De 27 de ani, cautam vinovatii. Vinovatii pentru mortii de la Timisoara, si pentru cei de la Baricada. Vinovatii pentru confiscarea Revolutiei, si vinovatii pentru mortii de dupa 22 Decembrie. Vinovatii pentru ascensiunea comunistoidului FSN, pentru esecul partidelor istorice, PNT si PNL, in Duminica Orbului, si pentru esecul Golaniadei. Vinovatii pentru mortii din 13-15 Iunie. Vinovatii pentru marile tunuri bancare ale anilor 90, si pentru privatizarile cu aroma de furt legalizat. Vinovatii pentru esecul CDR, si pentru revenirea, in forta, a fostului FSN, transformat in PDSR, transformat in PSD. Vinovatii pentru infiltrarea opozitiei, reprezentata de partidele istorice, si dezmembrarea lor. Vinovatii pentru ascensiunea lui Vadim Tudor, care i-a facut pe multi, sa comita cel mai mare compromis civic, votand un bolsevic nenorocit, doar pentru a nu vedea tara pe mana unui nebun. Si multi alti vinovati: cei pentru tradarea PNL, cei pentru exodul milioanelor de romani, cei pentru coruptia generalizata, cei pentru aparitia „baietilor destepti”.

Si in permanenta noastra cautare a vinovatilor, am ajuns sa traim intr-o tara condusa de infractori condamnati, ori de plagiatori cu doctorat, in care mocirla politica a pesedismului a inghitit totul. Si din nemultumirea si frustrarile noastre, care, pe unii, i-au transformat in nostalgici ai comunismului, pe altii, in fiinte cu halucinatii de grandomanie dacopata, in timp ce altii, dezgustati, s-au scufundat intr-un autism civic total, s-au nascut guverne-perdea-de-fum, partide cu tente de extrema-stanga, care viseaza la nationalizari, miscari religioase fundamentaliste, ca reactie la partide neo-marxiste. Incet, am inceput sa ne scufundam intr-o stare de schizoidism social, care pare fara iesire.

Insa, in tot timpul asta, vinovatii au fost sub ochii nostri: chiar noi, cei care in cautarea vinovatilor, nu vedeam padurea, din cauza copacilor. Nu, nu incerc sa deculpabilizez adevaratii vinovati. Dar existenta lor, plina de impunitate, a fost garantata chiar de noi. Oare revolutionarii din 1989, nu realizau ca Iliescu este un bolsevic nenorocit, care spunea, despre Ceausescu, in cel mai sincer mod, ca „a intinat idealurile nobile ale comunismului”? Ba cred ca da, si totusi, bucurosi ca am scapat de Marele Rau, am inchis ochii la Raul Mic, asa cum aveam sa o mai facem, de prea multe ori. Oare nu am vazut, cei care eram membri ai PNT si PNL, in 1990, ca mai mult ne luptam intre noi, decat cu FSN? Ba da, dar din respect pentru seniorii nostri, am inchis ochii, sperand ca Raul va cadea, de la sine. Si tot asa, inchizand mereu ochii, am ajuns unde suntem astazi: o tara care, dupa 27 de ani de la ce ar fi trebuit sa fie caderea comunismului, se pregateste pentru o guvernare a unor politicieni-infractori, transformati in oligarhi. Si in sfarsit, am gasit vinovatii: cei care nu au votat. Adica, cei 5.000.000 de romani, care desi plecati din tara, sunt legati, precum se tine un serb legat de glie, in circumscriptii electorale prin care mai trec doar prin concedii, si in care este imposibil sa fie, la data alegerilor – oricare ar fi sa fie data unor alegeri. Sau cei 5.000.000 de romani care, in tara fiind, nu s-au dus sa voteze, din motive perfect valabile – indiferent care vor fi fiind motivele astea, atata timp cat votul nu este obligatoriu, ele nu pot fi decat valabile.

Dar, infiderent cum am privi lucrurile, cei auto-exilati, sau Diaspora, cum suntem obisnuiti sa-i numim, nu aveau cum sa voteze, pentru ca dupa gaselnita sectiilor de votare insuficiente, anul acesta a fost gasita o alta modalitate de a bloca votul celor aflati in alte tari: prezentarea unei dovezi ca domiciliaza in strainatate. Unii, nu au avut la ei, o asemenea dovada, si au plecat, scarbiti, din sectiile de votare, fara sa se mai intoarca – in fond, tot pentru un numar infim de parlamentari ar fi contat votul lor. Altii, chiar nu au asemenea dovezi. Si oricum, majoritatea, constienti ca votul lor nu are mare importanta (sase parlamentari, la cateva milioane de romani!), nu s-au obosit sa mearga la urne. Punct.

Cat despre cei din tara, repet: indiferent care sunt motivele absentei lor de la urne, ei nu au nici o vina. Poate au fost scarbiti de lungul sir de guvernari, care au distrus tara, si au resemnarea celui care deja a pierdut totul, iar in cazul asta, sunt victime, nu vinovati. Poate ca nu s-au simtit reprezentati de nici unul dintre partidele romanesti, indiferent daca sunt de dreapta – la nivel declarativ, ca in realitate… – sau de stanga, nu de alta, dar poate ca exista un electorat care are convingeri social-democrate, dar nu pot sa voteze un partid condus de infractori. Iar in cazurile astea, sunt chiar de inteles. Oricum, data fiind lipsa de omogenitate a acestui electorat, care spre deosebire de cel din diaspora, nu este, in marea lui majoritate, de dreapta, exista o sansa majora ca sa nu fi fost nici o influenta procentuala majora, chiar daca s-ar fi prezentat la urne.

Asa ca, din nou am ratat sa vedem adevaratii vinovati: cei care, de 27 de ani, nu pun piciorul in pragul tarii, ca sa spuna „Ajunge!”. Sa o spuna iesind in strada, daca trebuie. Sau intrand in sediul Parlamentului, Guvernului, ori Presedintiei, daca iesitul in strada nu este suficient. Adica, daca tot trebuie, sa fie dispusi sa termine ce s-a inceput, cu 27 de ani in urma, la Timisoara.

Obisnuim sa personalizam natia – ori tara – si sa-i asociem caracteristici antropomorfe. Indiferent ca o vorbim de bine, ori de rau, o vedem ca o gigantica fiinta umana. Spunem ca Romania/natia se va ridica, se va trezi, sau ca a votat cu picioarele. Si, uneori, cu trimitere la natia/tara asta antropomorfizata, folosim expresii celebre. Somnul ratiunii naste monstri, nu-i asa? Dar cine este, de fapt „ratiunea” asta (alta antropomorfizare!) care doarme?

Unde ne putem astepta sa gasim ratiunea unei natii? La tara, printre oamenii simpli, munciti din greu, de la varste, mici, cu mainile inegrite si crapate? Unde sa se exprime, la birtul din sat? Sigur ca nu, asa ca trebuie sa continuam cautarea ratiunii, in alte locuri. Am putea sa incercam sa o gasim in micile orase, prafuite, ale Baraganului, sau in cele din Valea Jiului, de exemplu. Dar, ma tem ca este inutil. Daca doar treci prin ele, realizezi ca singura diferenta intre civilizatia rurala, si cea de mica urbe romaneasca, este infima. Eu am locuit, o scurta perioada de timp, intr-o asemenea localitate, si pot sa o spun, cu mana pe suflet: micile orase ale Romaniei, fara discutie, sunt doar niste sate mai mari. Pana si birturile sunt aceleasi…

Asa ca, este clar: ratiunea unei natii, a Romaniei, trebuie sa fie in marile orase: Timisoara, Cluj, Craiova, Iasi, Constanta, si mai ales, in Bucuresti. Centre economice, sociale, politice, ori culturale, oricum vrem sa le privim, aceste orase sunt cele care ar trebui sa aiba, in ele, acea ratiune a tarii. Sunt centre universitare, acolo gasim lumea artistica, de la actori si dramaturgi, la pictori si scriitori, acolo se face jurnalismul, acolo sunt juristii de frunte ai tarii, acolo gasim elita intelectuala a tarii. Asta este „ratiunea” unei natii, de acolo trebuie sa se raspandeasca tot ce inseamna cultura, inclusiv cea politica. Trebuie, sau, mai corect, ar trebui sa se raspandeasca, de acolo. Pentru ca, in realitate, nu prea se intampla asta. „Ratiunea” natiei doarme, in cafenele literare, in mici cluburi de elita, in care se filozofeaza, steril, pe marginea realitatii. Doarme in redactiile jurnalelor – cata o mai fi, pe acolo – sau in amfitreatele universitatilor, in barouri, sau in culisele teatrelor, ori in salile de expozitii. Elita noastra intelectuala, din pacate, s-a retras autistic, din piata cetatii, si piata a fost ocupata de bufoni, care maimutaresc, cu succes la public, cultura si ratiunea absenta.

In loc sa fie motorul constiintei nationale, elita Romaniei doarme. Si-a creat o lume paralela, si din acea lume, plina de iluzia normalitatii, arunca spre bietii muritori de rand, judecati de valoare, dar fara sens, atata timp ca nu sunt dublate de fapte. Nu se amesteca in noroiul plebei, si pe urma, se mira ca intelectualii rasati, sunt devansati, in preferintele populare, de un băiet de la tara, care-si pune niste cizme simbolice si politicianiste in picioare, ca sa mearga prin mocirla. Ori de un arivist spilcuit, cu mutra obraznica, care-si plimba, cu mandrie, plagiatele prin Baroul bucurestean. Asta este efectul retragerii elitelor, in turnuri de fildes. Acolo-si dorm somnul civic, si pana nu se vor trezi, natiunea, dupa fiecare ciclu de gestatie electorala, va naste monstri. Asa cum a nascut ieri…

Singurele necunoscute, la ora asta, sunt partidele care vor trece pragul electoral. In rest, s-a asternut o liniste, asa cum nu a mai fost din 1990, din Duminica Orbului. Sper, din tot sufletul, ca mai incolo, prin 13-15 Ianuarie, sa nu traim si o noua „mineriada”, in care niste hoarde de… – in fine, gasesc ei, Dragnea, Tariceanu si cu Ponta, ceva – sa apere „tanara si fragila democratie”, abia salvata din ghearele „tehnocratilor” si basistilor. Devasteaza cateva sedii de partide, pe la unii vor gasi dolari si droguri, pe la altii, vor gasi niste fraieri, numai buni de bumbacit, iar in sediul DNA, chiar daca nu o prind pe Kovesi, ca sa o linseze, macar pot sa incinereze orice urma de dosar penal. Vax populi, vai de ei…

Lasand ironia (oare?) la o parte, pentru toti cei care am sperat sa vede tara curatata de ciuma rosie a pesedeului, se ridica o singura intrebare: ce (mai) putem face? Nu cred ca are rost sa plec de la un „oare mai putem face ceva?”, pentru ca in orice fel de situatie, ceva se poate face, fie si sa-ti recunosti infrangerea, cu demnitatea unui samurai – in lipsa de accesorii autentice, un halat de baie, si o lama, sunt ok 🙂 In fine, am promis ca las atitudinea bascalioasa, atat de draga romanului, la o parte, dar nu m-am putut abtine. Deci, ce mai putem face?

Inainte de a raspunde la intrebarea asta, ar trebui sa trag niste invataminte – nu mai vorbesc la persoana a doua, pentru ca asta este o chestiune care tine de fiecare individ. Si prima lectie, invatata din alegerile acestea, si din toata perioada anterioara, mergand pana la momentul cand pe strazile Bucurestiului se scanda „Parlament penal, mars la tribunal!”, sau „Toate partidele, aceiasi mizerie!”, ar fi ca treaba inceputa, nu trebuie lasata neterminata. Indiferent ce propune puterea, in situatii de genul acesta, miza trebuie sa fie de tipul totul-sau-nimic. De 27 de ani, puterea ne terorizeaza, in propria tara, si cu teroristii, nu se negociaza. Sa nu uitam ca la nu fiarte multa vreme, dupa Colectiv, o mana de ciobani au venit ca sa faca o treaba, si pana nu au obtinut ce doreau, de la Parlament, nu au renuntat. Poate exemplul nu este tocmai corect, dar cam asta este ideea.

O a doua lectie, invatata cu greu, dupa acelasi interval de timp, este ca daca astepti ca altii sa faca ce vrei tu, o sa obtii doar ce vor acesti „altii”, indiferent cine ar fi ei, sau cat de mult ar promite sa-ti ofere ce vrei tu. Daca voiam sa am parte de un partid de dreapta, conservator, care sa promoveze un liberalism autentic, intr-un an de zile puteam sa incerc sa infiintez un asemenea partid, care sa reprezinte o alternativa reala, in fata PSD. Cu o probabilitate de peste 90%, poate ca nu reuseam sa fac mare lucru, dar cel putin stiam ca am facut tot ce a fost omeneste posibil, pentru a obtine ce vreau. Asteptand ca altii sa-mi ofere o asemenea alternativa, am alergat, ca un catel fara stapan, intre niste usi inchise, sperand ca in spatele uneia dintre ele, voi gasi ce cautam. Nu am gasit.

Si nu in ultimul rand, ar mai si o a treia lectie: PSD este mai mult decat un partid, mai mult decat un sistem oligarhic: el are in spate o masa de alegatori disciplinati, tinuti cu grija in lesa, si desi numarul lor nu reprezinta majoritatea – si nici varfurile societatii, prin felul disciplinat in care acestia voteaza, PSD va castiga alegerile, atata timp cat nu va exista un partid, care sa-i fie opus, ca o adevarata alternativa.

Acum, daca principalele invataminte le-am tras (subliniez, din punctul meu de vedere), pot sa revin la persoana a doua, si sa intreb: ce mai putem face? Cateva dintre raspunsuri – nu spun ca este unul mai probabil sa devina realitate, decat altul – ar fi:

1. O prima cale de actiune(?), este sa ne acceptam infrangerea, si capitulam in fata sistemului pesedist. Indiferent ce va face acest sistem, lasam capul in pamant, tacem din gura, si incercam sa ne adaptam acestui sistem.Ne multumim cu ce avem, spunem „Fereasca Dumneazeu, de mai rau!”, ori „Bine ca avem ce pune pe masa!”, ne ducem la slujbele avute, sau cerem ajutoare sociale, daca slujbe nu vor mai exista, si ne luam gandul de la orice fel de schimbare – schimbare in bine, desigur, pentru cele in rau, trebuie sa fim pregatiti… In final, Romania va intra in colaps economic, social, si in final, politic, iar PSD va fi eradicat, in acelasi timp cu distrugerea totala a statului numit Romania. Singura problema: este o directie de actiune sinucigasa, si asta o face sa fie de o idiotenie remarcabila…

2. Intreaga populatie activa a tarii, care nu este legata de sistemul pesedist, emigreaza. Probabil ca va exista o asemenea tendinta, in mod natural, si asta ar fi o varianta secundara a acestei solutii, dar aici apare o ocazie unica, de a vindeca una dintre faliile sociale: cei deja plecati, sa intinda o mana de ajutor celor care inca nu au plecat. Indiferent daca sunt din cercul lor de cunostinte, sau complet straini, romanii „de afara” pot sa faca acest lucru. Evident, nu ar face toti asta, dar nici nu este nevoie. Si prin ajutor, nici macar nu inteleg ajutor material: simpla consiliere, din perspectiva cuiva care, de ani de zile, traieste in Occident, ar fi suficienta. Rezultatele s-ar vedea repede: in cativa ani, doi, poate trei, sistemul pesedist va muri de foame, intr-o tara din care, probabil, pana si unii asistati social, ori pensionari, vor fi plecat. Din pacate, si solutia asta are o problema: poate ca asigura bunastarea individuala, a celor plecati, si decesul PSD, al intregului sistem oligarhic (desi, inventivi cum sunt infractorii astia, ar fi in stare sa-si treaca, la propriu, intreaga tara in proprietate, devenind un fel de latifundiari, pe ale caror „plantatii”, sa munceasca forta de munca importata din tari mult mai sarace, fata de standardele europene pentru saracie!), dar ar conduce si la decesul nostru, ca natie. Din nou, sinucidere la nivel national…

3. Trezirea la realitate a societatii civile, si preluarea initiativei politice. Aici, este o poveste mai lunga, mai complicata, asa ca am sa expun pe capitole:

TREZIREA INTELECTUALITATII

Intelectualii de marca ar trebui sa-si suflece manecile, sa coboare din turnurile lor de fildes, din cercurile lor, sa lase disputele lor profesionale – cine nu a vazut doi intelectuali, concurenti in domeniul lor, certandu-se, sa nu se grabeasca sa spuna ca renuntarea asta nu are importanta 🙂 – si sa inceapa sa se transforme in lideri politici. Avem oameni care, ar putea fi de talia unor mari oameni de stat, ca Mihail Kogalniceanu, Ion Ghica, Constantin A. Rosetti, Constantin Bosianu, si asa mai departe. Toti acestia, dincolo de politica, au fost istorici, juristi, economisti, matematicieni, scriitori, jurnalisti, pedagogi – pe scurt, intelectuali. De mare calibru, priviti din perspectiva istorica, dar sunt convins ca avem, printre noi, intelectuali de acelasi calibru. Diferenta majora: pasivitatea generatiei actuale de varfuri ale culturii romanesti, care nu vrea sa implice in politica, dar – iertat sa fiu de cei cativa amici, care se inscriu in aceasta categorie! – se plang de decaderea pozitiei intelectualului, si a culturii, in general, dar fara sa vada ca ei sunt cei pe care-i asteptam sa ne conduca, pentru a iesi din marasm. Ei trebuie sa dea semnalul trezirii, pentru intreaga societate civila, si trebuie sa o faca, pentru ca altfel, se vor scufunda in uitare, impreuna cu societatea pe care au abandonat-o, lasand-o sa moara. Dar, aceasta trezire a elitei intelectuale, depinde de acceptarea, din partea membrilor acestei elite, a unui adevar dur: in Romania, nu avem o democratie reala.

TREZIREA SOCIETATII CIVILE

Societatea civila, la ora asta, este tribalizata, cuprinsa de loialisme de clan, primitive, in care tot ce este un afara tribului, este dusman de moarte (ce noroc, avand Codul Penal, dusmaniile astea raman doar la stadiul verbal!) si seful de trib este autoritatea suprema: lider, saman atotstiutor, semi-zeu. Sau chiar zeu… 🙂 Ei bine, trebuie sa ne trezim din primitivismul asta, indus de un sistem alienant, care ne-a dezumanizat, ne-a intiparit comportamente maniheiste, prea putin diferite de marxist-comunistul „cine nu e cu noi, e impotriva noastra”. Zilele astea am vazut, in mediul online, un spectacol grotesc, in care oameni, altfel absolut normali, avand aproximativ aceleasi idealuri, s-au dezlantuit in violente verbale, unii impotriva celorlalti, pentru simplul motiv ca fac parte din „triburi” politice diferite. Daca este sa ajungem sa ne salvam din fundul asta de prapastie, in care ne-a adus PSD, niciodata nu o vom putea face, urmand orbeste lideri cu tendinte mesianice, stralucitori ca niste tinichele lustruite. Trebuie sa ne scuturam de ideea asta, si sa urmam adevaratii lideri, pe care elita intelectuala a tarii poate sa-i dea. Ei pot sa apara, daca si noi dam semnale ca vrem sa-i urmam.

