati apti, din punct de vedere al cunostintelor despre Constitutia Romaniei, despre legislatia romaneasca, si despre felul in care functioneaza economia tarii. Nu vad care ar fi problema.

In ce priveste egalitatea in fata legii, nici nu are rost sa mai argumentez, ar fi vorba de un examen, prevazut de lege, la care toti cetatenii pot sa participe. La fel stau lucrurile si cu libertatea politica, si cu domnia legii. Vedeti, sunt lucruri mult mai putin periculoase, decat votul unor inconstienti – conducerea unui autovehicul, ar fi cel mai la indemana exemplu – si totusi conditionam acele lucruri, de trecerea unui examen. Asta pentru ca, fara dubii, absenta unui examen, care sa certifice ca exista aptitudinile si cunostintele necesare, ar putea conduce la pierderi de vieti omenesti, pagube materiale… De ce ar fi altfel, in cazul votului, care exercitat in absenta unor cunostinte minime, despre ce am enumerat mai sus, cand am descris un asemenea examen, poate distruge viitorul unei tari? Duminica Orbului, cand Iliescu a obtinut peste 80% din voturi, este un exemplu perfect: un sfert de secol mai tarziu, inca tragem ponoasele…

De la refugiati, am ajuns sa discutam daca Islamul este bun sau rau. Pe diferite tonuri, cu argumente – cel mai adesea, stupide – sau fara, toata lumea, spune ceva. Tot in ultimele zile, au inceput sa apara postari, destul de multe, care incearca, intr-un fel sau altul, sa disocieze Rusia si politica ei criminala, din ultimul secol, de poporul rus. Si este bine, asemenea discutii sunt chiar binevenite. Nu de alta, dar poate vom reusi sa realizam ca:

1. Rusia si rusii, reprezinta un imperiu al raului. Indiferent daca vorbim de comunismul rusesc, ala nascut din cenusa imperialusmului tarist, si transformat intr-o oligarhie dictatoriala, rusii au generat doar probleme. Au invadat tari, au distrus popoare, au stat in spatele focarelor de razboi, le-au alimentat, le-au folosit ca proxy, in razboiala lor, permanenta si inversunata, cu lumea libera, cu civilizatia occidentala.

2. Islamul radical, organizatiile musulmane teroriste arabe, statele musulmane teroriste, probabil (eufemism!) sustinute de Rusia, reprezinta un „al doilea front”, in razboiul dintre civilizatia occidentala, libera, si civilizatiile estice, bazate pe tot ce poate fi rau: lipsa de libertate, lipsa de cultura, pline de intoleranta si agresivitate.

3. In acest razboi, care se poarta intre doua civilizatii, nu se pot aplica regulile diplomatiei. Poti sa negociezi cu tari, cu guverne, dat nu poti sa negociezi cu ceva eluziv si mortal, care incearca, ca un virus, sa te transforme intr-o gazda, generatoare de noi virusi. Asa cum virusii trebuie distrusi, iar organismul vaccinat, tot asa, in lupta dintre civilizatia binelui si civilizatia raului, nu exista cale de convetuire. Este „care pe care”. In cel mai bun caz, este necesara instituirea unei carantine totale. Asa cum au fost izolate tarile cu focare de Ebola, pentru a preveni o pandemie, tot asa, civilizatia raului ar trebui izolata, respinsa.

4. Ca si in organismele atacate de virusi, sau invadate de cancer, in care unele celule infectate, lucreaza impotriva organismului din care fac parte, si in societatea noastra (atacata de propaganda comunista si/sau rusofila, ori de musulmani radicali – unii indivizi, folosind chiar instrumentele democratiei, dreptul la liber exprimare, etc.) cei care lucreaza impotriva societatii din care fac parte, si ar trebui sa fie tratati ca atare: izolati si vindecati. Iar daca vindecarea, dezinfectia, nu este posibila, atunci ar trebui extirpati – pentru asta, ar trebui sa existe un „bisturiu” legal, care sa „taie in carne vie”.

5. Conceptul de „multiculturalism”, asa cum este el propovaduit acum, nu conduce la nimic bun, si va favoriza dezintegrarea societatii occidentale, democratice, bazata pe drepturile omului si libertate.

Tinand cont de cele de mai sus, „infectii” locale, cum este cea provacata, in Romania, de „virusul Iliescu”, devin parte dintr-un proces infectios mult mai mare, si pot – si trebuie – tratate in acest context larg. Consider ca trebuie facut ceva, ca trebuie iesit din spatiul online, si trebuie sa incepem sa luptam pentru supravietiirea democratiei. Nu este vorba de democratia romaneasca, sa de lupta romanilor. Deja, asta depaseste granitele unei singure tari. Procesul comunismului, daca va fi unul, va fi rezultatul unui efort international. La fel, combaterea rusofililor, a iubitorilor de Islam, si a altor „multiculturalisti”, care predica dezintegrarea democratiei, folosind concepte „politically correct”, trebuie sa fie un efort multinational, al oamenilor obisnuiti.

Problema: salariile sunt mici, preturile sunt mari, obraznic de mari… Solutii??? Se vor gasi duzini de economisti, care sa explice, cu lux de amanunte, care ar fi solutiile la o asemenea problema.

Din ce in ce mai des, pe feisbuc, dar si in alte parti – televiziuni, bloguri, etc. – vad atitudini ostile fata de notiunea de „a avea”, exprimate, simplist, asa: cutare are n case si x bani in conturi… Este adevarat, cel putin majoritatea dintre acesti „cutare”, sunt absolut suspecti de marlanii financiar-politice, sunt „spagarii” nostri guvernamentali si parlamentari, sunt miliardarii de carton ai celebrei tranzitii iliesciene – aia, de la comunismul intinat de Ceausescu, la comunismul nobil, al lui Iliescu!!! – sau sunt „capusele” statului mafiot cripto-comunist. Dar… exista un pericol, o adevarata problema, legata de manevrarea (posibil voita, sigur perfida) a constiintei publice.

A avea, a fi avut, in sensul de avutie, de bunastare, este o problema, doar atunci cand mijloacele de imbogatire sunt ilegale. Atentie, aici apare o alta capcana: moralitatea imbogatirii. Foarte multa lume confunda moralitatea cu legalitatea. Cand vine vorba de afaceri, moralitatea nu reprezinta o obligatie. Singura obligatie a unei afaceri, este sa fie legala. Atat, nimic altceva. Ca sa revin: aceasta permanenta blamare a oamenilor bogati, a avutiei, a bunastarii, prezinta pericolul intoarcerii in timp, la perioada in care, „lupta de clasa”, propovaduita de jigodiile importate de la Moscova, devenea politica de stat, obligatie „patriotic-muncitoreasca”. Nuantarea EXPLICITA a blamarii averilor ilegale este o cerinta decenta, altfel, vom ajunge niste marxisti-leninisti, fara voie…

Spunea un tip din lista mea de prieteni virtuali de pe Facebook – Ted Michael – referitor la reformarea clasei politice din Romania:

„Clasa asta politica penala, se poate reforma, doar prin schimbarea mentalitatii romanilor[…]”

Doua Romanii, doua popoare, asta avem acum. Este trist, cel putin pentru unii.

Pe de o parte, avem Romania romanilor „adevarati”, adica, cei care nu-si vand tara, dar o dau gratis rusilor, a celor care-l regreta furibund (nu credeam ca se pot alatura cuvintele astea!!!) pe Ceausescu, cu mintea imbacsita de o propaganda tampita, in care „maretele realizari” ale asa numitei „Epoci de Aur” sunt sublime. Ma rog, aici apar nuante. Unii sunt nostalgici si anti-americani. Altii au o nostalgie dupa comunism, dar l-ar vrea grefat pe bunastarea occidentala. Altii au probleme cu toata lumea: cu FMI, cu EU, cu Rusia, cu America, cu evreii, cu legionarii, cu… in fine, cu tot ce va poate trece prin cap. Pe urma, mai avem o categorie: dacii!!! Astia sunt aproape simpatici, dar au o hiba: nu s-au hotarat daca dacii vorbeau latina, ori latina era, de fapt limba daca… Asta, pe langa faptul ca majoritatea istoricilor si arheologilor, nu prea sunt de acord cu ei. La final, ca sa fie si mai interesant, exista diverse subcategorii, bazate pe diverse afiliatii politice, al caror partizanat egaleaza dogma oricarui fundamentalist religios – ori comunist – si suna cam asa: noi impotriva tuturor. Am zis „ca sa fie si mai interesant”, pentru ca aici intalnim un talmes-balmes din toti cei insirati anterior.