PRELUAREA INITIATIVEI POLITICE

Cu lideri de elita, de valoare intelectuala incontestabila, avand convingeri ferme de dreapta – sa fie clar: elita + stanga, este un nonsens, indiferent de aparente! – si cu o societate trezita de acesti lideri, ar putea fi momentul preluarii initiativei politice. Visez la o miscare de dreapta, de amplitudine nationala, in care diferentele de nuanta doctrinara, sa fie puse intre paranteze, si uitate, pana cand timpuri mai bune vor veni. Pana la acele timpuri, aceasta miscare/alianta/partid (nici nu stiu cum sa-i spun), ar trebui, din pozitia de opozant extra-parlamentar, sa organizeze o adevarata rezistenta, pasnica, non-violenta (daca, si atat cat timp se poate sa fie non-violenta), impotriva puterii pesediste, pana la punctul in care aceasta putere, fie ajunge sa treaca la metode dictatoriale de salvare – situatie in care pierde – fie cedeaza, si accepta ca a pierdut.

RECONSTRUCTIA

Admitand ca tot ce am spus mai sus, de la trezirea elitelor, si pana la punctul in care puterea pesedista este eliminata, ar deveni realitate, atunci ar urma partea cu adevarat grea: reconstruirea Romaniei. Am ajuns la stadiul in care este imposibila reforma. Nici nu am avea din ce sa re-formam statul roman. „Materialul” existent este putred, intrat in descompunere. Pentru a cladi o democratie si un stat de drept functionale, rezistente la derapaje, intregul sistem, de la Constitutie si pana la cele mai marunte legi, trebuie reconstruit, organismele statului, la fel, trebuie reconstruite, astfel incat guvernarile sa fie, cu adevarat, raspunzatoare in fata celor guvernati.
___________________________________

In acest moment, nu ma mai intereseaza cine va fi prim-mistrul pesedist – ca al Romanie, nu are cum sa fie – si nici ce marsavii politice va pune la cale puterea pesedista. Deja, Tariceanu ameninta cu dezlantuirea razboiului total, impotriva Justitiei, Parchetelor, opozantilor de orice fel, iar Dragnea viseaza la postul de prim-ministru – sau, de ce nu, la cel de presedinte, pentru ca nu-l vad pe Iohannis, trecand cu bine printr-o suspendare si un referendum. Nu are importanta ce viseaza, ori ce vor face, proaspetii castigatorii in alegerile de ieri, pentru ca aproape orice ar face, societatea va urma una dintre cele trei variante de actiune, de mai sus. Poate cu mici variatiuni pe una dintre cele trei teme, dar libertatea de miscare a societatii este limitata. Si desi in oricare dintre cele trei variante, PSD este condamnat la disparitie, doar una este viabila. Sunt curios, ce va alege poporul roman, acum, dupa ce a ales?

Dreptul la vot este specificat clar, in Constitutia Romaniei:

ARTICOLUL 36
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.

Nici un fel de trimitere la legi, organice sau ordinare, nici un fel de referire la reguli si norme de aplicare a unor legi. Si totusi, astazi a fost ziua in care, indiscutabil, acest articol din Constitutia Romaniei a fost tavalit in noroiul birocratiei electorale: dreptul la vot a fost ANULAT pentru cetatenii romani care nu pot prezenta o dovada ca locuiesc in localitatea unde au dorit sa voteze!

Lasand la o parte ca aceasta reminescenta a unui stat politienesc, numit „domiciliu stabil”, care are un corolar, numit „viza de flotant”, este o aberatie, intr-un secol in care mobilitatea extrema a fortei de munca este un fapt comun, dovada ca domicilezi in raza sectiei de votare/circumscriptiei electorale nu are cum sa fie o conditie a exercitarii dreptului la vot. Pur si simplu, NU ESTE CONSTITUTIONAL sa se procedeze asa. Nu stau sa fac scenarii statistice, dar este limpede ca urmatoarele categorii de cetateni romani, au fost impiedicate sa voteze, au DREPTUL LA VOT ANULAT:

– Cetatenii romani aflati in concedii, in afara tarii;
– Cetatenii romani detasati, in interesul serviciului, in afara tarii;
– Cetatenii romani, aflati in afara tarii, in spatiul UE, ca forta migratoare de munca, dar care nu sunt inca in postura de a furniza o dovada de adresa (denumirea difera, de la tara la tara, am tradus expresia uzuala din UK), pentru ca sunt in primele zile/saptamani de sedere in tara respectiva – tehnic vorbind, ei sunt inca turisti

Cat de multi sunt acesti cetateni? Nu stiu, si nici nu are importanta. Important este ca, in acest an, pentru prima data, dupa 1989, unor cetateni ai Romaniei, aflati in deplinatatea facultatilor mintale, care nu sunt pusi sub interdictie, si nici nua drepturile electorale pierdute, ca urmare a unei hotarari judecatoresti definitive, le-a fost ANULAT, intr-un mod arbitrar, DREPTUL LA VOT. In contextul in care documentele de identitate au fost scanate, nici macar nu sta in picioare scuza cu „prevenirea turismului electoral”. Singurele explicatii ar fi:

– cei care au hotarat lucrul acesta  (AEP? Guvern?) sunt tampiti, ori asta nu pot sa o cred!
– cei care au hotarat lucrul acesta au facut-o intentionat, pentru scopuri care ar trebui investigate!

Scriam, noaptea trecuta, ca o democratie nu implica numai dreptul de a vota, pe care-l avem, ci si multe alte lucruri, pe care nu le avem. Se pare ca m-am inselat: nici dreptul la vot nu este chiar asa de sigur: depinde de locul in care te afli…

P.S. Ca sa nu existe dubii, eu, sotia mea, am votat. In schimb, o ruda – Dobrila Gelu – aflata in Anglia, pentru ca firma la care lucreaza a avut aici o lucrare (a venit acum doua saptamani, mai sta o saptamana, pleaca, putea sa fie si venit in vizita, tot aia era) nu a putut sa voteze. Normal, daca firma aia nu a avut grija sa-i dea si o dovada de adresa, cu numele lui, un contract de utilitati, o factura de taxe la primarie, un extras de cont bancar, ceva…

Intr-o democratie, rezultatul unor alegeri este incontestabil. Intr-un stat de drept, statul este garantul drepturilor si libertatilor naturale ale individului. Tinand cont de aceste doua lucruri, puterea care va rezulta din alegerile de maine, nu are cum sa fie decat legitima, iar statul, indiferent de cine este la putere, ar trebui sa-si faca datoria. Asta, daca premizele ar fi adevarate… Din pacate, nu sunt, si astea sunt cele doua iluzii care, din 1989 si pana astazi, mentin natiunea romana inte-o continua stare de halucinatie colectiva.

1. Romania este o democratie.

Asta este, probabil, cea mai des intalnita iluzie a romanilor. Sigur, avem dreptul sa ne votam reprezentantii. Si o si facem. Dar, o democratie este definita de multe alte lucruri, in afara de exercitarea dreptului de a vota. In principiu, sunt cinci (sau sase, depinde daca defalcam caracterizarea alegerilor) ingrediente, esentiale pentru ca o democratie sa fie reala:

a) Alegeri LIBERE si CORECTE
b) Multipartitism REAL
c) Participarea ACTIVA a cetatenilor, atat la viata politica, dar si in viata civica a societatii
d) Domnia LEGII, astfel incat nimeni sa nu fie mai presus de lege
e) Libertatea de EXPRIMARE, inclusiv in ce priveste PRESA

Avem alegeri LIBERE si CORECTE? Sigur ca… NU! Nu sunt libere, si nici corecte. Cateva exemple de anomalii fundamentale – sunt mult mai multe, dar si doar astea, si ar fi suficiente:

– Procedurile de inregistrare pentru votare nu sunt identice, pentru toti cetatenii, si nici nu sunt initiate de acestia – va amintiti sa va fi inregistrat in Registrul Electoral? Sigur ca nu, inregistrarea este facuta de catre stat, fara ca cetatenii sa aiba ceva de spus, si de aici anomalii, cum sunt „mortii lu’ Dragnea”, ori milioanele de cetateni romani, aflati temporar la munca, in strainatate, care la datele alegerilor nu sunt in tara, dar sunt, totusi, in mod automat (si abuziv) inregistrati in circumscriptiile electorale din tara, conform cu domiciliul trecut pe C.I. – chiar, cand se va termina cu aceasta „legare de glie”, prin inscrierea unei adrese, in actele de identitate?

– Alegatorii nu au acces egal si efectiv la o sectie de votare – aici, numai exemplul alegerilor prezidentiale, din 2014, cu marea de alegatori care nu au avut acces efectiv la urne, este suficient.

– Criteriile de reprezentare sunt discriminatorii, datorita (probabil) felului in care cetatenii sunt inscrisi in Registrul Electoral, pe baza domiciliului trecut pe C.I., in loc ca arondarea pe circumscriptii sa fie facuta prin inregistrarea cererii exprese a cetatenilor, acolo unde-si au resedinta, fie si temporar. Asa sa anuns la situatia (de o hidosenie inimaginabila) in care milioane de romani – Diaspora – sunt reprezentati de doar sase parlamentari.

– Candidatii independenti nu au drepturi egale cu partidele, in ce priveste accesul la timpii de televiziune.

Avem un multipartitism real? Sigur ca NU avem! Numai lungul sir de partide-fantosa ale PSD, care sunt complet sub controlul acestuia, combinat cu traseismul politic parlamentar si extra-parlamentar, face ca ideea de multipartitism sa fie hilara. False partide de opozitie, infiltrarea opozitie, pana la anihilarea ei, sunt fapte de necontestat ale puterii pesediste, care au ajutat-o sa aiba 27 de ani de dominatie a statului, iar efectul este naucitor, pentru electorat.

Participa cetatenii, in mod activ, la viata politica? Sigur ca NU! Incercati sa ajungeti la un parlamentar, si o sa fiti de acord cu afirmatia precedenta…

In ce priveste domnia legii, ce sa mai vorbim: corupti, cu dosare penale infricosatoare, care stau ascunsi sub fotoliile Parlamentului, ori, cand ajung sa fie condamnati (asta, daca ajung), primesc pedepse caraghios de mici, interferente brutale ale politicului in actele de justitie, guverne care legifereaza in locul Legislativului, si lista poate continua, parca la nesfarsit. In loc de domnial legii, la noi domneste faradelegea, ridicata la rang de virtute.

Presa si televiziunile din Romania pot fi considerate libere, doar daca nu ne uitam la patronat. Daca o facem, in imens de marea majoritate a cazurilor, vom constata ca atat ziarele, cat si televiziunile din Romania, inclusiv cea publica, nu sunt altceva decat niste trompete politice. Sansele ca cetatenii romani sa aiba acces la informatii reale, nepartinitoare, fara inflente manipulatoare, este infima.

2. Romania este un stat de drept

Aceasta este cea de a doua iluzie fatala. Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor dintre stat si cetatean – atentie! singularul este OBLIGATORIU! – in sensul domniei legii, adica a suprematiei ei absolute, in scopul prezervarii drepturilor si libertătilor individuale.

Avem noi, in Romania, o asemenea armonizare? Este puterea statului, in raport cu cetateanul, incadrata si limitata de drept? Exista o separatie a puterilor statului, care sa actioneze ca un mecanism de control, si sa impiedice statul sa abuzeze de cetateni, limitandu-le drepturile si libertatile lor naturale? Sigur ca NU! Totul, incepand de la Constitutia Romaniei, in care intalnim, de mult prea multe ori, expresia „se vor stabili prin lege” – eventual organica, dar tot prin lege! – si terminand cu avalansele interminabile de ordonante de urgenta, prin care guvernele Romaniei au anulat separarea dintre Executiv si Legislativ, absolut tot ce tine de regulile statului de drept, in Romania, este incalcat.

Politizarea statului, incepand de la fortele de ordine, care devin, astfel, potentiale forte de represiune, trecand prin politizarea si aservirea Justitiei, care, in felul acesta, este orice, dar nu un for independent si impartial, si terminand cu politizarea agentiilor statului (fiscale, comerciale, etc.), a administratiilor locale, ori a invatamantului, serveste la crearea unor inegalitati extraordinare, in relatia stat-cetatean, in care statul, din garant al drepturilor si libertatilor naturale ale cetateanului, a devenit garant al puterii politice, transformata in oligarhie.
_____________________________________

Datorita acestor iluzii, care duc la o adevarata schizofrenie sociala, contestarea rezultatelor unor alegeri, si a puterii, este o constanta a ultimilor 27 de ani. Si atata timp cat se vor mentine iluziile acestea, societatea va actiona haotic, apasand pe butoane inexistente, in speranta obtinerii unor rezultate care sa-i satisfaca idealurile. Aceste „butoane” – fie ca se numesc alegeri, Justitie, etc. – fiind inexistentente, sau prost „cablate”, vor genera rezultate neasteptate si nedorite. Iar frustrarea societatii va creste, pana la limita rabufnirii violente. Deja, societate este divizata, de falii create pe principii maniheiste, in care tot ce este „dincolo” este rau, si trebuie urat. Iar ura, inevitabil, naste violenta, violenta naste distrugere, distrugerea naste haos, si in final, ajungem la moarte. La moartea unei natiuni. Din cauza asta, cele doua iluzii, descrise mai sus, sunt fatale, si trezirea la realitate, indiferent cat ar fi de dureroasa trezirea asta, este singurul antidot. Dar cine sa aiba curajul sa spuna, unui intreg popor, ca se minte singur, ca traieste intr-o lume a iluziilor, si ca timp de 27 de ani, a trait degeaba?

Suntem in anul de gratie 2013. Sa zicem ca, Ion Ionescu, Paula Popescu, si Vasile Vasilescu, cetateni romani, vazand ei starea teribil de groaznica in care se afla tara noastra, vazand ca nu exista o forta de dreapta, care sa se opuna PSD, ingroziti de aliantele nefiresti, facute de cei care ar fi trebuit sa fie opozitia pesedistilor, precum si de abundenta de partide-balama, de partide-fantosa, create si controlate de PSD, se hotarasca sa formeze un nou partid, care sa umple golul total, din partea dreapta a spectrului politic romanesc.

Stau cei trei, si discuta, pierd nopti si zile, si in final, reusesc sa puna la punct o platforma grozava, de dreapta, pe care sa dezvolte un nou partid. Dupa care… Ce credeti ca ar urma, dupa asta?

Se vor ingramadi prietenii lor sa-i sustina?

Se va ingramadi presa sa salute aparitia unui nou partid?

Se vor ingramadi personalitati publice, dezgustate de ce vad in jurul lor, sa sprijine noul partid?

Vor navali antrepenorii romani, satui de cat sunt jupuiti de statul asta oligarhic, sa se inscrie in noul partid de dreapta, sprijinind financiar dezvoltarea lui?

Tu, cel care citesti randurile acestea, ce ai fi facut, daca te-ai fi aflat, in 2013, in fata unui nou partid, de dreapta, fondat de oameni absolut onesti?

Va las pe voi sa raspundeti, in sinea voastra, la intrebarile de mai sus… Dar maine, cand o sa se puna problema sa votati, nu va intrebati unde este partidul lui Ion Ionescu, Paula Popescu, si Vasile Vasilescu. El nu exista, pentru ca majoritatea, in Romania, nu ar raspunde cu DA, la intrebarile de mai sus. Sau, daca ar raspunde cu DA, nu ar fi onesti.

Votam, cum sa nu votam… Chiar daca nu avem cu cine, chiar daca, in conditii normale, intr-o tara normala, unii dintre noi (ca mine) nici nu ne-am obosi sa pronuntam numele partidelor care sunt in cursa pentru fotoliile de parlamentar. Rezultatele… vor fi. Indiferent ce partid(e) va/vor forma majoritatea parlamentara, Romania nu se va vindeca, in urmatoarea legislatura, de post-comunism, de socialisme legislative, ori de talmes-balmesul functionarii amalgamate a puterilor din stat. Si nici de oligarhie, si nici de partidul-stat pesedist. Ba, chiar, este posibil sa se captuseasca si cu alte hibe: un pic de neo-marxism – ca fapt divers, poate revin pe larg in alta postare: dupa Brexit si Trump, in Anglia NU am mai vazut, chiar deloc, felicitari cu „Seasonal Greatings!”, ci doar cu (si despre) CRACIUN 🙂 – ori o felie mare de nationalism aberant.

De 70 de ani, in Romania s-au inradacinat toate tarele marxismului, de la cel comunismul bolsevic, al anilor 50 si 60, trecand prin comunismul-nationalist al lui Ceausescu, si terminand cu sistemul oligarhic-postcomunist, care a incercat (si reusit, cu pretul distrugerii tarii) sa combine comunismul cu economia de piata si democratia. Totul, de la legi si pana la cultura, in tara noastra este manjit de comunism. Sa va dau un exemplu – nu din legislatie, ca acolo, daca nu aveti ca reper o legislatie dintr-o tara liberala, este tare greu de argumentat, ci din felul in care anumite concepte sunt inradacinate in mintea natiei noastre:

Wikipedia, pagina in limba romana, REVOLUTIE, primul paragraf

Revoluția politică înseamnă schimbarea orânduirii sociale într-un timp relativ scurt, prin mijloace mai mult sau mai puțin violente și prin participarea păturilor largi ale populației. Datorită acestei condiții din urmă, revoluțiile pot avea loc numai în societățile în care masele au o conștiință socială mai dezvoltată. De aceea, în antichitate sau în evul mediu nu se vorbește de revoluții politice, ci de revolte sau răscoale. Revoluțiile politice apar în perioada de trecere de la feudalism la capitalism, sau direct de la feudalism la socialism (în cazul unor țări asiatice), sau de la capitalism la socialism (considerat din punct de vedere teoretic prima fază a comunismului).

Wikipedia, pagina in limba engleza, REVOLUTION, primul paragraf

Political and socioeconomic revolutions have been studied in many social sciences, particularly sociology, political sciences and history. Among the leading scholars in that area have been or are Crane Brinton, Charles Brockett, Farideh Farhi, John Foran, John Mason Hart, Samuel Huntington, Jack Goldstone, Jeff Goodwin, Ted Roberts Gurr, Fred Halliday, Chalmers Johnson, Tim McDaniel, Barrington Moore, Jeffery Paige, Vilfredo Pareto, Terence Ranger, Eugen Rosenstock-Huessy, Theda Skocpol, James Scott, Eric Selbin, Charles Tilly, Ellen Kay Trimberger, Carlos Vistas, John Walton, Timothy Wickham-Crowley and Eric Wolf.[16]

Si daca nu intelegi o boaba de engleza, diferenta este majora. In timp ce pe pagina in limba romana, citesti un text care pare copiat din manualele de Invatamant Politic, din perioada comunismului ceausist, pe pagina in engleza, conceptul este prezentat din diverse unghiuri, fara nici un fel de definitii marxiste.

Ca sa revin la subiect, nici unul dintre partidele, ori oamenii politici actuali, nu este capabil sa demoleze toate aceste tare sistemice, care au la baza marxismul. Unii, pentru ca nu vor, ei insasi fiind marxisti. Altii, pentru ca habar nu au cum. In fine, altii, adica aia care au si distrus tara asta, in ultimii 27 de ani, pentru ca ei insasi sunt autorii si beneficiarii acestui sistem. Asa ca, pe parcursul urmatoarei legislaturi, tot ce putem astepta, in cel mai bun caz – ala in care pesedistii nu vor avea o majoritate parlamentara – este sa vedem tentative stangace (sau de stanga) de atenuare a aberatiilor sistemului asta oligarho-comunist, dar fara rezultate notabile. Rezultatele notabile nu au cum sa apara, in absenta unui partid autentic de dreapta, care sa aiba o doctrina politico-economica bazata pe apararea libertatilor fundamentale ale individului, si pe promovarea unei economii libere, capitaliste.