Pe de alta parte, avem Romania celor care vor doar un stat de drept functional, in care justitia sa functioneze, in care executivul sa administreze tara in folosul cetatenilor, in care legiuitorii sa faca legi folositoare poporului. Astia mai vor tot felul de chestii ciudate: o presa libera, o economie libera, o politie care sa serveasca cetatenii, primari care sa fie buni gospodari, in fine, chestii de genul asta, „nesarate”… De fapt, astia chiar sunt plicticosi: nu se „sparg in figuri”, nu gasesti intre ei nici cocalarul „jmecher”, nici pe pitzipoanca accesorizata in functie de masina masculului pomenit anterior, se duc la munca, unii au afaceri… Absolut plicticosi. In plus, au o incapatanare suparatoare: de un sfert de secol tot intreaba, precum niste papagali, „cine a tras in noi, dupa 22” – desi stiu raspunsul, striga intruna ceva despre judecarea unui „tovaras de nadejde”, numit Iliescu Ion, si mai sunt si porniti impotriva clasei muncitoare, avand ei ceva special cu minerii… A, si nu suporta comunismul, cenzura, Rusia, considerand, in schimb, occidentul, un exemplu demn de urmat.

Si este trist. Pentru ca, asa de diferite sunt cele doua Romanii, incat este aproape de neconceput o „unificare”. Si in mijlocul acestei divizari nationale, calare pe grumazul tarii, stau politicienii romani, ca un mare paduche iesit la plimbare, intre doua muscaturi zdravene, din PIB al tarii. Si nimeni nu face nimic, pentru ca prima Romanie, aia a adulatorilor de comunism si nationalism (???) ceausist, sunt, de regula, in tara, iar astia chiar iubesc marlaneala socialista, afisata de numitii politicieni, iar cealalta Romanie, scarbita, plictisita sa tot incerce sa faca „o tara ca afara”, a cam plecat din tara. Si stau si ma intreb: daca tot avem doua Romanii, nu ar trebui sa incepem sa avem si doua Guvernari? Una in tara, una simbolica, dar ca o alternativa viabila, in exil? Pentru ca, pana una alta, eu nu cred ca mai am ce sa astept de la Romania, aia definita de Tisa, Dunare si Nistru. Este condusa de o guvernare pe care o consider ilegitima, imbacsita de fosti si actuali comunisti, plina de infractori – asta e in eufemism dulce – si complet lipsita de viitor.

P.S. Multi romani din a doua categorie sunt, totusi, in tara, dar ei, prin mentalitatea pe care o au, sunt, de fapt, „afara”…

Am avut un schimb de replici pe marginea unui articol postat pe contul Digi24, pe data de 30.07.2015. Articolul se referea la o statuie, ridicata in Oradea, in memoria unei fetite, victima a Holocaustului. Un gest simbolic frumos, care insa a devenit irelevant pentru comentatorii articolului, impartiti (si radicalizati) in doua tabere, care vorbeau doua limbi diferite: unii „strigau” impotriva lipsei de balans si patriotism a legii care incrimineaza nazismul, fascismul, legionarii, ceilalti „injurau” animalele nesimtite, care nu percutau la gestul maret, de condamnare a Holocaustului.

Nu stiu daca jigodia aia de comunist, de la fundatia aia „nationala” – nu pot si nu vreau sa le retin numele – a gandit efectul asta, al dezbinarii, dar inclin sa cred ca da. Nu stiu nici daca cei care faceau mare tam-tam, incriminand tot ce nu se incadreaza in venerarea pioasa si vinovata a victimelor Holocaustului, au habar despre ce vorbesc, ori sunt postaci platiti. In schimb, stiu sigur ca avem o problema nationala, care are o gravitate extrema: este pentru prima data, dupa 1989, cand regimul de la Bucuresti, incearca, cu violenta mascata, sa puna pumnul in gura romanilor, sa puna o cizma grea, straina, pe grumazul romanismului.

Sigur, exista argumente in favoarea acelei legi, exista argumente impotriva ei, si pentru a nu fi inteles gresit, am sa ma explic:

1. Nazismul a fost – si este – o aberatie de minte bolnava. Orice doctrina, care are ca efect, fie si indirect – iar nazismul a avut doar efecte directe! – o mare de cadavre, este criminala, in cel mai abject mod, merita sa fie condamnata, asa cum s-a intamplat la Nuremberg, capii ei, executati, iar „cozile se topor”, vanate fara mila, si puse acolo unde le este locul: in inchisoare.

2. Daca acceptam cele de mai sus, atunci SI comunismul intra in categoria doctrinelor criminale, cu un numar de victime care a depasit numarul de victime facute de nazisti, cu popoare intregi reduse la statutul de sclavi ai internationalusmului bolsevic moscovit. Aici este „eroarea” voita a legii, lipsa de echilibru, jignirea perfecta: despre comunism, nimic!

3. Miscarea Legionara, maresalul Antonescu, si multi oameni de cultura, de o valoare imensa, sunt pusi la index, adusi pe aceiasi treapta cu Pauker, Dej, ori Ceausescu. Sigur, se poate discuta despre crimele lor – discuta, nimic mai mult, pentru ca a lua in calcul condamnari facute la umbra tevilor de tanc sovietic, este o imbecilitate totala. Dar chiar daca ar fi existat procese corecte, eu fac urmatoarea analogie: daca un criminal, dovedit, INCEARCA – nu stiu cum sa subliniez mai bine incertitudinea rezultatului – sa-mi salveze copilul de la moarte, pentru mine devine o persoana demna de admirat, demna de recunostinta mea, iar daca un criminal – cu atat mai mult un criminal „dovedit” de tribunale sovietice – incearca sa-mi scape tara de comunisti si de ocupatia sovietica, atunci devine un erou!

4. Este dreptul meu, de roman, sa ignor, in sensul indiferentei absolute, victimele si victimizarea altor popoare. Pot sa o fac, chiar daca, moral, nu este corect. In schimb, este de datoria mea, de roman, sa nu permit cuiva, indiferent daca este evreu, rus, american sau extraterestru, sa se joace cu Istoria si Cultura romaneasca.

O categorie aparte de romani: dacofilii – sau cum Dumnezeu se numesc… Desprinsi din elucubratiile securisto-bahice ale cartilor lui Pavel Corut, vindicativi si obtuzi in fata oricarui argument, ei au un singur scop: sa redea romanilor, cu voie sa fara voie, un trecut discutabil glorios. Acolo unde istoricii au pareri opuse, se trece la atac: masonii, alte oculte mondiale, americanii si rusii, mana-n mana, s-au pus pe distrugerea istoriei noastre, incapabili fiind sa ne distruga direct. Acolo unde istoricii au indoieli, ei au certitudini. Discursul lor este de o incapatanare teribila, ignorand orice fel de izvor istoric. Asta a fost raspunsul meu, la una din multele postari zamolxiene:

Frumos zis! E ca si cand gainile ar incepe sa cotcodaceasca: sa spunem lumii intregi ca ne tragem din dinozauri! Nici macar nu are importanta daca are cultura de la Cucuteni legatura cu romanii de azi. Chestia este ca suntem de rasul lumii, nu pentru ce am fost, ci pentru tot ce suntem azi: un popor arhaic, lipsit de cultura – care este accesibila, dar refuzata – cu apucaturi de cleptomanie, lipsit de bun simt si cu tendinte politice masochiste.

Suntem poporul mioritic: daca unul are oi mai multe, caini mai barbati, sarim pe „mocofan” imediat, sa-i dam in cap, mama lui de imbogatit pe spinarea poporului… Suntem poporul vasluienilor violatori si al aparatorilor lor, al agramatilor din guvern si de la diverse duminici in familia nostra extinsa, plina de Salami, Minunati si Zavorance, al kilului de zahar si ulei, al tuicii la bufet, bauta cu naduf, in timp ce voluntari de aiurea, iti scot malul, adus de inundatii, din sufragerie… Suntem poporul din Duminica Orbului, suntem poporul din care fac parte minerii care au plantat flori in fata Teatrului National, suntem poporul care a aplaudat minerii rasaditori de flori, nu pentru florile plantate, ci pentru „smulgerea” buruienilor studentesti… Suntem poporul care ofteaza de dorul comunismului, injura democratia si capitalismul, dar plange ca nu are bunastarea vestica…

Eu, daca as fi unul dintre „stramosii” aia de la Cucuteni, mi-as lua ceramica, si as emigra!

In prima parte, publicata acum cateva zile, aduceam in discutie caile de lupta impotriva dictaturii PSD. Fara sa am pretentia ca este o lista completa – chiar nu este, si poate fi imbunatatita – eu vad totul legat de educarea populatiei, in sensul cresterii rezistentei la actele dictatoriale, in sensul cresterii increderii in sine, si in sensul diseminarii informatiilor despre cum ar trebui sa arate un sistem democratic normal.

Ca sa realizam un asemenea deziderat, solutia ideala ar fi bazata pe forta bruta a banilor: posturi de televiziune, de radio, campanii sustinute pe retelele de socializare, gandite si implementate de specialisti PR, presa scrisa, etc. Din pacate, pentru asta ar fi nevoie fie de un miliardar binevoitor – daca stie cineva pe unul, merita pusa o intrebare 🙂 – fie ca toti cei care cred in calea asta, sa se organizeze si sa contribuie financiar – iar asta, este chiar mai improbabil decat sa apara un miliardar binevoitor.