Tot ce ne ramane de facut, dupa alegeri, este sa nu mai repetam greseala fundamentala, facuta in ultimii ani, cand toti am asteptat, in cel mai steril, pasiv mod, ca de undeva, din poala lui Dumnezeu, sa ne pice in ograda, un lider, care sa formeze un partid, care sa fie capabil sa schimbe Romania, in mod radical, in bine. Trebuie ca urmatoarele alegeri sa gaseasca societatea romaneasca, imbogatita cu un asemenea partid, si este respobsabilitatea celor care acuma ne vaicarim ca nu avem cu cine sa votam, sa-l formam, si sa facem din el, patru ani, o forta redutabila. Altfel, asa ne vom vaicari, pana la adanci batraneti…

Stiti cati candidati independenti sunt la alegerile acestea? Daca nu, va spun eu: 13. Nu va place numarul acesta, credeti ca aduce ghinion? Bine, atunci puteti fi linistiti: sunt 13 + 1. Unul care face toata diferenta, si ne arata, daca mai era nevoie, in cate feluri, poate un politician roman sa nu dea doi bani – la propriu! – pe alegeri si alegatori. Oricum am privi la el, acesst candidat independent este special:

1. Legea spune că daca vrei sa fii candidat independent, atunci trebuie să achiti, in prealabil, echivalentul a cinci salarii minime brute, în contul Autoritatii Electorale.

CANDIDATUL ASTA SPECIAL NU A ACHITAT NICI MACAR UN LEU

2. Independentii trebuie să stranga mii de semnaturi pentru a se înscrie în cursa electorala.

CANDIDATUL ASTA SPECIAL NU A STRANS NICI MACAR O SEMNATURA

3. Candidatii independenti nu au dreptul la sigla electorala.

CANDIDATUL ASTA SPECIAL FOLOSESTE SIGLELE ALTOR PARTIDE, FARA PROBLEME, BA CHIAR SI PROPRIUL PORTRET, CARE A AJUNS SA FIE GRAFFITI, PE PERETII BUCURESTIULUI

4. Independentii au voie la televizor, legal, doar 30 de secunde zilnic.

CANDIDATUL ASTA SPECIAL ARE VOIE LA TELEVIZOR „CAT VREA MUSCHIUL LUI” – DACA VREA, POATE SA CONVOACE SI O CONFERINTA DE PRESA, CARE SA TINA ORICAT, SI DACA ESTE TRANSMISA IN DIRECT, BEC NU SE SUPARA

Cum de a fost posibil sa devina candidat, in conditiile astea? Simplu, este exact cel care trebuia sa se ocupe de bunul mers al alegerilor, cel care le-a organizat, a aprobat bugetul alegerilor, cel care este Prim-ministrul Romaniei, Dacian Ciolos. El nu candideaza pentru un colegiu anume, ca ceilalti 13 nefericiti, care au trebuit sa suporte rigorile Legii Electorale, ca doar el „candideaza” pentru o tara intreaga. Si nici macar nu candideaza pentru Parlament, asta este prea putin pentru el: sta, ca o curva politica, de cea mai joasa speta, la intersectia alegerilor, asteptand sa vada daca va exista un partid care sa-i ofere postul de prim-ministru.

Pana atunci, isi face campanie electorala, pe banii platitorilor de taxe, pentru un post care nu face obiectul alegerilor, din pozitia privilegiata de arbitru-jucator. Si lumea nu numai ca nu spune nimic, dar chiar a intrat in jocul lui murdar: „Sustin Ciolos” este mai des intalnit, decat „Sustin… cutare-partid”. In fond, ce relevanta mai au partidele, ori Parlamentul? De 27 de ani, Executivul a aratat ca poate sa sa se pise pe separarea puterilor in stat, substituindu-se, prin infama avalansa de Ordonante de Urgenta, Legislativului, in orice imprejurare. Asa ca, este timpul sa facem urmatorul pas, si sa alegem un prim-ministru, care sa formeze Parlamentul. Daca o mai vrea sa se deranjeze cu asta…

Devine din ce in ce mai interesanta frenezia iscata in jurul lui Ciolos. Cel putin, in mediul online. Daca ar fi sa ma iau dupa nebunia asta, ar trebui sa cred ca s-a schimbat Constitutia Romaniei, si la alegerile legislative, in loc sa alegem membrii Parlamentului, a caror majoritate sa propuna un premier – ma rog, in mod formal, Presedintele propune asta, dar numai dupa consultarea majoritatii – si care premier, sa formeze un guvern, care sa fie validat de Parlament, de fapt alegem un premier, care dupa ce formeaza un guvern, isi alege Parlamentul. Toata lumea pare sa fi inebunit. Ce programe, ce liste, care suveranitate, aiurea, toate astea au cazut in uitare. Singurul criteriu valabil, pare sa fi ramas asta: spre care partid inclina Ciolos.

Oameni buni, in Constitutia Romaniei, fie ca ne place sau nu, la Articolul 2, se specifica, in mod clar:

ARTICOLUL 2

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Chiar nu vedeti nimic in neregula, atunci cand spuneti „sustin Ciolos”??? Adica, individul asta, chiar daca ar fi un geniu politic – si nu este, ca sa fie clar! – ajunge sa fie substituit Parlamentului? Ironia face ca numitul „geniu” al politicii romanesti (de fapt, birocrat, prin definitie), sa fi destituit un prefect, tocmai pentru ca nu a tinut cont de Constitutie. In schimb, se complace in situatia asta, complet neconstitutionala, in care, in plina campanie electorala, desi nu este membrul nici unui partid inscris in cursa electorala, desi Guvernul are rol de organizare a alegerilor, joaca rolul Regelui Soare, afisand un aer care tipa: statul sunt EU! Practic, pe langa partidele care sunt inscrise, in mod legal, in cursa electorala, cu semnaturi adunate, cu liste de candidati admise de BEC, ne-am trezit cu un jucator ilegal: guvernul Ciolos!

Daca lasam la o parte absurdul acestei situatii, hai sa recapitulam, pe scurt, ce afinitati are numitul actual-poate-viitor-premier-surogat-de-parlament:

1. Cu PSD, nu are nici un fel de afinitate, ba chiar este adversarul lor. Cel putin, asta este imaginea transmisa electoratului. Din pacate, pentru cei care o cred, este o aberatie:

– Guvernul Ciolos, cand a fost validat de Parlament – chestie care pare sa fie complet omisa – ei bine, a fost validat pentru ca PSD a fost de acord cu el. Putea PSD sa fie constrans sa valideze un guvern – orice guvern – care sa nu-i fie pe plac? Cu siguranta, nu. Pur si simplu, nu exista un cadru legal, care sa forteze Parlamentul sa valideze un guvern, al carui prim-ministru a fost desemnat de presedinte. Si totusi, PSD l-a acceptat. Sa spunem ca a facut asta sub presiunea strazii – sau a Strazii, daca vreti – este prea simplist. Si atunci, ramane un singur motiv: Ciolos nu era perceput, la vremea respectiva, de catre PSD, ca fiind un pericol pentru sistemul oligarhic pesedist.

– Sa afirmi ca, anul care a urmat investirii, guvernul Ciolos a facut pasi esentiali in demolarea sistemului pesedist, este lipsit de sens. Nu de alta, dar PSD, impreuna cu fantosele lui din Parlament, putea sa-l zboare pe Ciolos, cu tot cu guvernul lui, la cel mai mic semn de pericol pentru sistemul pesedist. Putea, dar pentru ca nu a facut asta, singura explicatie, valida, este ca Ciolos NU reprezinta o amenintare pentru PSD. Ba chiar, putem sa spunem ca Ciolos este un factor binefacator al sistemului pesedist, pentru ca altfel, dupa calmarea spiritelor, din strada, mentinerea lui nu mai avea sens.

2. Cu ALDE, la fel nu are nici un fel de afinitate, ba chiar este adversarul lor. Cel putin, asta este imaginea transmisa electoratului. Din pacate, ca si in cazul PSD, pentru cei care o cred, este o aberatie:

– pe langa cele spuse mai sus, la fel de valabile, pentru ca ALDE nu este decat o marioneta a pesedistilor, lumea uita ceva: Ciolos a fost secretar de stat, la Agricultura, in guvernarea Tariceanu, pentru ca, la un moment dat, sa devina chiar ministru. La Agricultura, si evident, asta a fost o alegere a lui Tariceanu. Sau, poate, nu a lui, dar clar, daca Tariceanu ar fi crezut ca Ciolos este incompatibil cu sistemul, nu ar fi semnat numirea lui. Si totusi, a facut-o…

3. Cu PNL, are afinitate, ba chiar este viitorul lor prim-ministru. Cel putin, asta este imaginea transmisa electoratului. Din pacate, pentru cei care o cred, este o aberatie:

– Ciolos nu a confirmat, in clar, niciodata, ca va accepta o numire, venita din partea PNL.

– Numirea lui Ciolos, de catre PNL, nu poate fi sigura, decat in cazul in care PNL obtine majoritatea locurilor in Parlament. Si cum asta pare absolut improbabil, mai degraba, desemnarea unui premier, dupa alegeri, va fi rezultatul unor negocieri cu alte partide. Si nu vad de ce un Traian Basescu ar accepta varianta asta, in cazul in care PMP va fi partidul de care va depinde formarea unei majoritati – ca tot suntem la capitolul asta, este clar ca Ciolos NU POATE avea afinitati cu PMP.

– La fel sta situatia si cu Nicusor Dan, in cazul in care USR va fi cel care va avea cheia formarii majoritatii Parlamentare, in buzunar.

4. Cu USR, are afinitate, ba chiar este viitorul lor prim-ministru. Cel putin, asta este imaginea transmisa electoratului. Din pacate, pentru cei care o cred, si asta este o aberatie:

– vezi punctul (3)

Ce altceva ar mai fi? Pai, cam astea sunt afinitatile lui Dacian Ciolos: relativ improbabile, ba chiar imposibile, cand vine vorba de PNL, USR, ori PMP. In schimb, daca vine vorba de PSD, cred ca afinitatile sunt mult mai profunde, sunt demonstrate de insasi existenta guvernului Ciolos, netulburata timp de un an de zile, si vor deveni si mai evidente, dupa alegeri. Dar, repet: NU ASTA ESTE PROBLEMA, ci interferarea unei entitati, numita Guvernul Ciolos, cu procesul electoral, de parca acest guvern ar fi un partid in sine, iar Dacian Ciolos, lider de partid.

Daca fac un pas in spate, si ma uit la campania asta electorala, pot sa vad toata mizeria in care a ajuns Romania, toata micimea politicienilor, si aproape ca-mi vine sa-mi reneg si neamul, si tara, si sa ma pierd in lume, spunand ca sunt zanzibarez, nu roman. Chit ca sunt alb, mereu va exista scuza ca nu-i treaba nimanui cu cine s-a culcat mama – oricum, este mai putin penibil, decat alternativa onesta…

Cum, domnule, la 27 de ani dupa ce strazile Bucurestiului vuiau de comunistoidul slogan iliescian „Nu ne vindem tara!”, partidele vor sa castige – si se pare ca nu gresesc – folosind ca slogan „Nu ne vindem tara!”??? La 27 de ani dupa ce si mai comunistoidul iliescian „N-ati mancat salam cu soia!” umplea tara, vezi spus, cu ranjet strepezit, catre cei care au trait si muncit in Occident ani de zile, ca nu au dreptul sa se amestece in felul in care se face politica in tara, ca nu stiu ei ce si cum merg lucrurile in Romania – adica, tot un fel de „N-ati mancat salam cu soia!”???

Dar asta este doar varful aisbergului – un aisberg format din cea mai mocirloasa apa damboviteana. Gasim, in imputiciunea asta politica, partide care au listele de candidati pline de penali, incompatibili, ori traseisti politici abjecti – 70% la ALDE, 67% la PMP, ori „doar” 52% la PSD-ul condus de un puscarias aflat in plina pedeapsa penala, cu suspendare – gasim un partid (ANR) cu o doctrina si program neo-legionaro-nazisto-fundamentalisto-mesianic, in care bajbaie spre lumina toate tenebrele mintii umane, gasim un alt partid (USR) care, desi nu vrea sa-si asume o doctrina, pute a neo-marxism, a corectitudine politica, asa de tare, ca-ti vine sa spui, preventiv, pentru cazul in care ar castiga alegerile, ca nu esti sigur de sexualitatea ta, si convertirea la Islam este o optiune sanatoasa.

Daca ignor (nu prea pot…) cicatricile hade ale infractionalitatii, si ranile supurand de puroi fetid, leftist, care se vad pe fetele acestor partide, si ma incapatanez sa vad „sufletul” acestor partide, adica programele lor politice, iarasi nu gasesc decat mizerii. ANR vrea nationalizari masive, PNL propune o struto-camila de program, cu masuri liberale cosmetice, care vor sa modifice mizeriile lasate de 27 de ani de legislatie leftista pesedista, dar sa nu schimbe nimic, plus o gramada de masuri absolut leftiste, si tot asa. Nu ca mi-as face iluzii, in legatura cu dorinta partidelor de a pune in practica acestor programe – oricum, o mare parte, din masurile continute in aceste programe, sunt absolut neviabile, o simpla gargara electorala. Cat despre PSD, si satelitii lui, de genul ALDE, ori PRU, nici macar nu incerc sa arunc o privire, imi ajung cei 27 de ani, in care tara a fost distrusa, ca sa stiu de ce sunt in stare.

Bineinteles, nu am fi romani, daca nu am avea un personaj de tip „tatucul domnitor”, erou-salvator, facatorul de minuni polituce, despotul-intelept, la care rumânul sa se mearga cu jalba in protap – sau in selfie-stick, ca deh, suntem moderni, nu-i asa? Avem, cum sa nu avem: unul este Traian Basescu, presedintele-jucator, campionul luptei anti-coruptie, care a virat de la atacarea pesedistilor, la atacarea unui procuror, si Dacian Ciolos, premierul fantomatic, al unui guvern-perdea-de-fum. Acesta din urma, trebuie sa recunosc, este chiar deosebit: se baga, dar nu se amesteca, asta cand nu se amesteca, dar fara sa se bage, nu a realizat nimic notabil, intr-un an de guvernare, dar capitalizeaza simpatie, pentru ca a fost „baiat cuminte”: nu injura, nu este mitocan, vorbeste calm, despre nimic…

Si daca trec si de partea asta, a programelor politice, ce gasesc? O alta hidosenie: sistemul corupt, dezvoltat de PSD, timp de 27 de ani: judecatori, procurori, corupti, politisti corupti, functionari corupti, peste tot. O coruptie fundamentata pe un sistem legislativ creat anume pentru a favoriza coruptia, relatiile de clan mafiot, si controlul politic. Adica, partea ascunsa a partidului-stat, care are in varf oligarhia securisto-comunistoida. O oligarhie trans-partinica, care controleaza totul: economie, politica, presa, justitie, totul. O haita de infractori, capabila de orice. O increngatura mafiota, care este capabila sa supravietuiasca, intrand in hibernare, chiar si unei pierderi temporare a puterii. Sau, nici macar nu trebuie sa intre in hibernare, pentru ca deja a aparut a doua generatie de oligarhi, asa ca-si pot delega afacerile si infractionalitatea, spre tanara generatie, care pana la proba contrara, este „curata”.

Cam asta vad, de cateva zile, de cand febra lui „Iesiti cu totii la vot, si nu votati PSD, ALDE, PRU!” mi-a trecut, si am facut un pas in spate, ca sa pot sa am o privire mai de ansamblu, asupra Romaniei. O imagine caraghioasa, si tragica, in acelasi timp. Pe alocuri gretoasa, uneori hilara, asta este Romania care se pregateste de alegeri. Alegatorii??? Cauta, cu disperare, paiul de care sa se agate, pentru a supravietui ciocnirii cu aisbergul politicii romanesti. Ba chiar, se si mint, in masa, ca aisbergul asta nu exista, ca este doar o iluzie, un vis urat, din care se vor trezi, in dimineata zilei de 12, luna curenta. De trezit, se vor trezi, nimic de zis, dar am o veste proasta, pentru ei: aisbergul asta EXISTA, si va zdrobi totul in calea lui, si nu o sa dispara decat atunci cand, de undeva, dintre norii care incetoseaza mintea electoratului romanesc, va rasari soarele politicii autentice de dreapta.

Care este principala problema a Romaniei? Am scris, de multe ori, cate ceva pe tema asta. Sigur, nu am sintetizat suficient, ca sa ajung sa spun, sec: principala problema a Romaniei este… cutare chestie. Nu am facut-o, pentru ca voiam, mai degraba, sa subliniez toxicitatea puterii pesediste, care de 27 de ani, fara intrerupere, a distrus cam tot ce se putea distruge intr-o tara: economie, cultura, societatea civila, institutiile statului, totul… Este adevarat, astazi, daca analizam niste indici economici, sa zicem, stam mai bine decat in 1990. Dar asta nu se datoreaza puterii pesediste, ci acelora care, IN CIUDA piedicilor puse de pesedisti – atunci cand vorbim de mediul de afaceri, nu cred ca exista unul mai nenorocit, in toata Europa – s-au incapatanat sa faca afaceri in Romania.

Cand vine vorba de problema principala a Romaniei, chiar daca nu vrem sa aratam cu degetul spre un partid (ma rog, putem sa numim grupul infractional, care conduce tara, si partid, in fond, asa este inregistrat la judecatorie…), riscam sa ne pierdem in miriadul de probleme ale tarii, care de care mai grave. Dar, daca mergem spre cauza, si continuam, analizand daca respectiva cauza nu este, la randul ei, un efect al altei cauze – imaginati-va o piramida rasturnata, in care mergem spre varf – vom ajunge la cauza fundamentala a tuturor nenorocirilor din Romania: comunismul. De fapt, formularea corecta ar fi: absenta ruperii de trecutul comunist. De la asta pleaca totul…

Ca in 1989 nu am avut o revolutie, este – cred – inutil sa mai spun. Indiferent cum si de ce a pornit revolta din Timisoara, care, pe urma, „s-a intins in toata tara” – de fapt, cu mici exceptii, nu s-a intins decat in Bucuresti – esential este cum s-a terminat: cu o lovitura de palat, data de un nucleu de comunisti, aflati in gratiile Moscovei, plus un grup de generali de armata si din cadrul Securitatii. Din monentul acela, de cand tovarasul Ion Iliescu, pe postul national de televiziune, a spus ca Ceausescu „a intinat idealurile nobile ale comunismului”, soarta Romaniei a fost (aproape) pecetluita. Si daca nu a fost atunci, in 13-15 Iunie, anul urmator, a fost sigur pecetluita, sub cizmele muncitoresti, ale tovarasilor mineri, veniti sa salveze tara de cei care cantau „Mai bine mort, decat comunist!” – unora, chiar le-au indeplinit dorinta asta…

De atunci, si pana acum, bajbaim intr-o mocirla densa, in care democratia, institutiile statului de drept – Justitia, mai ales! – si economia libera, sunt tinute intr-o stare de butaforie caraghioasa, suficienta cat sa avem aparenta unui stat normal, dar care sa permita, in acelasi timp, dezvoltarea unei oligarhii comunistoide. Practic, la adapostul acestei butaforii, comunistii lui Iliescu au dezvoltat un partid-stat, sprijinit de o multitudine de alte partide-balama, care genereaza imaginea unui pluripartitism autentic. Cat despre o opozitie autentica, ea a fost demult demolata. Ce avem acum, in cel mai bun caz, este un simulacru de opozitie, care scapa din vedere cel mai important aspect al puterii pesediste, si anume ca acest partid nu este un partid, in sensul uzual, ci o formatiune maligna, care a adaptat comunismul la timpurile post-decembriste:

– a renuntat la ideea de partid-unic, pe care au inlocuit-o cu cea de partid-stat;

– a inlocuit nomenclatura comunista, cu „baronii locali”

– a inlocuit Securitatea cu „serviciile” controlate politic – unii spun ca, de fapt, „serviciile” sunt cele care controleaza politicul;

– a inlocuit conducerea centralizata a economiei cu sugrumarea in fasa a liberei initiative reale, lasand loc doar intreprinzatorilor de tip „baieti destepti”.