Lasand la o parte solutiile ideale, tot ce ne ramane, sunt oamenii, efortul individual, sustinut, cu incapatanare, pana cand, la nivel general, rezultatele devin vizibile. Evident, este greu: oamenii au viata lor, familii, slujbe, si nu toata lumea este dispusa sa faca munca de misionar, sa sacrifice putinul timp liber, pentru ceva cu rezultate incerte. Si totusi…

In primul rand, cine sunt cei care, potential, ar putea sa se inhame la o asemenea munca? Cel mai probabil, profilul unei asemenea persoane, este definit de o varsta medie – cei care erau adolescenti/tineri in ’89, cei care nu au incetat sa gandeasca „Jos comunismul!” si nu au fost pacaliti de masca purtata de fostii comunisti, transfornati in pesedei – si care au, cel mai adesea, familie si copii. Studiile variaza, dar au, in medie, cel putin liceul terminat, cu o cultura generala peste medie. O mare parte dintre ei, sunt plecati din tara (avantaj sau dezavantaj???) dar pastreaza legaturi stranse cu familiile/prietenii din tara. Acestui profil este antagonic cu bazinul electoral al PSD, majoritar lipsit de cultura, cu studii indoielnice, si care se afla, ca varsta, fie la sfarsitul vietii, fie la inceputul ei.

Primii, pensionari, sunt cel mai dificil de atins: nu folosesc Internetul, sunt anchilozati in gandirea de tip „om nou”, sunt nostalgici iremediabili: ofteaza dupa casele „date” de ICRAL, dupa vacantele „prin sindicat”, in fine, nu cred ca trebuie sa mai detaliez. Cea de a doua categorie, tineri si adolescenti, au primit o buna parte din educatie, de la cei mentionati anterior: bunici, care transmit nepotilor, cu forta pe care ar trebui sa o aiba varsta intelepciunii – nu este cazul lor, dar sablonul exista! – intreaga lor frustrare de nostalgici dupa comunism, intreaga lor incultura politica, intreaga lor frica de „sclavi”, care i-a facut sa voteze, incepand cu Duminica Orbului, cand Iliescu lua peste 80% din sufragii, doar cu viscerele lor inspaimantate, cu frica sclavului care pierde strachina de mancare si patul, date, generos, de stapan. Acesti tineri/adolescenti, inca mai pot fi recuperati, cu un efort mare, este adevarat, dar se poate. Aici este punctul vulnerabil al dictaturii PSD.

Pentru a putea atinge aceasta categorie – hai sa o numim „tineretul nostalgic” – este nevoie sa abandonam obiceiul de a ne inconjura de oameni asemanatori noua, altfel, vom bate, mereu, in usi deschise. Trebuie sa incepem sa mutam lupta in terenul PSD, la intalnirile lor, pe profilele lor online, si asa mai departe. Iar lupta asta nu trebuie dusa cu „injuraturi”, cu abordari transante, cu atitudini de superioritate. Informatiile trebuie sa fie doar sugerate, oamenii trebuie sa fie, mai degraba, indemnati sa afle puncte de vedere diametral opuse convingerilor lor, decat „indopati” cu adevar.

Nu exista o formula exacta, fiecare oportunitate de a face asta, este diferita, dar, ca sa dau un exemplu, am sa ma refer la o postare de pe profilul Facebook al lui Ponta. In aceasta, se lanseaza o serie de intrebari, pe marginea Codului Fiscal. Evident, sunt o gramada de comentarii tampitel/rautaciose, ale fanilor pesedei, sunt si comentarii pline de obida, dar… cam atat. Eu, daca m-as angaja intr-o asemenea incercare – si am sa o fac – nu as raspunde direct la intrebarile respective, mai degraba as face o comparatie intre fiscalitatea „de afara”, cea pe care o cunosc, UK in cazul meu, si fiscalitatea romaneasca. Un altul, ar putea sa dea exemple referitoare la atitudinea partidelor din occident, in timpul discutiilor despre fiscalitate, sau despre atitudinea oamenilor din occident, fata de fiscalitate.

Ma rog, exemplele pot continua, dar imaginatia si experienta fiecarui roman, aflat in occident, poate sa-si spuna cuvantul. Iar daca cel care face asta, traieste in tara, ar putea spune ce si cum si-ar dori el sa vada Romania… Inca un lucru: asemenea demersuri, au sanse mai mari de reusita, daca se lucreaza in echipa: o discutie este mai convingatoare decat un monolog, iar eventualele contra-atacuri (fiti siguri, ele vor exista) sunt mai usor de combatut.

O alta cale de a muta lupta „in ograda” PSD, este sa o facem la propriu! Mai ales in tara, dar si in afara tarii, exista sedii PSD. Eu ma vad in stare, fara nici o problema, sa intru intr-un asemenea sediu, sa joc un pic de teatru, ca un cetatean interesat de politica PSD, si sa pun intrebari, din ce in ce mai incomode – de ce salariile sunt mici si ce are de gand PSD sa faca, de ce tolereaza un urmarit penal in fruntea partidului (ceva de genul: eu va simpatizez, dar…) si asa mai departe. In cel mai rau caz, m-ar da afara. Dar daca, eu nu as fi un caz izolat, daca acest gen de vizite ar fi multe, s-ar lovi la radacina structurii, la nivelul filialelor locale. Sa nu uitam, politrucii marunti, din teritoriu, fac munca murdara a PSD, pe ei se bazeaza forta dictaturii PSD. Zdruncinati increderea in partid a acestor indivizi, si dacs vor intelege cata ura genereaza partidul lor, si abilitatea lor, de a pune in practica directivele „venite de sus”, se va diminua.

Sunt multe alte directii de actiune: pustii nostri, experti adevarati in ale internetului, ne pot ajuta enorm, exista forumuri, de diverse facturi, unde putem sa strecuram cate o „samanta” anti-PSD, cate o bucatica de cultura civica, in fine, peste tot unde sunt nemultumiti, este loc de a incerca sa diseminam lupta impotriva dictaturii PSD. Pentru asta, nu este nevoie de organizare, de structuri, de coordonari masive. Fiecare poate sa o faca. Singurele cerinte: multa rabdare, vecina cu incapatanarea, si cateva ore, saptamanal, dedicate pentru asta.

Preiau niste idei, din asa numita Carta a Libertatii Fiscale. Nu toate, sunt unele care nu se incadreaza in felul meu de a gandi, dar cele de mai jos chiar pot sa spun ca le simt de parca ar fi existat in capul meu, mereu:

Nu există buzunarul statului. Există doar buzunarele noastre.

Oamenii se nasc liberi, nu egali unii cu alții. Libertatea este starea noastră naturală; egalitatea este artificială și impusă de politicieni și guverne.

De aceea, bunăstarea pe care orice om o creează în timpul vieții sale, este a lui și numai a lui. Nu a Statului, nu a poporului, sau a altcuiva. Orice transfer de bunăstare de la un om la altul, fără voia lui, este un simplu furt și trebuie denunțat ca atare.

O țară devastată.

Ignorarea acestor lucruri simple a dus în ultimii 60 de ani la suferințe cumplite, crime și nenumărate abuzuri. Pe măsură ce Statul comunist devenea mai puternic, oamenii deveneau mai slabi.

Dar tocmai prin slăbirea acestui popor, Statul si-a dat singur lovitura de moarte: odată cu prigonirea întreprinzătorilor curajoși, afacerile au dispărut și banii s-au împuținat. Iar Statul a ajuns acum în pragul falimentului – din propria lui vină și orbire.

Pentru că nu există țară puternică, făcută din oameni slabi.

„Mămăliga nu explodează”.

Vedem azi peste tot o resemnare generală, încurajată de mafia partidelor. Ni se spune intenționat că nu există șanse de reformă, că poporul îndură orice, că nici măcar foametea care se arată la orizont nu va clinti nimic.

Mișcarea Antitaxe nu crede aceste lucruri. Credem că ne aflam in pragul unor răsturnări globale și că întreaga clasă politică, vinovată de subminarea economiei naționale, și-a pierdut sprijinul și este pe cale sa plătească pentru faptele ei.

Pe scurt, noi credem că „mai nasc la România oameni”.

Investițiile străine.

Mișcarea Antitaxe afirmă că România nu-și va reveni niciodată fără investiții străine. Iar în ultimii 5 ani, investițiile au scăzut de 9 ori! Practic, astăzi nu se mai poate vorbi de investiții în România.

Ce vor investitorii străini, ca să vina într-o țară? Ce vrea orice patron: tribunale necorupte, sindicalism slab și taxe mici.

Corupția.

În ultimii ani, tot mai mulți bani au intrat la bugetul Statului, dar țara a devenit tot mai săracă. Cheltuielile au crescut, taxele la fel, dar salariile au scăzut – și la fel și nivelul de trai.

Cu cât Statul primește mai mult, cu atât corupția devine mai mare. România are printre cele mai mari taxe din Europa și în același timp e cea mai coruptă țară din Europa, pentru că cele două sunt legate. Toate partidele care au fost la putere de 22 de ani, au crescut taxele – pentru că bugetul statului a devenit proprietatea lor. Și cu cât se încasa mai mult la buget, cu atât luxul lor devenea mai țipător.

Vor românii stârpirea corupției? Sigur că da! Toate sondajele arată asta.

Atunci nu e decât o singură soluție logică: sa dea cât mai puțini bani la Stat.

Taxele.

De-a lungul vremii, românii au blestemat „zeciuiala” și lăcomia fanarioților. Iată ca acum, în secolul 21, sub așa-zisa democrație, Statul ia firmelor nu 10, ci 75% din cât câștigă! Acest jaf trebuie să înceteze.

Dispariția completă a taxelor o fi o utopie. Dar scăderea lor nu. Socialiștii ne zic că Statul cheltuiește taxele noastre pe apărarea țării și pe garantarea proprietății. E o minciună! În realitate, armata nu mai are bani să scoată tancurile din garaje, iar România ajuns sa fie apărată de aviația ungară. Cât despre proprietate, tribunalele îi eliberează pe bandă rulantă, pe hoții care-ți calcă casa; în schimb, te condamnă pe tine, victima, dacă îndrăznești să te aperi și să-l lovești pe „sărmanul” hoț. Deci ce apărare și ce garantare?

Uitați-vă la bugetul pe 2013: 90% din bani nu sunt cheltuiți pe serviciile de bază ale statului. Ci pe protecție socială, contracte guvernamentale oneroase, plata împrumuturilor vechi și pe salariile unui aparat birocratic greoi, arogant și umflat peste orice necesitate.

Deci putem foarte bine să tăiem bugetul statului cu 90%, iar serviciile lui de bază nu vor suferi, ba chiar din contră. Socialiștii urlă că și reducerea taxelor cu 90% e la fel de utopică, și că Statul nu-și poate tăia cheltuielile așa de mult: dar din păcate pentru ei, cifrele arată invers.

Dați-ne zeciuiala înapoi!

Sindicatele.

Sindicatele, împreună cu clasa politică și justiția coruptă, sunt principalele piedici în calea revenirii economice a României.

Sindicatele nici măcar nu mai reprezintă pe nimeni: liderii sindicali au ajuns niște bogătani, dar nu din afaceri proprii, ci tot din parazitarea bugetului de stat. Autoritatea lor în rândul angajaților e zero: dovada că de 22 de ani, sindicatele au încercat de mai multe ori să organizeze o grevă generala în toată țara: dar n-au reușit nici măcar o dată! Nu numai angajații din sectorul privat îi ignoră, ci și angajații din sectorul de stat.

Dacă angajații vor să se asocieze, sunt liberi s-o facă acasă, pe proprietatea lor. Iar dacă vor grevă, s-o facă in stradă: nu pe proprietatea patronului care-i plătește.

Reforma muncii.

Statul nu trebuie să se bage între angajator și angajat. Nu e treaba lui să stabilească un salariu minim, sau să impună un contract de muncă. Fiecare firmă știe mai bine ce salarii poate să ofere, în ce condiții, și pe cine trebuie să concedieze.

Statul – firmă.

Statul nu e altceva decât o întreprindere în care băgăm bani, ca să obținem anumite servicii. Plătitorii de taxe sunt acționari ai statului. Și, ca orice acționari, trebuie să-și poată controla oricând investiția, să decidă singuri destinația banilor, să se retragă din afacere dacă doresc.

Responsabilitatea Justiției.

Prea multe decizii judecătorești s-au dovedit abuzive și ilegale, iar acum România plătește din greu aceste greșeli. Judecătorii trebuie sa răspundă financiar pentru ce hotărăsc, așa cum noi toți răspundem pentru deciziile noastre.

Parlamentul.

Dintre toate instituțiile statului, Parlamentul are cea mai scăzută popularitate. De fapt, în cazul lui nici nu mai poate fi vorba de popularitate, ci de ură. Pentru că a ajuns un cuib de infractori, cu dosare penale în curs, care s-au pus la adăpostul imunității.

Nu vrem doar reducerea masivă a numărului de parlamentari. Asta e oricum inevitabil.

Dar vrem ca un parlamentar să poată fi concediat oricând, dacă alegatorii lui consideră că nu face treabă. Pentru ca parlamentarul este de fapt un simplu angajat, nimic altceva.

Iar dacă un angajat te fură, nu aștepți 4 ani: ci îl zbori de nu se vede, imediat cum l-ai prins!

Pedeapsa cu moartea.

Pedepsele legilor românești nu îi sperie pe hoți. Din contră. Un partid a ajuns sa fure cam 7 miliarde de euro pe an, cât este la putere; adică 28 de miliarde pe mandat. Iar dacă fac închisoare (deși de regulă nu îi prinde nimeni) nu fac decât maximum 2 ani și nici aceia întregi.

Deci, de-o parte avem 28 de miliarde de euro, iar de alta avem 2 ani de închisoare. Atunci nu e de mirare ca în România corupția a explodat. Furtul este pur și simplu încurajat de lege!

Vrem echilibrarea balanței. Dacă un hoț întinde mâna să ne mai fure, măcar să știe că își pune viața la bătaie!

Garantarea proprietății.

În 22 de ani, România a schimbat trei Constituții. Iar acum vine a patra! Toate făcute de comuniști și toate la fel de proaste. Nici măcar una din ele nu garanta proprietatea. Rezultatul? Mii de procese de restituire a pământurilor, haos în agricultură, case confiscate de comuniști și vândute acum abuziv de Stat, România condamnată la CEDO sa plătească 16 miliarde de euro despăgubiri. Iar dacă cineva îți încalcă proprietatea, drept s-o aperi practic nu ai.

Această bătaie de joc trebuie să se oprească. Garantarea proprietății e o chestiune de viață și de moarte.

Fără plasa de protecție socială!

Aproape o treime din banii statului se duc pe pomeni. Nu e doar anti-economic: e pur si simplu o prostie. A devenit mai rentabil să zaci acasă pe banii statului (sau pe banii părinților, care iau pensie tot de la stat), decât sa muncești.

Aici soluția e simplă: protecția socială trebuie sa dispară. În întregime.

Externalizare totală.

Aproape toate serviciile statului, în afară celor de bază (ca apărarea), pot fi imediat externalizate pentru reducerea costurilor și creșterea calității.

Externalizarea înseamnă desființarea monopolului statului: în loc să înghițim cu forța niște servicii mizerabile, putem să plătim unde ne place nouă. Așa se creează competiția între furnizorii de servicii. Iar noi devenim din clienți captivi, clienți reali.

Sănătatea: nimeni nu are dreptul să ne oblige, pe banii noștri, să mergem la spitalele de stat, dacă noi nu vrem.
Învățământul: acum statul ne ia banii și îi dă el școlilor, după cum i se pare lui. E o aberație. Elevul știe mai bine ce-i trebuie, decât un ministru. Deci banii să meargă direct la elevi, sub forma de vouchere, cu care se pot duce la ce școală vor ei. Iar profesorii se pot asocia în școli private, unde cei mai buni vor fi ceruți de toată lumea și vor câștiga imens, față de cât câștigă azi.

ANAF: în loc să combată evaziunea fiscala, a ajuns sa fie centrul evaziunii și corupției. Soluția nu e decât una: desființarea completă. La ANAF, cancerul a pătruns deja peste tot și reforma este imposibilă. Instituția trebuie reclădită de la zero, cu alți oameni, care să fie inspectori privați și nu funcționari publici.

Poliția Română: am văzut cu toții cum polițiștii sunt direct implicați în traficul de droguri, cămătărie, proxenetism. Iar rețelele de infractori din Poliție ajung până la ministru, indiferent cine este ministru. Daca vrem o viață normală și siguranță autentică, Poliția trebuie descentralizată. Fiecare comunitate să aibă polițiștii ei, pe care să-i cunoască și să-i voteze în fiecare an. Iar dacă nu fac treabă, să știe că în anul următor ajung șomeri. Altul la rând!

Un om, un cuvânt!

Ne-am saturat cu toții de partidele care promit și, după ce ajung la putere, fac exact pe dos. În România nici nu există partide de dreapta. Pentru că absolut toate sunt disperate să cheltuiască banii noștri.

De aceea am scris și semnăm această Cartă, spre obligarea noastră și știința publică. Aceia dintre noi care o vor încălca și vor trece în tabăra dușmanului comunist, să știe ca se exclud singuri din rândurile noastre.

Noi credem în respectarea contractului și a cuvântului dat. Noi credem în adevărul spus pe față, chiar dacă nu este pe placul poporului.

Credem că și cel mai sărac om are dreptul să-și caute bogăția: dar trebuie oprit, dacă și-o găsește în buzunarul altuia.

Carta a fost semnată la congresul de constituire al Mișcării Antitaxe (16 februarie 2013)

Am si eu o dilema – si chiar vorbesc serios!