Cat despre „presa de partid si de stat”, aici chiar nu avem mari diferente, marea majoritate a televiziunilor si ziarelor romanesti, intr-un fel sau altul, fiind sub control pesedist.

Scapand acest lucru din vedere, opozitia(?) din Romania nu are nici o sansa sa scoata tara din aceasta stare incerta, de comunism pseudo-capitalisto-democratic(!) pentru ca, evident, nu-si propune asa ceva. Toate partidele anti-PSD, aflate acum in campanie electorala, indiferent de orientarea lor, nici macar nu pomenesc subiectul ruperii de comunism, si cu atat mai putin sunt dispuse sa-l treaca in programul de guvernare. Si atata timp cat nu va exista o forta de opozitie, care sa-si asume nu doar un program de dreapta, dar si o pozitie clara, anti-comunista, spunand lucrurilor pe nume, nu avem nici o sansa sa iesim starea asta.

Partea proasta, tragica, daca vreti, este ca prezenta unei asemenea forte anti-comuniste, nu este suficienta. Aceasta forta, ca sa poata fi O FORTA, ar avea nevoie de un sprijin popular imens, care sa-i permita sa castige niste alegeri, in mod detasat, pentru a putea sa scoata tara la liman. Ori, pentru a avea in asemenea sprinin, electoratul PSD trebuie sa ajunga sa fie asa de dezamagit de situatia din tara, incat sa nu mai fie dispus sa voteze cei trei trandafiri ai pesedistilor.

Pe scurt, principala problema a Romaniei este un comunism remanent, mutant, iar absenta unei forte care sa vrea sa elimine acest comunism, si un electorat al PSD care nu este (inca) satul de mizeria in care traieste, face ca orice exercitiu electoral sa aiba, in cel mai bun caz, efectul ceaiului de musetel, folosit ca remediu impotriva cancerului… Chiar nu se gaseste nimeni care sa vada ca tara asta are nevoie de chimio-terapie politica agresiva, eventual care sa completeze amputarea sistemelor canceroase???

Va mai aduceti aminte „victoria” CDR, din 1996? O „victorie” cu toate ghilimelele posibile, pentru ca CDR a obtinut circa 30% din Parlament, in timp ce pesedistii, al caror partid se numea PDSR, impreuna cu alte partide-balama, adica fantose desprinse din FSN-ul initial, au avut la dispozitie, pe parcursul acelei legislaturi, intre 35% si 70% din voturile din Parlament, in functie de cat de bine a functionat nefireasca alianta cu PD-ul lui Petre Roman. Si acea alianta nu prea a functionat…

Rezultatul? Reforme facute pe jumatate, cu intarziere – s-a invocat nevoia de „pace sociala”, necesara intrarii in NATO, chestiune care oricum a fost ratata – ori care nu au fost facute deloc. In special reformele care ar fi trebuit sa intareasca institutiile statului de drept, au fost firave, la limita inexistentei. La fel, reformele economice, au mentinut stangismele sistemului de „comunism cu fata umana”, lansat de Iliescu si FSN, in primii ani de dupa ’89, si nu au avut efecte majore.

A urmat caderea guvernului Victor Ciorbea, balamucul guvernarii Radu Vasile, si la final, spusele amare ale presedintelui Emil Constantinescu – „Am fost invins de sistem!” – au caracterizat, perfect, intreaga guvernare CDR. Rezultatul a fost inevitabila victorie pesedista, la alegerile din 2000: cu tot cu fantosele lor, pesedistii au obtinut peste 70% din locurile Parlamentului. Singura opozitie, daca o putem numi asa, a fost cea a PNL, care a obtinut aproape 10% din fotoliile de parlamentar. Si noaptea pesedista a inceput, fara sa se mai intrerupa, nici in ziua de azi… Totul a plecat de la o asumare a unei victorii inexistente.

Practic, acea pseudo-victorie a CDR, a fost gura de oxigen de care pesedistii aveau nevoie: a generat, spre Occident, o falsa imagine, a unei democratii functionale, a daramat, in interiorul tarii, ideea de eficienta a capitalismului, ca generator al bunastarii, si le-a adus pesedistilor cel mai mare suport popular, care altfel ar fi fost imposibil de obtinut. Practic, CDR a facut, timp de patru ani, involuntar, dar in modul cel mai eficient, campanie electorala, in favoarea pesedistilor, pentru alegerile care urmau sa vina in 2000, 2004, 2008, 2012, 2016… Efectele se simt si astazi: atunci, dreapta romaneasca s-a descalificat, s-a dovedit impotenta. Si stanga, a prins mingea guvernarii, dar si a simpatiei populare, si nu a mai lasat-o.

De fapt, ce s-a intamplat atunci? Ce a mers prost? In esenta, esecul CDR este, de fapt, esecul societatii de a forta ruperea definitiva de vechiul sistem, comunistoid. Si dincolo de tot felul de analize politice sofisticate, acest esec a fost generat de goana „dupa ciolan” a celor trimisi in Parlament, sub simbolul Cheii cederiste, tocmai ca sa fie artizanii acestei ruperi. In schimb, atunci cand au ajuns in Parlament, in loc sa darame sistemul AU INTRAT IN EL. Va mai aduceti aminte lungile negocieri, legate de formarea guvernului Ciorbea? Acolo, bravii cederisti, tocmai intrau in sistem, si incercau sa „prinda” cele mai suculente „ciolane politice”. Asta a fost tot. Si de acolo, a plecat tot, inclusiv disparitia fortelor politice de dreapta.

Care este lectia, servita de istoria unui esec, vechi de 20 de ani? Este una simpla, care se poate exprima asa:

1. Daca nu exista o entitate politica, mai puternica, si de sens opus comunistoidului PSD, nu poate exista o adevarata victorie in alegeri.

2. Daca, impotriva monolitului politic al PSD (fantosele lor, partidele-balama, sunt independente fata de PSD doar pe hartie!), se opune o alianta politica, formata din varii partide, cu doctrine si programe mai mult sau mai putin compatibile, aceste aliante nu vor fi viabile, pentru ca ciocnirea cu un monolit politic de talia PSD le pulverizeaza.

3. O victorie relativa (asa cum a fost cea a CDR), a unor forte de anti-PSD – nu spun „de dreapta”, nu de alta, dar NU avem asa ceva! – nu face altceva decat sa potenteze PSD, care, asa cum se intampla de un an, de la instalarea guvernului Ciolos, poate sa beneficieze de o iesire temporara din atentia electoratului. Intrat in opozitie, PSD se va „spala” de pacatele guvernarilor anterioare, si va iesi, la urmatoarele alegeri, ca un partid-salvator, gata sa preia puterea temporar pierduta.

4. PSD nu este doar un partid. Este un intreg sistem, format din partidul propriu-zis, partidele-balama, care in acest moment se numesc ALDE, PRU, UDMR, si din intreaga masa de functionari de stat, care este legata, indisolubil, de coruptia sistemului pesedist:

– procurori si judecatori corupti;
– politisti si jandarmi, la fel de corupti, ca si cei de mai sus;
– functionarii adiministrativi din teritoriu, care sunt curelele de transmisie intre puterea politica pesedista, si „baronii locali”, care in schimbul capusarii statutului, in zona lor de influenta (de regula, un judet), furnizeaza, din banii publici furati, fonduri puterii politice;
– functionarii corupti din organismele de control (fiscal, sanitar, etc.);
– profesoratul corupt, prin numiri politice in functii de conducere, in ciuda incompetentei,

iar un asemenea sistem nu poate fi dezmembrat de o guvernare care nu are o majoritate parlamentara confortabila, care sa-i permita sa modifice legile ordinare, legile organice, ori chiar Constitutia.

Exista, in acest moment, premizele unei victorii zdrobitoare, impotriva partidului-sistem, numit PSD? Sigur ca NU exista! Recent, cu doar doua zile in urma, o rasucire a discursului unei liberale, cu exact 180 de grade, care a trantit niste idei asa de comunistoid-pesediste, ca nici tartorul cel mare al pesedistilor, tovarasul Ion Iliescu, nu putea sa vorbeasca intr-un spirit mai comunistoid-pesedist, mi-a servit ca declansator al memoriei, si mi-am adus aminte de guvernarea CDR, de esecul ei, de felul in care sistemul pesedist a corupt dreapta romaneasca.

Cand am aruncat o privire la ce se poate intampla, in cel mai „fericit” caz, la alegerile de duminica viitoare, am realizat ca nu exista nici macar sansa unei „victorii” ca cea a CDR. In cel mai bun caz, prin diverse jocuri politice, de culise, si cu atat mai periculoase, se poate ajunge la o majoritate extrem de fragila, formata din PMP, PNL, USR – ordine alfabetica, doar atat… – si eventual, daca trece pragul electoral, ANR. Ori, o asemenea alianta, nu va fi capabila sa faca nici macar ce a facut CDR, cu 20 de ani in urma. Cel mai probabil, va reusi sa desfiinteze ideea de dreapta politica (desi aceste partide NU sunt de dreapta!) pentru decenii. Asta, DACA partidele respective vor avea suficienti parlamentari…

In schimb, daca PSD castiga alegerile, va trebui sa se descurce cu propriul rahat politic, economic, social, pe care l-a generat in deceniile in care a detinut puterea in Parlamentul Romaniei, si asta este cea mai sigura cale spre distrugerea sistemului, pentru ca acest sistem nu este capabil sa se reformeze, si asa cum este, nu are cum sa rezolve nici macar 1% din problemele Romaniei. In schimb, in mod sigur, va adanci aceste probleme, pana la punctul de rupere, in care STANGA VA FI DESCALIFICATA. Abia atunci, pe fondul unei nemultumiri populare masive, impotriva stangii, impotriva sistemului, impotriva PSD, se poate obtine o victorie, care sa nu fie o victorie ca o ciorba sleita, ci o victorie reala, zdrobitoare, care sa demoleze sistemul asta nenorocit. O victorie in alegeri, sau o victorie obtinuta in strada…

De ani de zile, tot fac confuzii. La modul general, toate pot fi asezate sub eticheta „Confundarea dorintelor cu realitatea”. Daca deschideam ochii, poate nu ma minteam singur. Ba chiar, uneori, i-am avut deschisi, si tot nu am vazut bine… Daca le iau pe rand – ma rog, pe cele mai importante – confuziile astea ar suna cam asa:

1. Am confundat o lovitura de stat cu o revolutie

2. Am confundat convingerile Golanilor din Piata Universitatii cu dorinta majoritatii, cand, de fapt, majoritatea urma sa aplaude spectacolul minerilor, care distrugeau tot ce insemna, de fapt, democratie

3. Am confundat rezultatele alegerilor din 1996 cu o victorie a CDR – ma rog, aici am o scuza, pana si CDR a crezut ca a castigat alegerile – in loc sa-mi dau seama ca tot comunistoizii domina Parlamentul

4. Am confundat victoria lui Traian Basescu, in fata lui Nastase, cu inceputul sfarsitului pentru (pe atunci) proaspata oligarhie comunistoida, desi era clar ca nu s-a schimbat decat „jupanul”

5. Am confundat raportul asupra comunismului, facut de comisia lui Basescu, cu o condamnare a comunismului, cand, de fapt, nu era decat o incercare (reusita?) de indemn la uitare, de autocritica, exact in stilul comunistilor incriminati(?) in numitul raport: a fost rau, recunoastem, acum este bine, gata, hai sa ne vedem de treaba – treaba oligarhiei, evident! – si nu ne mai deranjati cu scancetele voastre anti-comuniste

6. Am confundat salvarea luinTraian Basescu cu salvarea institutiilor statului de drept – de doua ori! – in loc sa vad ca totul era doar o lupta intestina, intre factiuni rivale, ale aceleiasi cloace infractionale

7. Am confundat plecarea din tara cu sfarsitul zbaterii intre agonia data de mizeria politica din tara, si rarele momente de extaz – vezi mai sus – in care lucrurile pareau sa se schimbe, in loc sa-mi dau seama ca traiul in Occident ma va face sa vad acea mizerie politica si mai clar, intesificand sentimentul de apartenenta la o natie in agonie

8. Am confundat Strada, care striga „Toate partidele, aceiasi mizerie!”, ori „Parlament penal, mars la tribunal!”, cu inceputul unei prabusiri a oligarhiei comunistoide, cand, de fapt, pentru oligarhia asta, a fost doar un prilej de abandonare a unor cadavre politice, cum era Ponta, si de regrupare, sub protectia perdelei de fum, numita „guvernul tehnocrat” Ciolos

9. Am confundat intoarcerea lui Marian Munteanu in politica, cu intoarcerea anti-comunismului, pentru ca doua luni mai tarziu, sa-l vad inconjurat de aberatii legionare, national-socialiste (nazi, ca sa fie clar) si promovand nationalizari de tip comunist

10. In sfarsit, in ultimele luni, am confundat partidele care se vor a fi alternative PSD, cu o sansa de schimbare, fara sa vad ca, de fapt, nu sunt decat niste lături ale aceleiasi mizerii politice dambovitene

La un asemenea numar de confuzii, ar parea ca ramane doar sa-mi pun singur diagnosticul de prostie cronica. Poate am sa o fac, dar asta nu are importanta. Important este ca m-am trezit din starea asta de amageala cronica. Ce voi face, de aici incolo? Inca nu stiu…

La fix o saptamana de alegerile parlamentare, am realizat cat de jigodii sunt TOTI politicienii Romaniei. Pesedisti inraiti in rele, penelisti unsi cu toate alifiile colaborarii cu numitii pesedisti, sau mai noii intrati in arena politicii, toti au aceiasi capacitate de a vira brusc, in directia care poate sa aduca cele mai multe sufragii. Picatura care a umplt paharul a venit de la Crina Dobre, care a trecut de la un discurs liberal, la cele mai abjecte teme pesediste – probabil, anticipeaza victoria pesedista, si-si face iluzii ca va putea prinde un ciolan, sau macar un oscior de ros. Dar asta nu a fost decat o picatura, dintr-o galeata de alte dezamagiri, din care ies la suprafata un Marian Munteanu, cu performanta de a trece de la statutul de simbol al anti-comunismului, la lider al unui partid care are in program nationalizari, si Traian Basescu, care din promotor al anti-coruptie, a trecut la atacuri frontale impotriva procurorilor si justitiei, atunci cand apropiatii lui au inceput sa aiba dosare penale legate de fapte de coruptie.

Sincer, incep sa nu mai dau doi bani pe alegerile astea. Poate ca cel mai bun lucru care s-ar putea intampla Romaniei, ar fi ca PSD sa castige aceste alegeri detasat, pentru a putea sa scufunde tara intr-un dezastru total. Are toate „calitatile” pentru a face asa ceva, si cred ca doar o prabusire totala a Romaniei, care sa-i duca si pe idiotii care de 27 de ani voteaza PSD, si pe nesimtitii care, tot de 27 de ani, in loc sa faca uz de statutul lor de persoane publice fara pete politice, si sa se implice in politica, de pe un palier inatacabil si de neatins, prefera sa latre a pustiu, din inaltimea turnurilor lor de fildes, in mizeria de la sfarsitul anilor 80. Poate asa se vor trezi…

In ultimul an, dupa tragedia din clubul Colectiv, am sperat ca isi va face aparitia o alternativa la clasa politica din Romania. O asemenea alternativa a aparut, dar se pare ca nu este decat o iluzie. In spatele ei, sunt aceleasi tipologii infecte de politician, asa de bine descrise de Caragiale. Alternativa la aceasta alternativa? Pentru moment, nu exista. Doar, asa cum am scris mai sus, intoarcerea la dictatura „de catifea” a pesedistilor, pentru ca pe fondul dezastrului care va urma, societatea civila sa dea nastere unei adevarate alternative – una reala, de data asta, su care, in urmatorii patru ani, sa aiba un singur obiectiv: eliminarea actualei clase politice, indiferent de etichetele partinice purtate. Sunt tentat sa spun si „prin orice mijloace”…

De multe ori am spus – si am argumentat, de parca ar mai fi nevoie! – ca marxismul, si tot ce a derivat din el, de la comunism la neo-marxism, sunt doctrine criminale, care atunci cand sunt puse in practica, distrug societatea, omoara, inrobesc. Aceste doctrine ar trebui sa fie puse la locul lor, care este in randul manifestarilor psiho-patologice. Si am mai spus ca, asa cum nici unui Senat, de la nici o universitate din lumea asta, nu-i trece prin cap sa infiinteze o catedra de nazism, iar un profesor universitar, daca se apuca sa transmita studentilor idei naziste, zboara de nu se vede (asta, daca nu intra si sub incidenta codului penal), tot asa, marxismul, ca disciplina de studiu – cu tot cu promotorii lui – ar trebui (macar) sa fie izgonit din universitati.

Prezenta, in universitati, si nu numai, a unor profesori cu asemenea convingeri, nu face altceva decat sa spele creierul tinerilor studenti, sa-i aduca la stadiul dorit de marxisti: acela de „om nou”, care sa fie o rotita obedienta, in angrenajul „noii ordini”. Uitati peste ce postare am dat, apartinand unei doamne profesoare – Ana Rodica Staiculescu:

„Lumea veche si nedreapta de care am inceput sa ne despartim a avut ca principii separatismul, sclavagismul si dragostea de putere. Predicatele noii ordini sunt integraliste, coordonate de Principiul Unitatii in Diversitate!”

Suna aproape frumos, daca lasam la o parte ineptia aia, legata de sclavagism, si care face trimitere, probabil, la „sclavagismul” gasit in societatile democratice, capitaliste – recunosc, aici m-am lansat intr-o presupunere bazata pe context.

Problema mea, cand aud de asemenea idei frumoase, este ca ele sunt exact cele ale neo-marxismului, ori marxismului cultural, cum a mai fost numit. Nu am sa incep sa vorbesc despre Scoala de la Frankfurt, sau despre cum s-a raspandit teoria asta, din campusurile Universitatii Columbia, in restul Americii, sau din Germania, in restul Europei. Cert este ca s-a raspandit, si fostii hipioti ai anilor 60, acum ajunsi la conducerea lumii civilizate, au pus-o in practica. Si de aici, corectitudinea politica, terorismul cultural, si tot ce mai macina lumea libera. Din fericire, se pare ca, in mod contrar la cele spuse de doamna citata mai sus, lumea refuza o asemenea pseudo-utopie (nu de alta, dar s-a prins ca este, de fapt, o distopie), si se aseaza pe un fagas al normalitatii, al scarilor de valori normale. Primul lider cu asemenea conceptii neo-marxiste, care a fost aruncat la cosul de gunoi al Istoriei, este Hillary Clinton. Si nu va fi ultimul…

P.S. Nu m-am putut abtine, si am cautat un link, pentru cei care vor sa stie mai mult despre neo-marxism…

Nașterea marxismului cultural. Cum a reușit „Școala de la Frankfurt” să transforme America

Pentru cei din asa numita Diaspora romaneasca – termen folosit total aiurea, dar hai sa trec peste asta – PSD are o lipsa de respect halucinanta. Nu stau sa insir toate motivele care ma fac sa spun asta, dar cred ca o cifra spune totul: sase parlamentari, la cateva milioane de cetateni. Si cand spun totul, nu ma refer doar la lipsa de respect. Ma refer si la frica. Frica de a nu fi maturati din viata politica a Romaniei, de catre un segment masiv al electoratului, care datorira contactului cu Occidentul, timp de ani buni, nu are cum sa fie sensibil la nici un fel de populismele pesediste.