Din punct de vedere al libertatii, consider ca persoanele din comunitatea LGBT trebuie sa bebeficieze de prevederi legale, adaptate specificului acestor genuri de cupluri – parteneriat civil, casatorii civile, etc.

Pe de alta parte, credincios crestin fiind, consider actul sexual intre persoane de acelasi sex, ca fiind un pacat.

Acum, vine dilema: daca-mi exprim convingerile religioase, risc sa fiu luat la ture, pentru ca afectez libertatea LGBT – dar cum ramane cu libertatea mea, de a-mi exprima opiniile religioase???

Pe de alta parte, incercand sa fiu tolerant, si considerand drepturile LGBT ca fiind egale cu ale majoritatii hetero, imi incalc propria credinta…

Spuneam – si argumentam – intr-o postare anterioara, ca Romania se confrunta cu o dictatura: cea a PSD, plus aliatii lui traditionali, plus traseistii „infiltratori”. Si mai spuneam, ca datoria patriotica a fiecarui roman, este de a lupta impotriva dictaturii, de orice fel ar fi ea. Dar cum?

Variantele de actiune, care tin de caile legale, par sa fie complet inutile.

• Constitutia? Aiurea, „un petec de hartie”, asa cum spunea o parlamentara damboviteana, „Mai lasati-ma cu Constitutia asta!!!”;
• Opinia publica? Ignorata, manevrata, distrusa prin divizare;
• Cai de atac legale? Nici atat, dictatura pesedista este capabila sa ignore, cu o gratie nesimtita, rezultate de referendumuri, decizii ale Curtii Constitutionale…

Am spus-o si o repet: nenorocitii astia, sunt asa de nesimtiti, asa de adanc „grefati” in structurile administrative si economice, ca-i vad in stare sa ignore si rezultatele unor alegeri parlamentare, daca simt ca scapa puterea din mana. Si atunci, ce?

Evident, intr-un asemenea context, cea mai la indemana solutie pare sa fie rebeliunea impotriva sistemului. Nu zic revolutie, cuvantul a fost distrus de Iliescu si toti nomenclaturistii care au fost parte in aiureala aia care a fost televizata, in care oameni au murit, si pe care noi, cei naivi, chiar am numit-o „Revolutia din ’89”. Deci, rebeliune. Pornita din strada, poate cu o manifestatie anti-guvernamentala, dar violenta, in esenta ei. Din pacate, pentru varianta asta de actiune, argumentele contra sunt majore. In ordinea importantei, ar fi:

1. Starea de apatie a populatiei din interiorul granitelor, generata de dezamagirile acumulate intr-un sfert de secol (Doamne, mereu ma ingrozesc cum suna: un sfert de secol!!!) si de exodul unei bune parti din populatia activa a tarii – este evident, cei care au ales drumul exilului, sunt exact persoanele cu cea mai mare capacitate de actiune, ei sunt cei care, in felul lor, au reactionat la situatia din tara, plecand…

2. Posibilitatea unei represiuni sangeroase, desi destul de improbabila, exista – sa nu uitam de tupele de jandarmi, antrenate sa lupte impotriva populatie, de politistii cu mentalitate de militian, care nu ar intelege ca ei sunt pusi sa apere populatia, nu sa o reprime, poate si Armata…

3. Incapacitatea unei rebeliuni de a genera o solutie la dictatura – fiind bazata pe violenta spontana, este greu de presupus ca va exista o organizare, o platforma de actiune coerenta; in ultima instanta, exista riscul de a elimina dictatura, cu pretul unui razboi civil…

O alta varianta, privita de unii ca fiind viabila, este cea a loviturii de stat militare, eventual cu suport extern. Sunt destui cei care, in mod constient sau la nivel de subconstient, privesc spre Armata, cu speranta ca de acolo poate veni salvarea. Din pacate, si aici apar argumente contra puternice:

1. Evident, Armata are capacitatea de a „matura”, efectiv peste noapte, adunatura de hoti care conduce Romania. Are, de asemenea, capacitatea organizatorica de a conduce o tara. Dar, deoarece exista un mare DAR, experienta altor tari, ne arata ca Armata, ajunsa la putere, cu greu mai renunta la prerogativele castigate, iar tarile unde a avut loc o lovitura de stat coordonata de armata, au sfarsit sub o noua dictatura, cea militara…

2. In cazul in care apare si un „sprijin” extern, acest sprijin nu este dezinteresat. Pe langa faptul ca dictaturile sunt destul de bine tolerate de foarte multe guverne ale tarilor democrate – in fond, unde poti sa-ti promovezi mai bine interesele economice si politice, daca nu intr-o dictatura, care merge, de obicei, mana-n mana cu o birocratie corupta – exista o sansa serioasa ca sprijinul extern sa fie conditionat de obtinerea unor avantaje inrobitoare…

Am lasat la urma calea alegerilor, pentru ca, desi pare o varianta perfect posibila – in fond, din cinci ocazii de a avea presedinte, PSD a castigat doar doua mandate prezidentiale, si nici unul la ultimele trei alegeri – ea nu este realista in ce priveste alegerile parlamentare, adica, singurele alegeri care conteaza cu adevarat. Masinaria dictaturii pesediste, perfect unsa, atunci cand vine vorba de alegeri parlamentare, este capabila sa incline balanta in favoarea PSD, pe o perioada de timp nelimitata. Aproape-monopolul media, loviturile sub centura date culturii, fraudarea prin mituirea patetica a electoratului, sunt tot atatea argumente pentru a lasa varianta alegerilor in pace: pur si simplu, nu functioneaza in Romania…

Revin la intrebarea din preambulul acestei postari: si atunci, ce? Ce poate indeparta dictatura PSD? Raspunsul este unul neplacut, aproape descurajant; organizarea unei rezistente pasnice, pe termen lung, care sa aduca sistemul dictatorial pesedist, in genunchi. Aceasta cale de actiune are la baza cateva lucruri esentiale:

1. Educarea populatiei, in sensul cresterii rezistentei la actele dictatoriale, in sensul cresterii increderii in sine, si in sensul diseminarii informatiilor despre cum ar trebui sa arate un sistem democratic normal.

2. Intarirea societatii civile, prin organizarea de grupuri, organizatii neguvernamentale, daca vreti sa le numim asa – mie nu-mi place sintagma asta, dar se pare ca prinde la lume – care sa lupte impotriva sistemului, care sa aiba o atitudine de opozitie.

3. Organizarea de actiuni de rezistenta, care sa boicoteze elementele sistemului dictatorial.

4. Dezvoltarea si implementare unui plan strategic pentru eliberarea de sub dictatura pesedista, care sa garanteze inlocuirea sistemului dictatorial corupt si ticalosit, cum spunea Basescu, cu un sistem democratic, civilizat, compatibil cu democratiile occidentale.

In ultima instanta, asa cum spun budistii, schimbarea vine din interior – nu putem sa cerem asta de la un popor intreg, dar suntem suficienti de multi care sa o putem face. Eliberarea de sub dictatura pesedista, eliminarea clicii de fosti nomenclaturisti comunisti, transformati intr-o „oligarhie rosie”, sta in puterea noastra. Sfidarea sistemului, impotrivirea prin luari de atitudine constante, organizarea unei rezistente anti-dictatoriale pasnice, sta in puterea noastra. Dar, pentru asta, este nevoie de mult efort, din partea tuturor. Este nevoie de unire!

P.S. Urmariti viitoarele postari, voi incerca sa spun, cum vad eu caile de lupta impotriva acestei dictaturi.

Pana in 1989, chiar si nostalgicii epocii Ceusescu, trebuie sa recunoasca un adevar elementar: Romania era o dictatura – clasica dictatura comunista, cu un dictator ametit de cultul personalitatii, cu un partid unic, cu politie politica, si cu tot alaiul de probleme, pe care orice tara aflata sub un regim dictatorial le are:

1. saracie
2. ineficienta birocratica
3. distrugerea mediului inconjurator
4. ridiculizarea si distrugerea elitelor
5. minimalizarea culturii

Daca ne referim la perioada de dupa 1989, la intrebarea „Este Romania o dictatura?”, in functie de convingerile politice ale persoanei intrebate, vei primi raspunsuri diverse, dar marea lor majoritate vor fi diferite de un DA categoric. Din pacate, raspunsul corect este: DA, Romania este o dictatura!

Haideti, sa vedem de ce, regimul politic din Romania, poate fi caracterizat ca o dictatura, care sunt elementele care pun semnul egal intre regimul politic de la Bucuresti si regimul politic din tari precum China sau Coreea de Nord – pare exagerata comparatia, dar va rog sa aveti un pic de rabdare…

In primul rand, pe langa diverse alte tipuri de dictaturi – militare, ca cea din Burma, cele bazate pe monarhii represive, precum cele din Arabia Saudita sau Bhutan – pana nu demult, cea mai raspandita forma de dictatura era dictatura comunista, bazata pe existenta partidului unic. Hai sa schimbam, doar un pic, exprimarea, si in loc de partid unic, hai sa zicem PARTID(E) DOMINANTE.

Ei bine, daca punem problema asa, mastodontul politic, format din PSD si aliatii lui traditionali – UDMR, de exemplu, la care putem sa adaugam „traseistii politici” apartinatori de PSD, dar aflati in misiune comandata de „infiltrare subversiva” a altor partide – cazul PNL, plin de asemenea paduchi politici, este elocvent – este un PARTID DOMINANT, care controleaza perfect, de 25 de ani, administratia si legislativul Romaniei.

Nu am sa intru in alte detalii explicative, am sa ma multumesc sa enumar alte caracteristici ale unui regim dictatorial, si am sa va las pe voi sa decideti daca, si in ce masura, se potrivesc Romaniei de azi:

1. supunere necondiționată fata de autoritati si conducători

2. institutiile sociale, politice, economice, religioase ale societatii – plasate, intr-un regim democratic, în afara controlului statului – sunt slabite în mod deliberat, aduse in subordinea statului, sau chiar inlocuite cu noi institutii, inregimentate, utilizate de catre stat/partidul de guvernamant pentru a controla societatea

3. populația a fost atomizata – transformata intr-o masa de indivizi izolati – in imposibilitatea de a lucra împreună pentru a obtine libertatea, neincrezatori, incapabili sa faca (mai) nimic din proprie initiativa

In fine, pot sa mai insir inca o duzina de alti factori care pot sa caracterizeze regimul politic de la Bucuresti, ca fiind dictatorial. Dar cel mai important este dispretul absolut fata de lege, fata de principiul ala, care spune ca nimeni nu este mai presus de lege.

Eu cred ca se potrivesc perfect, si din acest motiv, pot sa spun ca, la Bucuresti, avem o dictatura: dictatura PSD. Iar atunci cand vorbim despre o dictatura, o datorie elementara a oricarui cetatean, fie si doar cu un strop de patriotism, este sa actioneze pentru rasturnarea acestei dictaturi.

Cu o natiune care doarme – sau sta pe Facebook, in frunte cu presedintele – normal ca magarul de Ponta rage ce vrea… Si dicteaza!

Daca la refuzul initial de a demisiona, in loc de o mie de oameni lesinati (daca or fi fost atatia, da’ hai sa fiu „darnic”!!!) ar fi fost in strada o suta de mii de bucuresteni furiosi, care sa urle DEMISIA! – [later edit: au fost suficienti doar 30.000!!!], daca, in loc sa plece acasa cuminti – ca deh, se raceste ciorbitza si treb’e sa vedem Las Fierbinti, sa postam pe Facebook, nu-i asa? – ar fi stat acolo, cu o incapatanare egala cu a prim-magarului guvernamental, si daca alte doua-trei sute de mii de bucuresteni s-ar fi lipsit de… in fine, de ce mama dracului fac ei intr-o vineri seara de Iunie, si s-ar fi alaturat demonstratiei, ei bine, prim-magarul, avortonul bolsevic al lui Iliescu, ala de-i zice Ponta, azi era o amintire, pastrata cu grija in beci!

Cu doua luni in urma, pe 28 Martie, am creat un grup Facebook: Diaspora anti-comunista. In intentia mea, de atunci, era un spatiu in care sa se intalneasca cei care, convinsi fiind de toxicitatea doctrinei comuniste, doresc sa simta ca nu sunt singuri. Sa simta ca pot pluti, inconjurati de o mare de nostalgici ai comunismului romanesc.

Si mai doream ceva: impreuna, sa punem bazele unei miscari anti-comuniste. Poate ca nu am spus asta prea explicit. Poate ca nici nu era momentul. Dar o spun acum: o asemenea miscare este necesara!

Avand si condamnarea lui Liviu Dragnea – un an cu suspendare!!! – incep sa cred, din ce in ce mai mult, in teoria pe care am lansat-o – astia, ca niste comunisti sadea, gandesc pe termen lung, si incearca sa-si spele pacatele:

– In fata Europei, adica, uite, luptam impotriva coruptiei…

– In fata romanilor, asa, pentru viitor, daca se intampla sa piarda puterea, sunt acoperiti: chiar daca au facut „rele”, si-au „ispasit” pedeapsa…

Rezultatele alegerilor in UK – cata diferenta intre marlaneala listelor din Romania si felul in care voteaza british-ii… Sunt votati oameni. Desigur, oamenii astia sunt membrii unui partid sau altul, dar se voteaza oameni, fiecare cu personalitatea lui, care completeaza promisiunile partidului… Si asta aduce surprize.

O vorba despre UKIP, ca sa nu-i mai acuze romanii pe englezi ca au ceva cu noi: in nus’ce circumscriptie electorala, candidatul UKIP a primit cam 500 de voturi, fata de primul clasat, care a avut peste 22.000 – si asta nu este o exceptie, cam peste tot au avut rezultate asemanatoare. No more comments…

Am o admiratie sincera pentru nemti. Trebuie sa fii foarte deosebit, ca sa iei doua tone de fier, si sa le transformi intr-un Mercedes. Sau BMW, Audi, VW… Dar, pe de alta parte, incep sa-mi fie, din ce in ce, mai putin simpatici.

Cand criza ucrainiana a inceput, cand Crimeea trecea, fara drept de apel, in componenta Rusiei, Frau Merkel era ingrijorata de viitorul comertului cu rusii, in loc sa intareasca sanctiunile economice. Cand rusii au trecut granita in Ucraina de Est, Frau Merkel, in loc sa inaspreasca sanctiunile economice, se gandea la negocieri…

Observ doua trenduri in presa din Romania – ma refer, in special, la fitzuici online, gen ro[dot]blastingnews[dot]com:

1. Demonizarea extrema a investitorilor straini implicati in despaduriri, fara referiri la adevarata cauza a despaduririlor, respectiv statul mafiot, infiintat si condus (inclusiv in momentul de fata) de Iliescu Ion, Magureanu Virgil, etc.

2. Discreditarea diasporei si – mai ales – a sanselor celor care pleaca afara. Este o adevarata avalansa de articole, despre cazuri tragice (daca sunt si reale, asta este alta poveste) ale unor romani plecati sa munceasca „afara”. De la deja clasica situatie a domnisoarelor care aterizeaza in bordele – si se prind ca sunt curve abia dupa ceva anisori!!! – si pana la vajnici romani, incapabili sa articuleze o boaba de engleza, dar suparati ca nu reusesc sa gaseasca munca in Anglia…

Ma uit prin grupurile romanesti de pe Facebook, si nu pot sa cred…

O mare parte dintre membrii acestor grupuri, au fata de ce se intampla (sau: nu se intampla) in Romania, o nepasare vecina cu o inocenta moronica: posteaza bancuri cu blonde si cu Bula, mai pun cate o poza sau un clip haios – ma rog, depinde de ce fel de simt al umorului ai – mai arunca o rugaciune crestina ca sa-i dai si tu share, in fine, ai putea sa zici ca romanii sunt cea mai fericita natie.

O alta parte, dupa esecul mitingului anti-Ponta, ranjeste sinistru, gadilata in simturile de gloata, gata sa muste, virtual, tot ce are legatura cu diaspora, cu anti-comunismul, si implicit, chemarile anti-Ponta. Sunt obraznici, trag concluzii de genul „hai, daca oamenii nu au participat la un asemenea miting, inseamna ca este bine in Romania, terminati cu ‘basismele’, si bagati capul in pamant”, si se simt victoriosi.

TO GET CLOSURE (SAU CUM SA SCAPAM DE COMUNISM)

Au englezii o expresie foarte interesanta: „to get closure”. Adica, pentru a folosi tot limba engleza: ” finding peace after a traumatic experience, emotional conclusion”. Asta este ce ne lipseste noua, romanilor: nu ne gasim pacea, dupa cel mai traumatic eveniment din istoria poporului roman: comunismul. Si de aici, pleaca totul.

Pentru ati gasi pacea, dupa o experienta traumatica, in primul rand, ai nevoie de explicatii. Intr-un cuplu care se desparte, sau in cazul rudelor celor morti intr-un accident aviatic, ca tot s-au intamplat atatea, in ultima vreme, primul pas, in ce se numeste „a trece mai departe”, sunt explicatiile. De ce s-a intamplat? Cum s-a intamplat? Ce a condus la asta? Intrebari ale caror raspunsuri conduc la intelegerea situatiei si – atentie! – expunerea vinovatilor. Pe urma, vine pasul final: pedepsirea vinovatilor.

Noi nu am avut nimic din toate acestea. De ce s-a instaurat comunismul in Romania? Cum a fost posibil sa se ajunga la comunism in Romania? Care a fost succesiunea evenimentelor? Cine au fost cei care au participat la ele? Ce s-a intamplat, dupa instaurarea comunismului? Si mai ales, ce a reprezentat acest sistem, pentru Romania? Toate aceste intrebari, trebuie sa aiba raspunsuri publice. Degeaba exista o multitudine de oameni, ca mine si ca voi, cei care vrem sa ne credem anti-comunisti, care avem convingerea ca bolsevismul este o plaga. Pana cand lucrul asta nu va fi limpede pentru toata lumea, riscam sa traim in trecut.