Datorita acestei frici, nu sunt sectii de votare suficiente, si tot datorita acestei frici, nu exista votul electronic. Aceste milioane de romani, care sunt plecati sa munceasca „afara”, figureaza in listele electorale, in circumscriptia unde-si au domiciliul trecut pe buletin. In nicinun caz in Circumscriptia 43 – Diaspora. Daca ar fi implementat votul electronic, diasporenii astia ar vota acasa, chiar su departe fiind. Si asta ar schimba balanta voturilor, dramatic.

Bineinteles, exista varianta in care cei plecati din tara, fix pentru alegerile parlamentare, ar veni sa voteze in tara. De mers acasa, poate sa o faca si cel mai „amarat” roman care munceste in strainatate. Problema este numarul. Impartiti cateva milioane (guvernantii nostrii zic trei, altii spun patru, sau chiar cinci milioane) la cate locuri are un avion, sau un autocar, si uitati ce o sa aveti:

3.000.000 romani / 150 locuri/avion = 19.230 de avioane

3.000 000 romani / 44 locuri/autocar = 68.181 de autocare

Mai pe romaneste, daca toti oamenii astia ar vrea sa vina in tara, intr-un interval scurt de timp, pentru a vota, toata flota aeriana a lumii nu ar fi suficienta, ca sa nu mai vorbim de aeroporturi – avem cate? sa zicem 10 aeroporturi relevante. Sa zicem ca toti romanii astia ar veni ibtr-o saptamana:

19.230 avioane / 7 zile = 2.747 pe zi
2.347 avionae/zi / 10 aeroporturi = 234 avionane/zi/aeroport

Adica, 10 avioane aterizate, pe ora, timp de sapte zile, fara intrerupere. Lucru imposibil – iar PSD, evident, STIE si SE BAZEAZA pe asta…

Hamletiana intrebarea asta… Avem ce sa votam, daca vrem sa scapam de PSD? Sigur ca avem, in ciuda oricaror reprosuri care s-ar putea aduce partidelor care ar putea reprezenta o alternativa, pentru ca indiferent care vor fi procentele, nici unul nu va putea forma, singur, majoritatea parlamentara. Ori, fara o majoritate parlamentara a unui singur partid, coalitia rezultata va trebui sa se miste pe numitorul comun al partidelor componente. Sa vedem, in ordine alfabetica, cam ce s-ar intampla:

– ANR: principalele reprosuri ar fi legate de abundenta de idei national-socialiste – nationalizari, izolationism, etc., combinate cu o inclinare periculoasa spre un fanatism religios, greu de inteles la un partid al secolului 21. Dar, in cazul intrarii intr-o alianta parlamentara, este greu de imaginat ca posibilii parteneri, cei din lista aceasta, vor dori accepte asemenea lucruri: PMP ramane ancorat in realitatea nord-atlantica, PNL nu ar accepta nici nationalizari, nici amestecuri politico-religioase, la fel ca si USR.

– PMP: aici lucrurile sunt destul de simple, pentru ca intregul partid raspunde perfect la comenzile liderului, Traian Basescu. Ori, indiferent cat de mult s-a schimbat acesta, fata de Basescu-presedintele, atunci cand vine vorba de interesele esentiale si majore ale Romaniei, este la fel de pro-european, pro-atlantic, asa cum era si pana in 2014.

– PNL: singura hiba majora a PNL, in afara de elementele de stanga, regasite in programul lor, ar fi antecedentul colaborationist cu PSD. Sigur, acest lucru ridica semne mari de intrebare, dar sunt sigur ca un nou blat, cu PSD, nu ar avea sens (evident, PNL ar fi pe loc secund, intr-un asemenea blat), atata timp cat ar putea sa intre intr-o alianta in care sa aiba si rol de solist.

– USR: lipsiti de o doctrina clara, este totusi vizibila orientarea de stanga, neo-marxista, grefata pe cateva idei politice normale. Ori, aceasta orientare neo-marxista, nu va fi deloc acceptata de nici unul dintre celelalti ipotetici aliati.

Bineinteles, exista sansa ca aceste partide, chiar daca vor avea, impreuna, majoritatea parlamentara, sa nu reuseasca sa ajunga la un numitor comun, si PSD, cu fantosele lor, sa fie singurii care sa poata forma un guvern – minoritar, ce-i drept. Asta ar fi cea mai mare porcarie politica, in afara de cea din Decembrie ’89, si nici nu vreau sa ma gandesc la ea, asa ca, pe ansamblu, avem ce vota. Ca sa nu mai spun ca mai exista si partide mai mici, locale, plus independenti. Asa ca, nimeni nu are nici o scuza pentru a nu vota…

Veniturile la bugetul de stat, in 2015, au fost de 107.613.000.000 lei. Adica, 107 de miliarde de lei. Sau, daca vreti, de circa 25.000.000.000 euroi… Adica, 25 de miliarde de euro. De ce am insirat cifrele astea? Simplu: ca sa vedem cat de nesemnificative sunt alte cifre. De exemplu:

• Pensiile speciale ale parlamentarilor: 600 de parlamentari x 3100 lei x 12 luni = 26.000.000 lei
• Bugetul Presedintiei – in 2016: 56.000.000 lei

Problema majora nu o reprezinta aceste cifre. Ele, raportate la valoarea bugetului Romaniei, sunt minore. In principiu, nu se intampla nimic tragic prin cheltuirea acestor bani. Dar sunt scoase in fata, cu vehementa, si oamenii sunt iritati. Intrebarea este: de ce? Ei bine, aici intervine populismul, felul catastrofal in care aceste cifre sunt reliefate: prin comparatie cu pensia minima, cu salariul minim, si asa mai departe. Total anapoda! Aceste pensii speciale, sa zicem, sunt imorale nu (doar) pentru ca pensia minima in Romania este 300 de lei – sau cat Dumnezeu o fi ea. Ele sunt imorale pentru ca sunt o rasplata nemeritata, data unor indivizi care, prin intreaga lor activitate au distrus Romania, au distrus poporul roman, facandu-l sa se imprastie in cele patru zari.

In felul acesta, perceptia oamenilor este deturnata de la problemele reale ale tarii, si am ajuns sa traim intr-o continua perdea de fum, care ascunde hidosenia Sistemului:

• In loc sa vedem cum parlamentarii transforma ilegalitati in lege, si cum tin statul intr-un pumn de fier, suntem atenti la pensii speciale;
• In loc sa vedem strambaciunea sistemului de invatamant, suntem atenti la cateva din efectele lui: un Ponta, un Oprea, etc.;
• In loc sa vedem cat rau face politica de non-combat a Presedintelui Romaniei, suntem atenti la flipfloapele si genunchii consoartei, si la banii pe care se plimba susnumitii genunchi;
• In loc sa vedem ca un guvern, care a fost impus de sloganele „Parlament penal, mars la tribunal!”, si „Toate partidele, aceiasi mizerie!”, nu face nimic din asteptarile acelor zile de noiembrie, suntem atenti la mersul pietonal al Prim-ministrului Romaniei, ori la cum s-a dus el la „munca patriotica”, sa stranga gunoaie;
• In loc sa vedem cine sunt cei care aproba defrisarea catastrofala a tarii, suntem atenti la camioanele care cara busteni;
• In loc sa vedem cine este beneficiarul omorurilor savarsite de Hexi Pharma, suntem atenti la mortul-sinucis-sau-fugit;
• In loc sa vedem efectele actelor de coruptie, savarsite pe tot cuprinsul tarii, de politisti, judecatori, procurori, inspectori de mediu, fisc, etc. – putem sa punem toata functionarimea statului, fara frica de a gresi, acte de coruptie care au erodat, pana la disparitie, increderea in orice institutie a statului, instaurand faradelegea ca norma de viata, suntem atenti doar la marile cazuri de coruptie;
• In loc sa vedem ca suntem condusi de o singura entitate politica, formata din diverse „aripioare” ale aceluiasi conglomerat infractional – PSD, ALDE, UNPR, UDMR, etc. – crescute pe trunchiul „emanat” din cadavrul fostului partid unic, suntem atenti la lupte politice de fatada, duse de „adversari” politici care, de cele mai multe ori, au stranse legaturi intre ei.

In fine, lista este lunga, si poate fi extinsa si pe orizontala, ca sa cuprinda intreaga mocirla a Romaniei, si pe vertical, pe axa timpului, ca sa ajungem la Momentul Zero, acel Decembrie 1989, cand comunistii au preluat puterea de la… comunisti. Sunt un miriad de truisme, mai mari sau mai mici, care sunt fie ignorate de mass-media, fie sunt negate, cu agresivitate. Totul este ascuns in spatele unei „perdele de fum”, si pana nu vom fi in stare sa ignoram aceasta camuflarea a adevarurilor, nu vom reusi sa avem o tara normala.

Ilescu este un comunist inrait, la fel si Petre Roman, la fel toata haita de nomenclaturisti care, in Decembrie 1989 au simulat o revolutie, pentru a da o lovitura de stat. Asta a fost atunci, indiferent cat de multa cerneala s-a folosit pentru scrierea sintagmei „Revolutia din Decembrie 1989”. Revolutionarii existau, erau in strada, si multi au platit cu viata, inainte de 22 Decembrie. Dar, incepand cu 22 Decembrie, ei nu mai sunt decat victime ale complotistilor comunisti si securisti, care aveau nevoie de un pretext bun pentru lichidarea urgenta a dictatorului fugar, si ce poate fi mai bun, decat un carnagiu provocat de „fidelii cuplului dictatorial”???. Un proces adevarat ar fi devenit un proces al comunismului, si asta nu era in planurile tovarasilor… Asta este realitatea, indiferent cat s-ar ascunde Iliescu & co in spatele cuvintelor „Revolutia din Decembrie 1989”.

La fel stau lucrurile cu Mineriada din Iunie 1990: in cazul lui Iliescu, avem un flagrant, difuzat de Radio-Televiziunea Romana in direct: instigarea la omor, multumirile, totul este de notorietate publica. Sigur, nu a spus „Dragi mineri, va multumesc pentru spiritul civic, de care ati dat dovada prin omorarea si vatamarea grava a mii de cetateni”. Dar astea sunt doar nuante de vocabular, si nu poti sa ascunzi crima in spatele unor cuvinte.

Si uite asa, incepand de la acele doua momente, traim intr-o mare minciuna, dand atentie doar efectelor minore, si ignorand efectele reale, alea mari, si mai ales, cauzele. Chiar daca Ponta si o turma imensa de politruci pesedisti raman fara diplome, chiar daca vor suporta consecinte legale, asta nu va reseta sistemul de invatamant, si nici nu va preveni aparitia altor turme de plagiatori. Degeaba Dragnea – ori Corlatean, sau altii – este condamnat, pana cand efectele referendumului ignorat nu vor fi reducerea numarului de parlamentari la 300, si un Parlament unicameral, discutam doar de efecte minore – cauza este Constitutia Romaniei, Legea Electorala, ori astea, nu se indreapta prin condamnari penale. Este ca si cand ai vrea sa tratezi un cancer pulmonar avansat, doar prin renuntarea la fumat, in loc sa accepti varianta drastica, de extirpare a plamanului afectat: ajuta, dar nu vindeca.

Cand construiesti un lucru, si dupa ce-l termini, constati  ca este gresit, ca are erori grave in functionalitatea lui, chiar daca principiile dupa care l-ai construit sunt corecte, sunt foarte rare situatiile in care poti sa rezolvi situatia, prin mici „carpaceli”. Evident, in ultima instanta, asta depinde de complexitatea respectivului lucru. In cazul unui scaun, sa zicem, daca ai „reusit” sa-i faci toate piciorele inegale intre ele, poti sa ajustezi lungimea lor, si gata. In cazul unui automobil, daca are un consum exagerat de mare, probabil ca va trebui sa te intorci la planseta de proiectare, si sa refaci (cel putin!) sistemul de alimentare – spun „cel putin”, pentru ca fiind vorba de un mecanism foarte complex, este posibil sa ai probleme si la transmisie, la sistemul electric/electronic de aprindere, la partea de aerodinamica, asa ca este posibil sa fie mai rentabil sa proiectezi, de la zero, totul sau aproape totul. Si daca marim complexitatea – imaginati-va o nava spatiala, de genul navetelor americane – probabilitatea de a fi nevoie sa o iei de la zero, creste exponential.

Daca asta este valabil (sper ca argumentatia mea empirica v-a convins) pentru niste sisteme fizice complexe, imaginativa cum stau lucrurile cu societatea omeneasca. Chiar daca reducem scara, si ne limitam doar la societatea unei singure tari, chiar relativ mici, cum este Romania, complexitatea societatii este infinit mai mare decat cea a unei masinarii. Avem zeci de milioane de „piese in miscare” – oamenii respectivei societati – si fiecare asemenea piesa, datorita liberului arbitru, poate sa se „angreneze” cu alte piese, formand mecanisme cu durata de viata mai lunga sau mai scurta, ca sa nu mai spunem ca acelasi cetatean („piesa”, in analogia mea) poate sa participe, simultan, la functionarea unui numar oarecare de astfel de „mecanisme” sociale. Combinatiile in care oamenii care formeaza o societate, pot avea interactiuni, fie intre ei, fie cu diverse componente ale societatii, pot fi calculate, dar numarul lor este asa de mare (chiar si in cazul unei societati cu 18 milioane de membri) ca putem spune ca sunt, practic, infinite.

Ei bine, asupra unui asemenea sistem, de o complexitate infiorator de mare, nu poti sa faci operatiuni de „reparare” a erorilor. In primul rand, pentru ca nu este un sistem construit. Societatile sunt niste sisteme „vii”, care se nasc, se dezvolta, ating o stare de platou, decad/imbatranesc, si in final, mor. Adica, evolueaza, si daca se intervine masiv in evolutia naturala a unui astfel de sistem, datorita complexitatii lui, rezultatele nu pot fi decat de la rele, pana la catastrofale. Asta au patit toti cei care au vrut „sa construiasca” tot felul de societati utopice: au terminat fie prin obtinerea unor sisteme fara viabilitate, care s-au destramat aproape instantaneu, fie cu distopii criminale, asa cum este cazul celor care au incercat sa „construiasca” societati fasciste/comuniste – nu spun „sau”, pentru ca intre aceste doua doctrine de extrema-stanga, diferentele sunt relativ minore. Mai mult decat atat, daca o societate este lasata sa se dezvolte, sa evolueze natural, sansele de aparitie a unor erori exista, dar respectivele erori vor fi minore, si societatea le va corecta, relativ repede, tot in mod natural. Cu alte cuvinte, pentru a avea o societate care sa functioneze natural, armonios, interventiile in legitatile ei de functionare trebuie sa fie minore, la nivel de baza, mai degraba prin stabilirea unor reguli fundamentale, care sa favorizeze evolutia elementelor pozitive, si sa inhibe, pe cat posibil, aparitia si functionarea (daca totusi apar) elementelor maligne. Asta este rostul regulilor nescrise ale unei societati, care se invata in cei „sapte ani de acasa”, asta este rolul Constitutiilor, pe care se bazeaza scrierea unui sistem de legi simple, eficiente, liberale. Cel putin, asta ar fi situatia ideala…

Din pacate, in ultimele cateva secole, dupa ce fondatorii Statelor Unite au scris celebrul „We, the people…”, si au generat cel mai bun sistem social cunoscut de umanitate – nu perfect, dar functional, si liber sa evolueze natural – a existat o tendinta, cu crestere exponentiala, de interventie in evolutia societatii omenesti – cazurile fascismului/comunismului sunt chiar mai dramatice, acolo interventia a fost asimptotica. De circa doua secole, in permanenta, diversi „ganditori”, vin cu „solutii de imbunatatire” a functionarii societatii, care de care mai radicale. Hegel, Carlyle, Marx, si multi altii, au crezut ca au gasit „piatra filozofala” care va transforma societatea, imperfecta dupa parerea lor, intr-o „scietate de aur”. Tot ce au reusit, a fost o groaznica serie de experimente, la scari colosale, care au culminat cu fascismul, nazismul, si comunismul, si care au produs, impreuna, probabil in jurul a 200 sute de miloane de victime. Din pacate, acesti „ganditori” au discipoli incapatanati, care in ciuda oricarei evidente, in ciuda victimelor din ultimul razboi mondial, al victimelor Holocaustului, al victimelor comunidmului – de retinut: comunismul a facut mai multe victime decat nazismul! – insista sa „peticeasca” societatea, distrusa chiar de predecesorii lor ideologici. Indiferent ca se etchiteaza social-democrati, socialisti, progresisti, sau cum Dumnezeu or mai vrea sa se auto-denumeasca, la baza ideologiei lor stau aceleasi idei, venite pe filiera Hegel-Marx – de unde si eticheta, absolut corecta, de neo-marxisti.

Neo-marxistii, spre deosebire de predecesorii lor, au inlocuit interventia brutala, in mecanismele societatii, cu o interventie continua, formata din miriade de micro-ajustari, de mai mica intensitate, dar a caror insumare conduce la rezultate la fel de brutale. In locul unei singure miscari politice „reformatoare” – partid comunist, fascist – au initiat miscari civice, sustinute discret de factorii politici neo-marxisti, care au aceleasi scopuri ca revolutionarii fascisti/comunisti: antagonizarea unor segmente ale societatii, exacerbarea resentimentelor provenite din discriminarile inerente din orice societate, mergand pana la inventarea de victime ale discriminarii, ori de discriminari inexistente – pe scurt, inventarea unor probleme, care sa permita, dupa ce aceste miscari civice isi indeplinesc rolul de agitatori, implementarea unor solutii de imbunatatire a societatii. Evident, aceste solutii, pentru ca pleaca de la probleme fie reale, dar a caror gravitate este mult exagerata, fie de la probleme inexistente, nu au cum sa imbunatateasca ceva. Dar ele sunt aplicate cu consecventa, si cu fiecare asenenea „solutie”, mai sunt stirbite niste libertati. Pentru ca acesta este scopul ultim al stangii: subordonarea individului de catre stat, si anularea libertatilor individuale, cu „libertatea” de a accepta un bine comun, care trebuie sa fie definit de catre stat. Pe scurt: dictatura.

Dupa cateva decenii de ascensiune in Europa, si ceva mai putin in Statele Unite, neo-marxistii au reusit sa acceseze puterea in statele Europei Occidentale, si prin Obama, chiar si in America. Rezultatele se vad cu ochiul liber: corectitudinea politica asasineaza libertatea de exprimare, statul asistential a devenit norma, grupari civice  galagioase, vorbind in numele unor minoritati nesemnificative, cer si obtin modificarea componentelor de baza ale societatii. Doar doua exemple, legate de cele mai importante elemente ale societatii, familia, si in interiorul ei, copii:

• activistii LGBT ataca familia, care in viziunea lor ar trebui sa fie formata din orice combinatie de sexe iar copii ar trebui sa fie educati in ideea ca sexul biologic este nesemnificativ;
• activistele feministe promoveaza indepartarea femeii de tot ce inseamna rolul de mama si sotie, dar, pe de alta parte ridica in slavi familia mono-parentala, formata din mama si copil, trimitand rolul barbatului, ca tata, la cosul de gunoi al feminismului.

Exemplele de mai sus sunt doar varful aisbergului, in orice directie am privi, intalnim „vocalisti” ai neo-marxismului, care isi fac meseria de agitatori, in varii teme de interes: ecologie, economie, cultura, si asa mai departe. Un capitol aparte este invatamantul, pentru ca educatia neo-marxista care nu se poate face in interiorul familiei, sa fie desavarsita in scoala. Aici, sub masca reformelor (inutile) care pun mediocritatea calduta pe primul loc, „protejarea” personalitatii copiilor, s-a ajuns deja la stadiul in care absolventul de facultate mediu, din ziua de astazi, este mai incult decat un absolvent de liceu, de acum doua-trei decenii, si tendinta este in crestere: cu fiecare generatie, gradul de cultura generala scade, iar cel al cunostintelor profesionale este redus, prin eliminarea fundamentelor teoretice. Astfel, orizontul cunoasterii, la fiecare generatie, este din ce in ce mai redus, facand posibila manipularea societatii, in directiile dorite de neo-marxisti. In situatia aceasta, avem in fata doar doua alternative:

• Fie ne acceptam soarta, punct.
• Fie luptam pentru eliminarea acestor anormalitati ale lumii.

Daca ne hotaram sa ne acceptam soarta, nu mai este nimic de comentat. Dar daca vrem sa eliminam aceste „mere otravite” ale societatii, este timpul sa facem ceva. Fiecare, la nivel individual, dar si in mod organizat, prin asociatii sau partide, care sa contracareze aceste curente de gandire maligna. Si cand vom reusi, trebuie sa ne scoatem din cap ideea de a „repara” raul facut. El trebuie extirpat, ostracizat, si pus la locul lui, alaturi de alte gunoaie ale istoriei. Trebuie sa resetam societatea, prin promovarea valorilor ei naturale:

• In primul rand, familia: ea trebuie sa fie asa cum a lasat-o Dumnezeu (sau Mama Natura, pentru atei si agnostici), adica formata dualitatea barbat/femeie, care are ca scop primordial asigurarea continuitatii existentei umanitatii.
• Familia nu inseamna doar procreerea, ci si educarea copiilor, transmiterea valorilor care fac un copil sa devina Om. Copilul crescut in mijlocul unei familii adevarate, in care, pe langa dragostea parintilor, este prezenta si iubirea pe care doar bunicii pot sa o arate fata de nepoti, este acel om care, mai tarziu, la maturitate, va sti sa transmita, la randul lui, aceste valori educationale – ca o paranteza, cred ca rar s-a inventat ceva mai josnic, decat „caminul de batrani”, in care oamenii ajunsi la varsta senectutii, sunt abandonati de proprii lor copii. Bunicii reprezinta si ei un factor fundamental al unei familii naturale. Ei sunt cei care au rabdarea de a suporta toanele copiilor, ei reprezinta un ajutor de nepretuit pentru o familie tanara, ei sunt un factor de echilibru emotional pentru nepoti.
• Daca educatia este rezervata familiei – parinti si bunici – scoala trebuie sa revina la scopul ei: de a invata, iar sintagme orwelliene, de genul „Ministerul Educatiei”, trebuie sa dispara, si sa fie inlocuite de normalitate: Ministerul Invatamantului, de exemplu. Invatatura trebuie sa fie preocuparea principala a dascalilor. Scoala trebuie sa fie o sursa de valori, nu de mediocritati. Copii trebuie sa aiba sanse egale, si asta inseamna ca invatamantul trebuie sa fie gratuit, de la cea mai marunta treapta, pana la cea mai inalta. Asta reprezinta o investitie cu mult mai valoroasa, decat oferirea unei multitudini de alte asistente sociale discutabile.

Sunt multe alte valori de baza, care trebuie sa fie puse inapoi, la loc de cinste: spiritul intreprinzator al oamenilor de afaceri, legaturile care formeaza o comunitate locala, etc. Ideea generala este de a reveni la punctul in care societatea a inceput sa fie mutilata de „reformatorii” descrisi mai sus, si lasata sa evolueze. Libera!

Libertatea si binele individual, dreptul oricarei fiinte de a cauta fericirea, de a se realiza, nu trebuie sa fie, niciodata, subordonate unui bine colectiv, arbitrar stabilit ca fiind superior. Binele colectiv rezultă din însumarea binelui indivizilor din societate,si nici un alt fel de bine nu poate fi superior.

Între drepturile individului si acest bine colectiv există o tensiune continuă, care poate fi evitată, totuşi. La modul cel mai general, tensiunile dintre drepturile individului si binele comun, nu pot sa apară decat atunci (şi numai atunci!) când există o divergenţă majoră între finalitatea libertăţilor individuale şi cea a binelui comun. Cuvintele cheie din acest principiu sunt “arbitrar stabilit”, pentru că de aici apar tensiunile.

În istoria recentă a ţarilor democratice, au apărut destule exemple de astfel de “bine comun”, care nu are nici un fel de fundament real. Iată numai câteva:

• Unele ţari au aderat la Uniunea Europeană, fară ţinerea unui referendum prealabil. Este un exemplu perfect de stabilire arbitrară a unui “bine comun”, deoarece un asemenea act, cum este cel de aderare la o astfel de comunitate, nu poate fi decis de un partid de guvernământ, pe baza mandatului obţinut în alegerile parlamentare, care este mult prea general.
• La fel, principiile multiculturalismului si ale corectitudinii politice, în ciuda aparenţei de bine comun real, nu sunt izvorâte in mod natural, din voinţa popoarelor tărilor în care aceste principii sunt promovate (in mod arbitrar) de catre guvernanţi. Din această cauză, ele au condus la aparitia unor societati paralele, segregate pe considerente etnice, culturale şi religioase, respectiv la transformarea societăţilor, acolo unde au fost implementate, în „societaţi mute”, în care libertatea de opinie este diminuată de frica de a nu fi “incorect politic”.
• Dorinţa de a construi o societate mai bună, in care egalitatea de şanse sa fie cuvântul de ordine, a condus la legi discriminatorii, care distrug principiul egalitaţii in faţa legii. Aceste legi sunt uneori adoptate, iar alte ori ramân doar in stadiul de proiect, dar ele generează tensiuni, indiferent dacă ajung sau nu să fie puse in practică. Dând un tratament preferenţial unor minoritaţi, doar pentru că societatea, în trecut, a discriminat aceste minoritaţi, pe langă faptul că nu “şterge cu buretele” realitatea istorică, acest gen de legislaţie nu face decât să discrimineze, ca o “răzbunare”, majoritatea, şi să genereze divizare socială.

Libertatea individului trebuie protejată cu preponderenţă, si nu trebuie limitată decât de protejarea libertătii oricăror alţi indivizi din societate, care, evident, au aceleaşi drepturi. Nici măcar interesele comunităţilor locale, sau chiar interesele naţionale, nu trebuie să devină pretext legalizat de ştirbire a libertăţilor şi drepturilor individuale. În caz contrar, ajungem la situaţii aberante, în care, să zicem, dreptul de proprietate poate fi grav atins. Câteva exemple:

• În general, este de bun-simţ să considerăm că cineva poate face orice doreşte cu proprietatea lui, fără interferenţe din partea guvernului sau a altor indivizi, fie ei si organizaţi (formal ori nu) intr-o comunitate. Pe de altă parte, la fel de acceptabilă trebuie să fie şi existenţa regulilor care limitează dreptul de proprietate dacă, de exemplu în construcţii, afectează siguranţa altor indivizi ori a proprietăţilor lor. Dar dacă aceste reguli, trec de asigurarea acestei siguranţe, si ajung să interfereze cu exercitarea liberă a dreptului de propietate, ele vor introduce arbitrariul. Nu este normal ca un grup de consilieri municipali – democratic aleşi, nu contestă nimeni asta, sau mai rău, un organism format din birocraţi nealeşi – să decidă, de exemplu, dacă o anumita zonă să aibă numai construcţii cu parter+etaj, ori dacă faţadele caselor sa fie vopsite în alb, ori verde, ori roz. La fel, alte reguli absurde de siguranţă in construcţii ajung să anuleze orice tendinţa de originalitate în design, pe temeiul supra-protejării individului in propria lui casă: încercati să construiţi o scară interioară, cu un design deosebit – inevitabil va încălca o duzina de reglementări.
• Interzicerea fumatului in spaţiile publice închise este, fară nici o umbră de indoială, o lege bună. Asta este valabil însă, până ajungem la a asimila proprietatăţile şi afacerile private ale unor oameni cu un astfel de spatiu public – ne referim la cazul restaurantelor, barurilor, cluburilor sau al altor spaţii asemănătoare. Legiuitorii din multe state democratice, incălcând brutal libertatea individuală de a dispune de acea proprietate, au transformat până şi înţelesul conceptelor de libertate individuală şi colectivă. Aceşti legiuitori, în căutarea unui bine comun, nu pot modifica, in mod arbitrar, notiuni fundamentale: PUBLIC (adjectiv, ca in “spatiu public”) se defineşte ca aparţinând unei colectivităţi umane sau provenind de la o asemenea colectivitate; una care priveşte pe toţi, la care participă toţi; al statului, de stat; care priveşte întregul popor; pus la dispoziţia tuturor. Nici unul din sensurile notiunii de “public” nu se poate atasa unei afaceri si proprietati private, fară să constituie un abuz legislativ. Totuşi, indiferent de argumente, acesti legiuitori, au hotărât că există un “bine comun” mai presus de întelesul cuvintelor, mai presus de dreptul de proprietate, şi legile anti-fumat au fost adoptate, cu includerea acestor spaţii private în prevederile lor.

Dr. Lawrence Britt, politolog, pe baza unui studiu facut asupra regimurilor fasciste, a identificat 14 caracteristici, comune la toate cazurile studiate. In mod ingrijorator, majoritatea dintre acestea se regasesc in cazul regimului PSD – atentie, PSD nu poate fi analizat, daca nu introducem in ecuatie si fantosele create de acest partid. Va las sa descoperiti care/cate sunt acestea:

1. Nationalismul profund, puternic, manifestat in mod constant.

2. Desconsiderarea Drepturilor Omului, subordonarea lor unui bine comun, care sa justifice aceasta desconsiderare.

3. Inventarea unui dusman al statului, cu rol de tap ispasitor.

4. Implicarea militarilor in politica.

5. Sexism puternic.

6. Mass-media controlata.

7. Folosirea securitatii nationale ca metoda de a exacerba si exploata frica poporului fata de pericole externe.

8. Legaturi puternice intre clerul religiei preponderente, si politic.

9. Simbioza perfecta intre o „aristocratie” economica si clasa politica – prima finanteaza, cea de a doua, protejeaza.

10. Distrugerea opozitiei politice si civice.

11. Desconsiderarea si (eventual) distrugerea intelectualitatii.

12. Politia (si alte forte de ordine) au puteri sporite, pana cand ajung sa opereze in afara legii.

13. Coruptie endemica.

14. Alegeri manipulate prin diverse metode: distrugerea credibilitatii opozitiei, prin incriminarea liderilor, manipulari prin mass-media, folosirea legislatiei pentru a controla numarul de alegatori, sau manipulari ale Justitiei.

P.S. Ale naibii caracteristici, cum se potrivesc ele si regimurilor comuniste…

1. Partidele de dreapta sunt caracterizate prin promovarea:

• democratiei liberale;
• capitalismului;
• economiei libere, de piata;
• drepturilor de proprietate privata;
• unui aparat de stat minimal, care sa asigure functiile de baza – cele mai evidente fiind: apararea, politica externa, invatamantul, sanatatea.

Pe cale de consecinta, partidele de extrema-dreapta, ar trebui sa duca la extrem ideile de mai sus:

• democratie extrema, in care activismul civic descentralizat sa fie sursa legiferarii (a nu se confunda cu democratia directa!)
• capitalism extrem (laissez-faire)
• protejarea extrema a drepturilor de proprietate
• stat aproape inexistent pe plan intern, preocupat (poate!) doar de aparare si politica externa.

Acum, haideti sa vede ce caracteristici au partidele fasciste/naziste – lista este bazata pe realitatile unor regimuri de acest fel:

• democratie de fatada, inlocuita cu dictatura care organizeaza alegeri (eventual) pentru a avea o aura de legitimitate;
• piata libera este distrusa, puterea corporatiilor este protejata de stat;
• drepturile si libertatile individului sunt total desconsiderate;
• aparat de stat omniprezent, birocratie extrema, coruptie.

In afara de cele de mai sus, mai exista si alte caracteristici, derivate din acestea:

• identificarea unor inamici, interni sau externi, care sa justifice actiunile totalitare;
• mass-media este complet controlata;
• teroare politica;
• eliminarea elitelor, ostilitate fata de cultura.

PRIMA CONCLUZIE: Fascismul/nazismul nu se incadreaza in extrema dreapta, in nici un fel.

2. Partidele de stanga sunt caracterizate prin promovarea egalitatii sociale. Punct.Tot restul caracteristicilor stangii – anti-capitalismul, manifestat prin taxari aberante ale capitalului, interventiile brutale in mecanismele economiei, aparatul de stat supra-dimensionat – nu sunt decat simple instrumente/metode de atingere a egalitatii sociale. Chiar si democratia, pentru partidele de stanga, nu este decat un mijloc, un vector catre putere, care o data castigata, nu mai trebuie lasata in mana dusmanului de clasa – pentru partidele de stanga, oricine nu este de acord cu ele, este un dusman, si poate ca asta face o mare diferenta fata de cele de dreapta, care considera opozitia ca fiind adversari, nu dusmani…

Partidele de extrema stanga, nu fac decat sa duca incercarea de egalizare sociala la limita extrema: comunismul. Evident, anti-capitalismul este extrem, ajungand sa se considere ca ideile capitaliste sunt infractiuni, la fel si interventia in economie, care ajunge sa fie complet controlata, la fel si aparatul de stat, care este supradimensionat la extrem, in incercarea de a controla cele mai marunte activitati ale societatii, si de a elimina “dusmanii”… Daca sintetizam, caracteristicile acestor partide sunt urmatoarele – din nou, lista bazata pe realitatile regimurilor de acest fel:

• democratie de fatada, inlocuita cu dictatura care organizeaza alegeri (eventual) pentru a avea o aura de legitimitate;
• piata libera este distrusa, statul detine totul;
• drepturile si libertatile individului sunt total subordonate scopurilor egalitariste;
• aparat de stat omniprezent, birocratie extrema, coruptie.

In afara de cele de mai sus, mai exista si alte caracteristici, derivate din acestea:

• identificarea unor inamici, interni sau externi, care sa justifice actiunile totalitare;
• mass-media este complet controlata;
• teroroare politica;
• eliminarea elitelor, ostilitate fata de cultura.

Practic, in afara de o diferenta minora, avem exact lista de la partidelor fasciste/naziste! Nu intamplator si comunistii, si fascistii/nazistii, se nasc din socialism…

A DOUA CONCLUZIE: Partidele extremiste sunt doar de stanga, si sunt fie comuniste, fie fasciste/naziste.

A TREIA CONCLUZIE: decat alunecarea stangii spre spre extrema-stanga, care conduce inevitabil la dictatura, este de preferat dreapta…

NOTA: stiu ca textul acesta este excesiv de lung, raportat la normele nescrise ale Internetului, dar am sa va rog sa aveti rabdarea sa-l cititi!

Acum cateva zile, am postat doua sondaje de opinie, in grupul Revolutia Romana (2.0), unul legat de infiintarea unei organizatii, care sa ne permita sa militam pentru o Romanie mai buna, si al doilea, care avea trei optiuni, care nu se excludeau reciproc. Daca la primul dintre aceste sondaje, DA-ul a fost unanim, la cel de al doilea, care intreba ce fel de organizatie ar trebui sa infiintam, parerile au fost impartite, si destui de multi au selectat mai mult decat o optiune:

1. Cea mai selectata, a fost cea care trimite la o organizatie de tip „watchdog”, caine de paza al societatii civile.
2. Urmatoarea, este o organizatie de tip think-tank, generatoare de idei, studii, etc.
3. Ultima, in ordinea numarului de selectari, este clasicul partid politic.

Tinand cont de aceste sondaje – ca o paranteza, ele nu sunt opere de arta , dar ne dau o idee despre ce vrem, ca grup – putem sa trecem la pasul urmator: ce principii va promova aceasta organizatie? Si plecand de la principii, cum definim scopul acestei organizatii? Daca reusim sa lamurim aceste doua chestiuni, atunci chiar putem sa facem primii pasi, cu adevarat concreti, pentru a infiinta o organizatie: definirea unui model de organizare, a nui scop general, urmati de infiintarea organizatiei, stabilirea unor etape strategice de atingere a acestui scop, care ar trebui sa fie tacticile folosite, si asa mai departe.

Ca sa definim setul de principii de baza, eu cred ca ar trebui sa facem o analiza, sumara, a situatie cu care ne confruntam, atat pe plan intern, cat si pe plan extern, pentru ca a gandi doar local, intr-o lume interconectata, eu cred, cu tarie, ca ar fi o greseala fundamentala. Evident, aceasta analiza nu poate fi foarte elaborata, foarte „stiintifica”. Dar, acolo unde ne lipsesc diverse cunostinte, de sociologie ori politologie, putem sa folosim cel mai grozav instrument posibil: raportarea la normele bunului-simt.

SITUATIA INTERNA

Aici, nu voi insista foarte mult. Ne confruntam cu o dictatura mascata, cu o concentrare extrema a puterii politice, in mana unui grup de oligarhi neo-comunisti/securisti, „emanati” din FSN, si care, pe parcursul anilor, fie prin metamorfozare (CPUN -> FSN -> PDSR -> PSD) fie prin infiltrare (cazul PNL si PNTCD) fie prin generare de sateliti ai puterii (UDMR, PRM, etc.) au reusit sa monopolizeze, apropae in intregime, viata politica si economica, in ultima categorie fiind inclusa si presa, radiourile, televiziunile. Gasiti (cateva) argumente urmarind urmatorul link, dar hai sa fim seriosi, chiar trebuie sa mai demonstram situatia asta?

– http://romania-renascuta.org/2015/06/20/este-romania-o-dictatura/

SITUATIA EXTERNA

Ei bine, aici lucrurile sunt mai complicate, cel putin aparent. Spun aparent, pentru ca nu cred ca avem nevoie de o analiza exhaustiva. Ce ar trebui sa ne intereseze, sunt acele aspecte care, pe baza bunului-simt, le simtim ca au efecte adverse pentru Romania:

1. RELATIA CU UE – aceasta pare sa genereze cele mai multe probleme.

UE, in esenta, este una dintre cele mai mari realizari economice si politice ale istoriei umanitatii. Problema este ca, ce a inceput bine, si s-a dezvoltat natural (daca pot sa folosesc cuvantul asta, cand e vorba de o creatie a politicului) ca un acord economic extins, la care s-au adugat diverse elemente, legate de libera circulatie, crearea unui Parlament European, etc., a inceput sa fie denaturat de o birocratie autoritara, scapata de sub controlul demosului, care nu are nici un fel de legitimitate, si care trateaza tarile membre UE, pe principiul procustian: daca nu corespunde in normele decretate, mai taiem, sau lungim, dupa caz. Si asa, ajungem la culturi nationale „decapitate”, la economii sfasiate de efortul de a atinge niste parametri arbitrari, fara legatura cu lumea reala.