Raspunzand la intrebarile de mai sus, mai gasim ceva, in afara de intelegerea unor evenimente ale istoriei apropiate: cine au fost vinovatii. Si aici vine partea cea mai interesanta. Acesti vinovati, fie ca este vorba de Mihail Sadoveanu, scriitorul-lingau-de-cizme-rusesti, care a inventat sintagma „Lumina vine de la Rasarit”, fie ca este vorba de Ion Iliescu, activist de seama al PCR, implicat in multe atrocitati ale regimului, trebuiesc expusi, pusi in lumina reflectoarelor, analizati. Iar cei care mai traiesc, judecati si condamnati. Asa cum a fost judecat nazismul. Asa cum au fost judecati nazistii. Iar pedepsele, sa fie pe masura.

Intrebarea este: cine sa faca un asemenea „proces al comunismului”? In mod sigur, nu instantele judecatoresti obisnuite. Nici nu ar putea. Intr-o instanta de judecata, sunt folosite Codurile de legi ordinare: Civil, Comercial, Penal. Dar ce au facut comunistii tarilor in care au fost la putere, trece de prevederile acestor coduri de legi. Au omorat, dar criminalul de rand, fie el si unul sadic, un criminal in serie, este un adevarat nevinovat, comparat cu orice activist comunist. Pentru ca sistemul comunist a comis crime in masa, crime impotriva unor intregi popoare, si asemenea grozavii au nevoie de tribunale speciale, dincolo de legislatia comuna, care sa fie abilitate sa judece, dupa legi speciale si sa aplice pedepse speciale. Este vorba de judecarea unui sistem, de condamnarea lui si a exponentilor lui.

Abia cand acesti exponenti ai comunismului, vor fi condamnati, abia cand toate faptele lor vor fi expuse, vom putea sa trecem mai departe. Trebuie sa reusim sa expunem intreaga rautate a regimului/sistemului comunist, intr-un fel de „proces al comunismului”, sa-i demontam mecanismele de functionare, sa aratam, acuzator, spre „cozile de topor” care au facut sistemul sa functioneze, care au pus in practica intregul arsenal criminal al sistemului. Un asemenea demers nu poate fi de competenta unei instante de judecata obisnuite.

Un asemenea proces este, in primul rand, politic. Ca sa nu existe confuzie, cand zic „proces politic”, ma refer la urmatoarea definitie:

„[…] The fourth type of political trial involves the trial of entire regimes, or the leading members of a particular government.[…] These trials can serve at least two purposes. First, they can highlight the malignant qualities of the demised regime. Second, they can underscore the virtue of the new regime[…]”,

preluata de pe http://legal-dictionary.thefreedictionary.com/Political+Trial.

Daca privim lucrurile in felul asta, este clar ca ne lipseste un element: un nou regim, care sa aiba calitatea morala de a condamna vechiul regim. Este evident ca asa ceva este imposibil, deoarece „noul” regim este format din vechea clasa de nomenclaturisti comunisti, copii lor, care chiar daca nu au facut parte din nomenclatura vechiului regim, sunt educati in spirit comunist (adica: de desconsiderare totala a poporului din care fac parte) si dintr-o tagma de oportunisti, parte dintre ei fiind membri ai fostei politii politice, Securitatea.

In aceasta situatie, lasand solutia unei adevarate revolutii sa ramana doar la nivel de „ce frumos ar fi”, nu de alta, dar riscam un adevarat – si probabil – razboi civil, mai exista doar o singura cale de a condamna sistemul comunist: in constiinta oamenilor.

Din pacate, si aici ne lovim de o problema. Exista o masa foarte mare – nu am date, pentru a putea spune daca este vorba de o majoritate, sau nu – care se incadreaza in una din urmatoarele categorii:

1. Cei cu o autentica „credinta” in corectitudinea regimului comunist, si care-l vad ca pe singura cale spre o relativa bunastare. Acestora, le lipseste informatia, dar nici nu au o dorinta reala de a se informa, fiind, in cele mai multe cazuri, impenetrabili la orice fel de argumente teoretice. Din fericire, contactul cu societatile democratice vestice, poate fi un argument puternic. Din nefeticire, exact acesti oameni, sunt cei mai putin capabili sa ajunga in Occident.

2. Cei care, desi sunt constienti de nemernicia sistemului comunist, au pierdut marunte privilegii, si le-ar dori inapoi. Acestia, nu pot fi convinsi, aproape in nici un fel, sa renunte la frustrarile lor si la visele de restaurare a comunismului.

3. Cei care beneficiaza direct de pe urma regimului post-decembrist, fara sa se afle in structurile superioare ale sistemului. Ma refer aici la bugetari, care au acele slujbe „caldute”, slujbe „la stat”, aducatoare de stabilitate (relativa) si mici avantaje – spaguta cea de zi cu zi… Ei bine, desi pare ciudat, am convingerea ca acesti oameni, sunt perfect constienti ca, intr-un stat normal, situatia lor ar fi mai buna decat este acum, dar frica de necunosct este puternica, facandu-i usor de manevrat de catre regim.

In cazul celor din prima si a treia categorie, putem sa facem multe, in sensul transmiterii informatiilor necesare, care sa conduca la constientizarea adevaratei imagini a comunismului, la condamnarea lui, si la dorinta de schimbare. Dar cum am putea face acest lucru?

Intr-un stat de drept exista trei puteri – cel putin, asta este „dogma”: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Si este de o importanta fundamentala ca aceste puteri sa fie separate. Dar, ceva nu este corect. Ceva „nu suna bine”…

Hai sa ne imaginam, pentru un moment, ca cele trei puteri ale statului de drept, ar fi fost perfect definite si separate, inca din primul moment post-decembrist. Care ar fi trebuit sa fie rezultatul? Daca va grabiti sa spuneti: un stat de drept, o democratie, ei bine, va inselati. Rezultatul ar fi fost identic cu cel pe care-l vedem in prezent! Si asta, pentru ca, in lumea moderna, au aparut si s-au dezvoltat inca doua puteri: presa, care este, oricum, supranumita „a patra putere in stat”, si puterea economica – aici includem atat marea finanta, cat si propietarii de afaceri mari.

Daca privim lucrurile din perspectiva asta, afirmatia de mai sus capata sens. Inca din timpul evenimentelor din Decembrie ’89, Iliescu si grupul lui de comunisti, au dispus, pe langa un sprijin extern rusesc – afirmatie inca nedovedita, dar suficient de credibila pentru a fi luata in seama – de doua puteri fundamentale: presa si puterea economica.

Prin intermediul televiziunii de stat, noua putere de la Bucuresti, a reusit sa manipuleze, ani de zile, opinia publica, fie prin dezinformare – cum a fost cazul fenomenului Piata Universitatii, unde protestatarii anti-comunisti erau prezentati drept drogati, elemente fasciste, etc. – fie prin omisiune.

Pe fondul controlului (aproape absolut) al difuzarii informatiei in societate, guvernantii, impreuna cu elemente ale Securitatii, preponderent din sfera Comertului Exterior, au capatat o pondere decisiva in viata economica, ajungand sa domine marile afaceri si sectorul bancar. Ca urmare, in clipa in care legislatia a permis infiintarea de posturi „independente” de televiziune (fac abstractie de presa scrisa, care nu are, nici pe departe, impactul televiziunii) cei care au infiintat televiziuni, au fost tot cei aflati la putere.

Dispunand de aceste doua puteri suplimentare, chiar daca ar fi existat o separare a celorlalte trei – hai sa incetam cu imaginatia: nu, nu a existat o asemenea separatie – deci, chiar daca separatia ar fi existat, ea ar fi fost anulata, prin manipularea opiniei publice si prin forta bruta a banilor.

Daca vrem sa avem o tara moderna, o Romanie renascuta, trebuie sa acceptam si sa promovam urmatorul principiu:

Intr-un stat de drept modern exista cinci puteri:

1. Puterea legislativa, care trebuie sa reprezinte, in mod exclusiv, poporul. Nici un membru al celorlalte puteri nu trebuie sa aiba acces in corpurile legiuitoare.

2. Puterea executiva, care trebuie sa fie formata pe baze profesionale, membrii acesteia fiind, in modul cel mai propriu, angajati ai statului, cu rol strict de administrare.

3. Puterea judecatoreasca, care trebuie sa includa si procurorii, si care trebuie sa fie complet separata de orice alta putere. Mai mult decat orice, Justitia trebuie sa fie independenta.

4. Presa – incluzand orice fel de mediu de informare – care trebuie ferita de influente venite din partea altor puteri. In cadrul presei, libertatea opiniei, libertatea exprimarii, trebuiesc garantate si protejate prin lege. Trebuie interzise concentrarile de mijloace de informare, aflate sub controlul altor puteri, in special sub controlul puterii economice.