Aceasta birocratie nelegitima, care incearca sa se suprapuna peste parlamentele si guvernele nationale, reuseste sa dicteze o varietate de norme, celebrele Directive Europene, care, in esenta, conduc la uniformizarea popoarelor europene. Este ironic, dar asta se intampla in Europa care a ridicat la rang de politca fundamentala „multiculturalismul”, o alta doctrina distructiva, asupra careia am sa revin. Daca unele dintre aceste directive au prevederi de bun-simt, altele, in schimb, ataca valori fundamentale ale democratiei, ale suveranitatii statale, libertati fundamentale ale individului. Cum s-a ajuns la situatia asta? Simplu:

– Consiliul de Ministri al EU, se intruneste in sedinte care nu au nici un fel de forma de supraveghere externa;
– Comisia Europeana, atotputernica, nu are nici o legatura cu democratia, nu este un organism ales, si se formeaza pe principii de lobby, atat politic, cat si economic.
– Parlamentul European, desi este un organism ales, nu are parghiile necesare penntru a genera politici, este ca un caine fara dinti.

In acest context, devine de inteles atitudinea unor tari ca UK, sau Polonia, care refuza sa urmeze, orbeste, tot ce vine de la Brussels.

Partea cu adevarat ingrijoratoare – daca ce am spus mai sus nu este destul – este alta: sub „umbrela” UE, a acestor directive, a binelui comun, superior binelui individual (ca in stupul de albine, sau musuroiul de furnici, nu conteaza daca mor indivizi, colectivul sa supravietuiasca, nu-i asa?) ei bine, sub aceste „paravane”, s-a dezvoltat o intreaga cutuma politica, extrem de periculoasa: angrenarea tarilor, de catre partidele de guvernamant, in directii care, uneori, nu au nici cea mai mica legatura cu programele de guvernamant prezentate in alegeri, si pe baza carora, respectivele partide si-au castigat legitimitatea guvernarii. Nu ma refer la promisiuni neimplinite, cu toate ca, si acestea sunt problematice. Ma refer la introducerea, „pe sub mana”, in programele de guvernare, a unor chestiuni care, daca ar fi fost explicit prezentate in campaniile electorale, ar fi existat sanse serioase sa schimbe optiunile electoratului.

2. RELATIA CU SUA (SI CU NATO)

Aici, din fericire, pare sa existe o umbra de normalitate. Datorita faptului ca relatia cu principala super-putere mondiala este purtata prin prisma intereselor ei geo-strategice, aceasta relatie este relativ stabila, fara efecte negative asupra Romaniei, asemanatoare cu cele de mai sus.

3. RELATIA CU RUSIA

Si in cazul acesta, analiza este scurta: fara apartenenta la NATO, Putin stationa o un corp de armata de blindate, la Bucuresti, demult. Fara alte comentarii.

In eventualitatea ca ati avut rabdare sa ma urmariti pana aici 🙂 am sa trec la enuntarea unor principii de urmat, care decurg din analiza succinta de mai sus – dar nu numai, si care ar trebui sa ne ajute sa gasim calea spre o Romanie mai buna:

__________________________________

1. Principiul suveranitatii individului

Libertatea si binele individual, dreptul oricarei fiinte de a cauta fericirea si realizarea, nu trebuie sa fie, niciodata, subordonate unui bine superior, colectiv, arbitrar stabilit. Este evident ca, prin respectarea acestui principiu, binele colectiv se obtine prin insumarea binelui indivizilor din societate, si nici un alt fel de bine nu poate fi superior.

2. Principiul suveranitatii statului

Statul, privit ca un intreg, format din componentele sociale, culturale, economice si politice, trebuie sa fie suveran, independent de influente externe impuse, si trebuie sa-si manifeste suveranitatea, in orice imprejurare, indiferent de marimea lui, si de indicatorii care dau aceasta marime – economici, demografici, etc.

3. Principiul definirii puterilor in stat

Un stat modern, adaptat schimbarilor survenite in ultimele decenii, trebuie sa fie definit de cinci puteri fundamentale, separate, care sa dispuna de mecanisme de mediere si balansare intre puterile statului. Mai multe detalii, aici: http://romania-renascuta.org/2015/05/02/cele-cinci-puteri-ale-statului/

4. Principiul responsabilitatii individuale

Responsabilitatea oricaror actiuni, intr-un stat modern, trebuie sa fie individuala, indiferent pe ce nivel al societatii s-ar afla cel care a generat actiunea, sau de nivelul la care a actionat – personal, economic, politic, etc.

Atat succesele, cat si esecurile, trebuie sa fie asumate direct de catre cei care le-au generat; in felul acesta, indivizii nu vor mai putea sa se ascunda in spatele unor entitati impersonale, cum ar fi cele politice/administrative – Parlamentul, Guvernul, Presedintia, etc. – economice – cum este cazul, mai ales, al marilor societati comerciale, de multe ori transnationale – ori culturale.

5. Principiul guvernarii democratice

Guvernarea statului trebuie sa se faca exclusiv pe principii democratice, fie prin reprezentanti alesi, fie direct, in functie de vointa poporului, exprimata suveran si in cunostinta de cauza. Programele de guvernare, asa cum sunt ele definite in timpul campaniilor electorale, trebuie sa fie clare, concrete, si sa fie considerate contracte, in adevaratul sens juridic al cuvantului, intre politicieni si alegatori.

6. Principiul raspunderii politicienilor

Constitutia si codurile de legi trebuie sa cuprinda mecanisme de tragere la raspundere a politicienilor care, fie nu-si duc la indeplinire, cu rea-vointa, obiectivele de guvernare, fie care, fara a avea un mandat clar din partea electoratului, introduc obiective noi, ne-derivate din obiectivele asumate in fata alegatorilor.

7. Principiul loialitatii fata de tara

Orice cetatean are datoria sa fie loial tarii si intereselor nationale. Orice actiune, care submineaza interesele nationale, fie ele politice, economice, sociale sau culturale, si care pun in pericol statul si cetatenii sai, trebuie sa fie considerate acte de inalta tradare, indiferent daca aceste actiuni au avut scopul de a favoriza entitati externe statului, entitati interne, ori au fost intreprinse in scopuri personale.

Un aspect important al loialitatii fata de tara, este ca ai dreptul si obligatia, ca cetatean, de a te impotrivi oricaror incercari de instaurare a unei dictaturi, fatise sau mascate, si oricaror sisteme de asemenea natura, daca au reusit sa se instaureze.

Interesele nationale nu pot sa fie in contradictie cu principiile exprimate aici.

8. Principiul lustratiei

Oricarui cetatean, care a facut parte dintr-o structura dictatoriala, sistem de represiune politica, precum si rudelor apropiate ale acestuia, trebuie sa-i fie interzisa desfasurarea de activitati politice, culturale, ori economice. Acelasi principiu trebuie sa fie aplicat si vinovatilor de fapte de coruptie la nivel inalt, ori s-au facut vinovati de tradarea intereselor nationale. Aplicarea acestui principiu nu inlocuieste pedepsele penale, recuperarea prejudiciilor, ci doar le completeaza.

9. Principiul identitatii nationale

Pastrarea identitatii nationale, a valorilor care definesc aceasta identitate, trebuie sa fie o prioritate a statului.

10. Principiul informarii libere

Dreptul la o libera circulatie a informatie trebuie sa fie inalienabil, dar punerea in circulatie a unor informatii false, denaturate, ori manipulate, cu scopuri ostile tarii, care sunt in contradictie cu interesele nationale, trebuie pedepsita de lege.

__________________________________

Sper sa fie evident ca aceste principii, sunt enuntate de o persoana ca si voi, care nu este specialista in drept, dar sper ca am reusit sa formez o baza pentru continuarea unor discutii, care sa finiseze acest set de principii.

Aceste discutii le vom purta pe un grup dedicat, care a fost folosit in perioada redactarii Declaratiei Strazii, si pe care puteti sa-l accesati aici – din motive de pastrare a unei orecare discretii, este un grup inchis, dar orice membru al grupurilor Revolutia Romana (2.0) si Diaspora anti-comunista se pot alatura, fie doar pentru a urmari discutiile, fie pentru a participa la ele:

https://www.facebook.com/groups/722601761205388/

De la celebra idiotenie, emisa de Ponta – aia cu 10 euro/luna – si pana la asta, in care ANAF „ameninta” banii trimisi acasa de romani, sunt semne clare ca statul mafiot este in rahat. Pe hartie, nu au decat sa se minta singuri, asa cum fac, de exemplu, cu cifra aia, de 18 milioane de votanti, inscrisi in Registrul Electoral. Realitatea este cu totul alta, data de cifre la fel de oficiale, ca si aiureala aia din Registrul Electoral:

– In anul 1992 eram 22,810,035

– In 2002, scazusem la 21,698,181

– In 2011, deja era la 19,042,936

Lasand la o parte minciuna/inselaciunea strigatoare la cer, care spune ca am putea sa fim cam18,3 milioane de votanti, situatia sta cam asa:

– In 2010, cifrele oficiale dadeau 3,2 milioane de locuitori, avand varsta intre 0 si 14 ani (chiar, de ce 14 si nu 18???)

– Fara sa gresim prea mult, putem sa estimam, considerand, in lipsa de alte date, ca distributia in categoria 0-14 ani este uniforma, si se pastreaza si pe intervalul 15-18 ani, ca avem o populatie sub 18 ani de aproximativ 4,1 milioane

– Acelasi raport oficial, ne spune ca populatia de peste 60 de ani, in 2010, era de 4,4 milioane

– din cele doua cifre de mai sus, putem deduce ca populatia activa a Romaniei este de aproximativ

19.000.000 – (4.100.000 + 4.400.000) = 10.500.000

Ei bine, plecand de la aceasta cifra, daca scadem cei 1,3 milioane de bugetari, ramanem cu aproximativ 9 milioane de oameni activi. Dar nu sunt toti in Romania.

Conform unor statistici oficiale, am fi „plecati afara”, cam 3,5 milioane. Ma indoiesc de cifra asta, pentru ca daca iau in considerare statisticile tarilor europene – fara sa mai pun Canada, Australia, SUA, Emiratele Arabe, etc. – avem intre 4,5 si 5 milioane de romani „afara”, dar hai sa ne oprim la 4 milioane, ca sa folosim o medie oarecare. Asta ne spune ca, in Romania, circa 4,5 milioane de romani sunt in categoria persoane active. Asta inseamna, daca mai scadem si studentii, care fie au slujbe part-time, ori nu muncesc, ca doar JUMATATEA din populatia activa a Romaniei sustine prin impozite directe sau indirecte, aparatul de stat, sistemul de sanatate, sistemul de pensii…

Nici macar un razboi nu ar putea produce o asemenea catastrofa demografica. Reactia Puterii, este absolut logica, imorala, si imposibil de transpus in practica: hai sa-i „jupuim” pe cei care au plecat din tara, pentru ca altfel, Sistemul da faliment, si nici bani, numai buni de furat din bugetul tarii, nu mai sunt… Evident, disperarea Sistemului, cu accente pseudo-legale patetice, cu rabufniri pompieristice, cum este aberatia impozitarii celor… fara venituri (!!!) sau varii comunicate, cum cel este cel venit de la ANAF, care vrea sa verifice banii trimisi acasa, de romanii plecati afara, bani care sunt deja impozitati, in tara unde au fost castigati, reprezinta semne imbucuratoare. In fond, un sistem poate fi daramat, la fel de bine, si prin atritie, prin lipsirea de resurse umane si materiale – asta nu ar fi decat un mijloc de indeplinire a unei revolutii pasnice. Probabil ca, pentru a pune total Sistemul in genunchi, pentru a lasa oligarhia mafiota damboviteana sa „moara de foame”, nu mai lipsesc decat inca un milion de romani, care sa plece afara, plus cateva chestii suplimentare, ca evitarea de catre diaspora, pe cat posibil, a transferurilor de bani catre rudele din tara, ori aducerea rudelor in varsta, in tara in care cei tineri se afla.

Este perfect posibil, ca Romania sa devina prima tara din lume, in care poporul sa invinga Sistemul, prin neprezentare. Iar Sistemul, chiar nu poate face nimic, in afara de scrasnete neputincioase, din diverse „masele” legale.

Obiectivele noastre, asa cum sunt ele definite sumar, in sectiunea „Obiective”, pot fi atinse, daca Puterea nu coopereaza – si prin raspunsul primit azi de la Presedintia Romaniei, devine clar ca nu coopereaza, prin doua cai: o revolutie violenta, ori o revolutie pasnica, o „revolutie de catifea”. O revolutie nonviolenta, care sa restructureze in mod radical societatea romaneasca, asa cum o stim, si de care ne lovim in fiecare zi, este singura solutie decenta pe care o vedem, singura iesire din situatia in care se afla Romania. Evident, o asemenea revolutie, pasnica, nu se infaptuieste imediat.

O asemenea revolutie dureaza, dar este singura cale de schimbare, care garanteaza evitarea varsarii de sange. Pentru ca, nu trebuie sa ne imbatam cu apa rece: Puterea din Romania, cu mosteniri de caracter de la nomenclatura comunista, cu trasaturi dobandite, de oligarhie mafiota, in cazul in care poporul ar incerca sa o darame, facand uz de forta oarba a manifestatiilor de strada, nu va ezita sa riposteze pe masura. In Iunie 1990 au fost minerii, pe urma, a intrat in scena Jandarmeria, care in Decembrie 2013, si-a aratat, la Pungesti si Bucuresti, disponibilitatea de a apara Puterea. Pe de alta parte, nici Puterea nu ar trebui sa se imbete cu apa rece. Candva, pe la inceputul anilor ’60, John F. Kennedy a zis: „Aceia care fac revolutia pasnica imposibila, vor face revolutia violenta inevitabila”. Demonstratiile din primele zile ale lunii trecute, au arata ca revolta mocneste in poporul roman, si orice scanteie o poate aprinde. Acum, a fost tragedia din clubul Colectiv, maine, cine stie…

O revolutie nonviolenta se manifesta prin campanii de rezistenta civila, care include diverse forme de proteste, nesupunere civica, ne-cooperare economica sau politica, miscari de emigrare – spontane sau nu – crearea unor institutii neoficiale de guvernare, care sa fie pregatite sa preia puterea, si asa mai departe. Caracterul nonviolent, al unei asemenea revolutii, nu trebuie confundat cu pacifismul, cu intoarcerea celuilalt obraz. Cand spun „nonviolent”, ma refer la caracterul valorilor promovate, la calea dorita, in drumul spre telul nostru. Actele de revolta, provocate de putere, sau auto-apararea in fata unei eventuale Puteri agresive, nu sunt, in nici un fel, excluse.

Intrebarea esentiala, care se ridica inevitabil, atunci cand vorbesti cuiva despre o revolutie nonviolenta, este simpla si transanta: exista sanse de succes? Iar raspunsul, la fel de simplu si transant, este urmatorul: „Da!”. Si asta pentru ca revolutiile nonviolente, bazate pe rezistenta civila, sunt cele mai de succes revolutii. Conform unui studiu, efectuat in 2008, de catre J. Stephan si Erica Chenoweth, si care a fost caracterizat drept „cea mai completa si detaliata analiza a ratei de succes a campaniilor de rezistenta civila nonviolenta, comparate cu cele de rezistenta civila violenta”, se pare ca nonviolenta este, de departe, cea mai de succes metoda de atingere a unor obiective strategice, asa cum este schimbarea unui sistem politic.

Daca ne uitam in „Manifest pentru o revolutie nonviolenta” – George Lakey, 1973 – organizarea unei astfel de revolutii include cinci etape, aproape dictate de cel mai comun bun-simt:

– Pregatirea culturala, constientizarea, se obtine prin educare, prin formarea unei stari care sa permita constientizarea nevoii de revolutie (nonviolenta) si elaborarea cailor de realizare a acestei revolutii. In aceasta etapa, diverse grupari civice sau politice, care doresc – in esenta – acelasi rezultat, pot sa devina aliati importanti.

– Organizarea in grupuri bazate pe afinitatea la ideile revolutie non-violente, pentru a putea forma o retea, capabila sa suporte si sa infaptuiasca revolutia.

– Confruntarea sistemului, prin organizarea de campanii sustinute de pichetari de protest, ocupari demonstrative ale unor puncte cheie (sit-ins, die-ins/lie-ins) si blocade care sa produca intreruperea activitalor guvernamentale.

– Non-cooperarea in masa, care se produce dupa succesul stagiilor anterioare, si care este pasul premergator eliminarii Puterii.

– Dezvoltarea de institutii paralele, capabile sa preia functiile si serviciile guvernamentale, in momentul succesului.

Gene Sharp a documentat si descris aproximativ 200 de metode diferite de actiuni non-violente, care pot fi flosite cu succes. Teza lui principala, care odata enuntata, pare de o simplitate geniala, spune ca:

Nici un guvern or institutie nu poate stapani, fara sa aiba consimtamntul celor guvernati, si in asta sta sursa imensei puteri a revolutiilor non-violente.

In articolele viitoare, dupa consultari ale Grupului de Actiune, voi reveni cu detalii despre:

– organizarea Revolutiei Romane (2.0)

– nesupunerea civica

– forme de protest non-violente

Iubirea patriei, ca orice iubire, ca orice alt sentiment, nu poate fi explicata, nu poate fi disecata si analizata. Iubesti, si gata! Dar, ca in orice iubire, lucrurile pot fi complicate. Uneori, foarte complicate, pana la punctul in care iubirea dispare. Cand asta se intampla, in urma raman traume sufletesti, un gol imens, durere. Sau ura…

Scriu aceste rânduri ca să dau glas impresiilor pe care le-am adunat în ultimele trei săptămâni în urma mai multor discuţii cu diverşi socialişti, care au culminat cu dezbaterea Capitalism vs Socialism de marţi, 28 Mai, de la Universitatea Româno-Americană. Am tras câteva concluzii despre modul de gândire al unui socialist, bazându-mă exclusiv pe discuţii în care încercam să opun argumente logice altor argumente, de preferat…tot logice.

Primul lucru pe care l-am observat este naivitatea socialiştilor, dat fiind faptul că toţi se dezic de ororile pe care această doctrină le-a adus în secolul XX. Părerea că socialismul este o idee bună care a fost pusă greşit în aplicare este una recurentă, şi toti blamează regimurile totalitare care au ucis peste 100 de milioane de oameni ca fiind denaturări ale doctrinei pure. Am primit chiar şi o observaţie conform căreia n-ar fi “chiar atât de mulţi”. Imi pare rău că am exagerat, dacă erau doar câteva zeci de milioane, este de înţeles pentru un experiment social care a luat o turnură nedorită, aveţi liber să mai încercaţi!

De asemenea, nu încetează să ma surprindă faptul ca nimeni nu pare să observe că ţările cu cei mai mulţi imigranţi sunt cele care au economii semnificativ mai libere faţă de restul lumii. Poate că nu sunt eu la curent cu ştirile, dar nu cred că există oameni care îşi riscă viaţa, construiesc plute, bărci şi submarine improvizate şi trec frontiera la adăpostul întunericului spre Coreea de Nord, Cuba sau Venezuela.

Mai mult, mi se pare o scăpare enormă faptul că, deşi acuză oamenii organizaţi într-un sistem capitalist că sunt egoişti şi răi, le schimbă ca prin minune atributele atunci cand sunt sub tutela unui stat socialist. Prin simplul fapt că sunt aleşi de 51% dintre votanţi ca să decidă vieţile tuturor, birocraţii se schimbă radical, nu îşi mai urmăresc interesul personal şi devin modele de onestitate. Exact aceiaşi oameni care, mai înainte, în piaţa liberă, se sfâşiau unii pe alţii şi nu dădeau nici o fărâmă de pâine celui care are nevoie de ea. Relativitatea morală este la ea acasă.