5. Puterea economica, formata din patronat si actionariat, trebuie sa fie motorul bunastarii, trebuie protejata si ajutata sa-si atinga scopurile specifice, dar trebuie sa nu fie implicata in exercitarea nici uneia din celelalte puteri. Orice incercare a membrilor puterii economice, de imixtiune in celelalte puteri, trebuie sa fie pedepsita de lege.

Fundamentand un stat pe cinci puteri recunoscute, nu pe trei, derapajele totalitare pot fi evitate, mai ales daca se definesc si mecanisme de mediere si balansare intre puterile statului.

Suna pompos, nu-i asa? De ce ar trebui sa ne declaram indendenti? Si mai ales: independenti, fata de ce anume? Ei bine, pentru ca Romania sa renasca, avem nevoie de o asemenea declarare a independentei. Independenta de sistemul politic corupt din Romania. Independenta de cleptocratia ridicata la rang de politica de stat. Independenta fata de trecut.

Parintii fondatori spuneau, in Declaratia de independenta a Statelor Unite ale Americii:

„Cand in cursul evenimentelor umane, a devenit necesar ca poporul nostru sa dizolve bandele politice care l-au legat de un altul si sa-si asume intre puterile de pe Pamant starea de separare si egalitate cu care legile naturii si ale lui Dumnezeu il indreptateste un respect decent al opiniei umanitatii ii cere sa declare cauzele care il determina la separare”. Ei bine, fara sa facem prea mult efort de imaginatie, putem sa echivalam bandele politice din citatul de mai sus, cu bandele politice care haladuiesc prin Romania, fara frica de lege, fara rusine de popor, urmarind interese care, fara nici un echivoc, sunt total contrare intereselor poporului roman.

Tot asa, putem sa ne inspiram, in continuare, din acelasi text citat mai sus:

„Noi sustinem ca aceste adevaruri sunt de la sine evidente, ca toti oamenii sunt creati egali, ca ei sunt inzestrati de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, ca printre acestea sunt: Viata, Libertatea si dreptul la Fericire. Pentru apararea acestor drepturi au fost instituite guverne intre Oameni, care isi deriva puterile chiar in consensul celor guvernati. Astfel incat, ori de cate ori, oricare forma de guvernamant devine distructiva acestor scopuri este Dreptul Poporului sa o schimbe sau s-o inlature si sa instituie un nou guvern, bazandu-si intemeierea sa pe astfel de principii si organizandu-si puterea astfel incat, sa asigure in modul cel mai eficient Siguranta si Fericirea sa. Fara indoiala prudenta va dicta ca guvernele instituite de mai multa vreme sa nu fie schimbate din motive neintemeiate, usoare, trecatoare; si in concordanta cu experienta acumulata, sunt mai dispusi sa sufere cand raul este suportabil decat sa-si ceara drepturile prin abolirea formelor de guvernare cu care sunt obisnuiti. Dar cand un lung sir de abuzuri si uzurpari urmarind in mod invariabil acelasi scop dau la lumina intentia de a le transforma intr-un Despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor sa inlature un astfel de Guvern si sa asigure noi aparatori ai sigurantei lor viitoare.”

Si la fel ca in Declaratia de independenta a S.U.A., putem sa enumeram faptele pentru care sistemul politic si clasa politica neo-comunista, cleptocratia din Romania trebuiesc rasturnate:

1. Au blocat, timp de 25 de ani, aprobarea unor legi de importanta imediata si urgenta, care zac, si acum, in sertarele Parlamentului.

2. Au impiedicat desfasurarea corecta de alegeri libere, culminand cu blocarea exercitarii drepturilor electorale a unei parti insemnate a electoratului roman, aflati in alte tari.

3. Au obstructionat, in mod repetat si consecvent, administrarea justitiei.

4. Au incalcat – sau au facut incercari repetate de a incalca – independenta judecatorilor.

5. Au semnat tratate cu principalul inamic al Romaniei, respectiv Rusia, periclitand independenta Romaniei.

6. Au distrus economia Romaniei, elaborand legi care favorizeaza coruptia, impiedica libera concurenta si descurajeaza libera initiativa.

7. Au deturnat fonduri imense din bugetul tarii, folosindu-le in folos propriu, cu riscul trimiterii poporului roman intr-o stare de saracie incompatibila cu statutul de cetatean european.

In fine, lista este imensa, sunteti liberi sa adaugati, dar esenta este simpla: acest sistem, aceasta clasa politica, nu mai pot fi reformate, nu mai pot fi creditate cu sansa de a se schimba in bine, si trebuie rasturnat.

Societatea care pune EGALITATEA mai presus de LIBERTATE, va sfarsi prin a nu avea nici una dintre ele. Societatea care pune LIBERTATEA mai presus de EGALITATE, va ajunge sa le aiba, in mare masura, pe amandoua

Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie

Citatul acesta, care rezuma perfect diferentele dintre comunism, doctrina in care egalitatea este urmarita cu orice pret, inclusiv cu pretul libertatii, si democratie, in care libertatea individului este (sau ar trebui) sa fie mai presus de orice, ar putea sa fie baza renasterii Romaniei. Este, in esenta, dilema in care se afla multi dintre romani: sa aiba egalitatea comunista asigurata, cu riscul de a fi, din nou, sclavii unui sistem, sau sa aleaga o cale noua, a libertatii, in care unii reusesc mai bine decat altii.

Au trecut 25 de ani de la evenimentele din Decembrie 1989. Un sfert de secol… Timp suficient ca sa renastem din cenusa comunismului. Din pacate, realitatea romaneasca este sumbra, renasterea nu s-a petrecut.

Sub conducerea unor comunisti, precum Iliescu Ion, Barladeanu Alexandru, Brucan Silviu, Roman Petre, ca sa enumar numai cativa, Frontul Salvarii Nationale a pus bazele unui regim neo-comunist, care a evoluat intr-o cleptocratie intinsa la nivel national. Valorile sunt luate in deradere, legea este luata in deradere, poporul este luat in deradere.

Cu cinci minute in urma, scriam un text, despre pro si contra in cazul presedintelui Trump. Si mi-am dat seama ca avem in fata o situatie care poate fi generalizata: detractori ai faptelor, versus cei care nu fac altceva decat sa arate fapte, adica sa faca cea mai simpla demonstrare a unui adevar. Ca si cum cineva ar spune ca ziua este intuneric, si altcineva ar raspunde, spunand ca s-a uitat afara, si nu, nu este adevarat ca ziua este intuneric: afara este zi, si este lumina.

Cand vine vorba de vaccinare, detractorii vaccinarii, se insira intr-un nesfarsit amalgam de teorii conspirationiste, scenarii abracadabrante, teorii sferto-docte – sau si mai jos de sfertodoctism – si tot felul de alte argumentari, bazate pe „parca si cu daca”. Uneori hilare – ma rog, atat de hilar cat poate fi apologia unor actiuni echivalente cu indemnul la crime in masa – alteori complet enervante, prin felul in care jignesc inteligenta medie, cultura generala de nivelul clasei a opta, si bun-simtul bazat pe experienta a doua generatii de oameni vaccinati.

Pe de alta parte, cei care sustin ca vaccinarea este buna, nu au de facut decat sa insire niste fapte:

– Difteria a disparut din Romania, in 1989, datorita vaccinarii.

– Poliomielita a disparut din Romania, in 1992, datorita vaccinarii.

– Tetanosul neonatal a disparut din Romania, in 2001, datorita vaccinarii.

– Rujeola aproape a disparut din Romania, datorita vaccinarii, numarul de cazuri din 2014 scazand la 59, fata de anul 1978, cand au fost inregistrate 118.124 de cazuri.

– Rubeola aproape a disparut din Romania, datorita vaccinarii, numarul de cazuri din 2014 scazand la 22, fata de anul 1995, cand au fost inregistrate 58.041 de cazuri.

– Oreionul aproape a disparut din Romania, datorita vaccinarii, numarul de cazuri din 2014 scazand la 28, fata de anul 2004, cand au fost inregistrate 64.427 de cazuri.

Si daca cineva intreaba, natang, „Ce mare scofala, daca nu-ti vaccinezi copilul, ca oricum bolile astea au disparut???”, raspunsul poate suna asa:

Bolile acestea nu au disparut, doar cazurile de imbolnavire s-au redus dramatic, la unele chiar la zero, datorita vaccinarii. Dovada? Cum au aparut „apostoli” si „apostolese” ale sfertodoctiei nevaccinarii, care au reusit sa faca, prin manipulare criminala, suficienti adepti, care sa refuze vaccinarea copiilor lor, rujeola, de exemplu, a reaparut:

– In 2016, de la cele doar 59 de cazuri, din 2014, s-a ajuns la 1.725 cazuri, din care 9 mortale;

– In 2017, pana pe 10 martie, deja se inregistrasera 3.446 cazuri, din care 17 mortale.