Cel puţin naivă mi se pare afirmaţia conform căreia “socialismul nu urmăreşte bunăstarea fiecărui individ în parte, ci pe cea a societăţii, ca întreg”. Pe lângă reducerea oamenilor la stadiul de paie nesemnificative într-o căpiţă omogenă, nu pot să nu mă întreb: cum poate cineva să demonstreze că bunăstarea mulţimii este mai ridicată decât suma bunăstărilor fiecărui individ în parte?

Tot naivitate consider că este şi să dai kibbutz-ul, comunităţile Amish şi falansterul ca exemple de societăţi funcţionale organizate pe principii comuniste şi să crezi că modelul poate fi extins la nivelul unei ţări întregi. Dacă au fost vreodată funcţionale şi autonome de restul economiilor din jur, acestea sunt în perfectă concordanţă tocmai cu economia liberă şi cu asocierea voluntară între membrii unei societăţi, pe baza oricăror principii au ales aceştia. Aplicarea acestor principii fără acordul explicit al tuturor membrilor, la nivelul unei ţări, nu poate aduce aceleaşi rezultate, tocmai din cauză că aderarea nu mai este voluntară.

Socialiştii sunt, de asemenea, nişte oameni inimoşi, cărora le pasă de cei din jurul lor, de cei care au venituri mici, de cei cărora nu le place munca sau pur şi simplu au luat decizii greşite în viaţă, băgându-i laolalta cu cei care nu pot munci efectiv. Pentru a îi ajuta pe aceştia, ei sunt pregătiţi nu să dea bani de la ei, nu să ceară bani de la alţii, nici să înfiinţeze asociaţii sau fundaţii, ci să acorde celor aleşi de cel puţin 51% dintre votanţi privilegiul de a decide cât să confişte de la creatorii de valoare din economie, cui să-i distribuie valoarea confiscată şi care este pedeapsa în cazul în care aceştia nu sunt la fel de inimoşi ca şi ei.

Am primit, în loc de argumente, exemple cu încărcătură emoţională, cu oameni cu venituri reduse, care nu îşi permit să îşi trimită copilul la şcoală. Având în vedere că nici un economist libertarian pe care îl cunosc nu susţine desfiinţarea sistemului statal de pensii, de sănătate şi de învăţământ de mâine, ci doar liberalizarea primelor două şi introducerea de vouchere în cel de-al treilea, grija socialiştilor este nejustificată. Mai mult, ei privesc întotdeauna efectele şi încearcă să le amelioreze, în loc să privească spre cauze: de ce au unii oameni venituri mici? Să fie pentru că nu există locuri de muncă în oraşul lor? Pentru că plătesc taxe de peste 60% din cât câştigă sau pentru că în sectorul lor nu există competiţie sau angajatori? Pentru că în locul taxelor nu primesc drumuri pe care să vină investitorii, nu primesc spitale şi şcoli aşa cum li se promit sau pensii corelate cu valoarea contribuţiilor de o viaţă? Ei nu se gândesc la toate acestea, pentru că sunt inimoşi, nu raţionali. Ei cred ca oamenii aceia sunt pur şi simplu săraci şi trebuie ajutaţi.

Ce m-a frapat cel mai mult şi m-a pus în dificultate este ignoranţa totală faţă de de principiile economice, faţa de lucruri evidente şi intrinseci naturii umane şi activităţii economice aşa cum sunt nevoile, specializarea, producţia în masă, acumularea de capital, formarea şi rolul preţurilor, profitul, etc.

Mi s-a părut surprinzătoare necunoaşterea sensului corect şi complet al termenului “capitalism”, în discuţiile cu socialişti. Pentru ei, orice s-a întâmplat în România în ultimii 23 de ani şi în lumea non-comunistă în ultimii 200 de ani a fost capitalism. De aceea, capitalismul a fost blamat pentru colonialism, munca minorilor în Anglia sec. XIX şi în unele ţări sărace astăzi, Marea Depresiune şi criza subprime, sărăcia din Africa şi “exploatarea” ţărilor cu costuri mici ale forţei de muncă, politica de salvare a băncilor şi companiilor “too big to fail”,  privilegii şi monopoluri acordate preferenţial de către diverse state, războiul din Irak, Apartheid, etc.

Hai să clarificăm o dată pentru totdeauna: capitalismul este un sistem economic care decurge din evoluţia pieţei libere şi se bazează pe libertatea oamenilor de a dispune de proprietatea lor aşa cum cred de cuviinţă, atât timp cât nu lezează dreptul identic al altora. De aici începe schimbul economic, producţia organizată, specializarea şi diviziunea muncii, apar preţurile bunurilor, profitul, acumularea de capital şi reinvestirea, creşterea bunăstării pentru toţi actorii implicaţi. Nu are legătură cu intervenţiile statului în economie, cu distorsiunile create de ajutoare, subvenţii, reglementări, emisiune centralizată de monedă, şi în mod cert nu are legătură cu acţiunile militare ale unor state.

Mi s-au spus lucruri foarte interesante: există un număr limitat de locuri de muncă la nivelul oricărei economii. Se pare că nevoile umane sunt limitate, şi, odată satisfăcute, nu mai e nevoie de produse noi, deci unii oameni sunt pur şi simplu excluşi din câmpul muncii.

Există şi socialişti care susţin nu doar organizarea economiei pe baza dictonului “de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, aparent voluntar, ci şi un sistem economic în care banii sunt aboliţi. Uităm că banii sunt o apariţie naturală, spontană, pe piaţă, şi esenţială pentru calculul economic, pentru cuantificarea costului unor bunuri, a preţului lor, a salariilor care orientează lucrătorii către sectoarele în care sunt cei mai productivi şi a profitului care-i arată antreprenorului dacă serveşte sau nu în mod eficient consumatorii. Uităm şi haosul economic, sărăcia şi moartea a milioane de oameni în Cambodgia lui Pol Pot, în care moneda, proprietatea privată şi pieţele au fost abolite. Încă un experiment social  regretabil, şi doar pentru că omul se încăpăţânează să îşi păstreze natura intactă şi nu vrea să evolueze către un Om nou.

Se pare că soluţia constă în răsplata direct proporţională cu numărul orelor lucrate, deşi am bănuielile mele că la săpat şanţuri nu se va înghesui nimeni, în timp ce la munca de birou vom avea personal din belşug. În schimb, aş vrea să văd şi eu în ce mod sunt răsplătiţi muncitorii unei fabrici care produce stâlpi de telegraf, atunci când împart rodul muncii lor. De fapt, nu cred că o “economie” fără monedă poate crea produse cu mult mai complexe decât o omletă cu brânză.

Aparent, socialiştii nu cred că un schimb voluntar este unul mutual avantajos. Adică dacă plătesc o sumă de bani pentru o sticlă de apă, eu nu aloc o valoare mai mare apei decat aloc banilor, iar schimbul nu imi este avantajos. Se pare că avantajul este întotdeauna doar de partea patronului, care încasează de la mine nu doar costul de producţie, ci şi o marjă de profit. Se ignoră însă ceea ce nu se vede şi nu este cuantificabil: beneficiul meu, pe care nu îl pot exprima monetar, dar îl manifest prin ierarhizarea preferinţelor: banii îmi sunt mai puţin utili decât bunul “apă”.

De aici, ne îndreptăm către ideea că profitul este imoral, iar patronul este un exploatator, atât faţă de consumatori, cărora le vinde produsele la un preţ mai mare decât costul de producţie, cât şi faţă de angajaţi, pentru că nu împarte profitul cu ei.

În primul rând, trebuie să clarificăm un lucru foarte important: dacă ceva nu se vede, şi nu se măsoară, nu înseamnă că nu există: dacă un antreprenor obţine (atenţie, nu “câştigă”!) un profit de 1 milion de dolari, înseamnă că el a adunat din piaţă factori de producţie (materii prime, utilaje, muncă), i-a pus la un loc prin diverse procese, şi a dat înapoi pieţei produse care aveau valoarea cu cel puţin 1 milion şi un dolar mai mare decât costul factorilor de producţie. De unde ştim asta? Simplu: dacă pentru cumpărători utilitatea bunurilor ar fi fost egală sau mai mică cu utilitatea banilor cheltuiţi, aceştia nu ar fi derulat tranzacţia.

În al doilea rând, trebuie să înţelegem în ce constă punctul forte al doctrinei socialiste, şi anume exploatarea angajatului de către angajator. Se pare că un acord voluntar al celor două părţi, prin care una se angajează să lucreze un anumit număr de ore în anumite condiţii, iar cealaltă se angajează să plătească o sumă de bani în schimbul acestui serviciu, respectat de ambele, nu este unul moral. Plata salariului nu este suficientă, deoarece este necesară şi distribuirea unei părţi din profit. Întrebarea care imi vine inevitabil în minte este: pe ce se bazează acest “drept”? Au contribuit salariaţii la investiţia iniţială, asumându-şi riscuri asemănătoare cu antreprenorul? Vor aduce ei bani de acasă în cazul în care se înregistează pierderi, sau standardul este acum “naţionalizarea profiturilor şi privatizarea pierderilor”?

Tot în acest context, nu pot să nu observ minimizarea rolului esenţial al antreprenorului în economie: el este cel care are o idee, o viziune, o propunere nouă pentru consumatori, un produs mai bun sau mai ieftin. El este cel care îşi riscă avuţia, fără a avea certitudinea că o va recupera şi înmulţi. În lipsa lui, actualii angajaţi ar fi fost doar un grup de oameni cu competenţe în diverse domenii, dar fără un scop, fără o direcţie şi fără posibilitatea de a oferi pieţei un produs util, în schimbul căreia să realizeze venituri şi să le fie răsplătite eforturile şi abilităţile.

Cumva, orice om care prin antreprenoriat sau prin muncă salariată asiduă şi competentă ajunge să deţină o avere însemnată este vinovat de sărăcia acelora care au venituri mult mai reduse. Se pare că avuţia este limitată pe Pământ, şi nimeni nu poate acumula mai multă decât în detrimentul altora, cărora le rămâne mai puţină. De aceea, soluţia pentru orice problemă economică a societăţii este redistribuirea. Ce este însă ciudat este că în ţările în care acest sistem a fost pus în aplicare, după fiecare rundă de redistribuire, avuţia totală era din ce în ce mai puţină, în timp ce în ţările capitaliste aceasta era multiplicată semnificativ de către fiecare individ în parte.

Este inutil să încerci să porţi o discuţie coerentă despre un subiect economic anume cu un om ignorant din acest punct de vedere. În mod invariabil, în momentul în care se simte încolţit, va divaga, va introduce argumente emoţionale, va face referiri la situaţii şi cazuri în care nu capitalismul este cel vinovat de problema exemplificată, va face apel la puterea majorităţii şi la autoritatea statală.

Astefel, ajung la ultimul şi cel mai îngrijorător atribut al socialiştilor: înclinaţia căre violenţă. Dat fiind faptul că neagă însuşi liberul arbitru şi proprietatea omului asupra corpului său şi asupra rodului muncii sale, socialiştii consideră aceste drepturi natuale ca fiind simple “convenţii sociale”. Cu alte cuvinte, libertatea de a acţiona şi de a beneficia de proprietatea sa este doar o formă de toleranţă a societăţii faţă de individ. De aceea, această masă aparent amorfă, societatea, poate decide asupra modului în care un om ar trebui să îşi trăiască viaţa, ce ar trebui să producă, cât să primească în schimbul muncii lui şi cum să utilizeze resursele obţinute.

Am aflat că este etic să intervii în mod violent între doi oameni care au o relaţie paşnică, voluntară, aşa cum sunt, de exemplu un angajat şi un angajator. Dacă cei doi angajează în acte de comerţ care nu dăunează nici unei terţe persoane, dar nu sunt pe placul binevoitorilor şi deţinătorilor „moralităţii” absolute, aceştia din urmă au dreptul de a interveni cu forţa, de a împiedica tranzacţia şi de a pedepsi părţile implicate. Dacă „violenţă” vi se pare un cuvânt prea dur, gândiţi-vă la ce implică abaterea de la legile socialiste: amendă sau încarcerare.

Dacă, de exemplu, un om acumulează avuţie peste un prag anume, stabilit în mod complet aleator, el poate fi supus confiscării de către semenii săi mai inimoşi, în numele echităţii sociale. Dacă se opune şi are neobrăzarea de a încerca să păstreze ceea ce a creat şi acumulat prin forţe proprii pe o piaţă liberă (însuşire supranumită şi “lăcomie”), el va fi aspru judecat şi pedepsit.

Tot socialiştii deţin şi cheia unei vieţi sănătoase: ei ştiu că trebuie evitate consumerismul şi căutarea de confort material, trebuie limitate cantităţile de sare, zahăr, grăsimi, piper şi pătrunjel din mâncare, ambalajele excesiv de mari, care te fac să cumperi în mod iraţional, sucurile carbogazoase şi orice alte ameninţări la adresa unei vieţi tihnite. Toate acestea se fac, desigur, prin interzicerea producţiei sau comercializării, prin confiscarea bunurilor, amendă sau închisoare.

Soluţia pentru o viaţă de familie fericită este un raport echilibrat între timpul de lucru şi cel dedicat familiei: nimănui nu ar trebui să-i fie permis să lucreze mai mult de 8 ore pe zi, indiferent de câtă nevoie are individul respectiv sau familia lui de un venit suplimentar. Cei care muncesc mai mult de atât sunt “Sclavii consumului”, iar familia stă cu ei doar pentru bani. Evident, cei care sunt dispuşi să plătească oameni care sunt dispuşi să lucreze mai mult de 8 ore zilnic sunt nişte exploatatori fără inimă, şi trebuie chemat de urgenţă organul statal competent în sancţionarea lor.

Tot ce am de spus în încheiere este că dacă acesta este socialismul acela duios, căruia îi pasă de oameni mai mult decât de avuţia materială, este deosebit de injust şi recurge la prea multă violenţă ca sa poată fi vreodată compatibil cu natura umană. Oamenii îşi vor urmări întotdeauna interesul propriu înaintea celui comun, vor căuta maximul de efect cu minimul de efort, iar asta nu poate fi schimbat nici cu lanţuri şi nici cu miere. De aceea, prefer o societate în care urmărirea scopurilor individuale să poate fi făcută în tihnă şi în care, atât timp cât eu nu iniţiez o acţiune violentă împotriva cuiva, nimeni să nu o iniţieze împotriva mea.

Ovidiu Neacşu

Articolul original, aici: https://fortanoua.wordpress.com/2013/06/02/acesti-socialisti-naivi-si-inimosi-dar-ignoranti-in-economie-si-violenti/

Ca o continuare a mesajului adresat pe data de 11.11.2015 Presedintiei Romaniei, mesaj continut in documentul intitulat „Declaratia Strazii”, Grupul de Actiune al Revolutiei Romane (2.0) a remis astazi, 26.11.2015, o serie de mesaje, adresate liderilor grupurilor parlamentare din Senat si Camera Deputatilor si direct senatorilor si deputatilor, prin care este ceruta demisia acestora. Textul mesajelor adresate liderilor de grupuri parlamentare este urmatorul:

„Domnilor lideri ai Grupurilor Parlamentare,
Pe data de 11.11.2015, grupul Revolutia Romana (2.0) a remis Presedintiei Romaniei, un document, axat in jurul unei declaratii, intitulata „Declaratia Strazii”, document pe care-l puteti gasi atasat la acest email.

In baza celor expuse in „Declaratia Strazii”, va solicitam sa cereti parlamentarilor din grupul parlamentar al carui lider sunteti, sa demisioneze din functia de deputat/senator. Va sugeram sa faceti acest demers imediat, dand dovada de intelpciune, ca sa faceti loc unei schimbari care, indiferent de vointa dumneavoastra, se va produce.

Evident, prevalandu-va de rezultatele ultimelor alegeri parlamentare – pe care, din motivele expuse in declaratia amintita, noi le consideram inutile, poate veti alege sa ignorati aceasta cerere. Noi, totusi va multumim anticipat, fiind convinsi ca veti da curs acestei cereri.

Pentru Grupul de Actiune al Revolutiei Romane (2.0),
Sorin Dobrila”

De asemenea, in acelasi context, a fost remis un mesaj, catre Guvernul Romaniei, al carui continut este urmatorul:

„Domnule Prim-ministru,

Pe data de 11.11.2015, grupul Revolutia Romana (2.0) a remis Presedintiei Romaniei, un document, axat in jurul unei declaratii, intitulata „Declaratia Strazii”, document pe care-l puteti gasi atasat la acest email.

De asemenea, astazi, am trimis cereri de demisie, catre membrii Parlamentului, si un indemn, adresat liderilor grupurilor parlamentare, de a sustine aceasta demisie in bloc, a parlamentarilor lor.

In baza celor expuse in „Declaratia Strazii”, va solicitam sa va exprimati, in public, disponibilitatea de a va asuma rolul unui guvern de tranzitie, in cazul in care parlamentul ar demisiona in bloc, si de a urmari, in cazul acesta, realizarea obiectivele enumerate in acest document.

In acelasi timp, dorim sa va atragem atentia asupra unui aspect, pe care cred ca-l ignorati: investitura dumneavoastra vine de la un Parlament care, prin imoralitatea dovedita – 120+ de parlamentari intrati in colimatorul legii penale – cat si prin multe alte aspecte, a devenit ilegitim.

Evident, aceasta caracterizare – „Parlament ilegitim” – poate fi combatuta cu argumentul legalitatii alegerilor din care a rezultat acest Parlament. Din pacate, acest argument nu sta in picioare, insasi existenta Guvernului condus de dumneavoastra fiind urmarea unei crize de legitimitate, declansata de marea de manifestanti, care a determinat caderea Guvernului Ponta.

Dand curs acestei cereri, dumneavoastra si cabinetul condus de dumneavoastra, eventual alaturi de presedintele Romaniei, ati deveni o garantie a unei tranzitii „de catifea”, catre o noua Romanie, si speram, din tot sufletul, ca aceasta sa fie decizia dumneavoastra.

Pentru Grupul de Actiune al Revolutiei Romane (2.0),
Sorin Dobrila”

Au trecut doua saptamani de la trimiterea Declaratiei Strazii la Presedintie, timp in care puteam sa primim raspuns la aceasta declaratie. Se pare ca Excelenta Sa, Domnul Klaus Iohannis, Presedintele Romaniei, este mai degraba dispus sa faca front comun cu Parlamentul Penal, si sa incerce sa perpetueze despotismul politic si economic.

Urmatorii pasi formali, sunt de a cere parlamentarilor sa demisioneze in bloc, si de a cere Guvernului sa adopte obiectivele definite de noi. Nu suntem asa de naivi, incat sa ne inchipuim ca parlamentarii, liderii partidelor politice, ori Guvernul, vor da curs acestor cereri. Dar trebui sa facem acest pas, ca sa nu zica: „Noua nu ne-a zis nimeni!”.

O amica virtuala, Lili Craciun a pus o intrebare de bun-simt, legata de gafa ministrului sanatatii: „Vă spun ce le zic rezidenţilor mei: că nu este o problemă să greşească în operaţie, important este să poată recunoaşte greşeala şi să o corecteze”. O doamna, medic – cel putin, asa inteleg din profilul ei – a raspuns, iritata, „sa nu ne bagam, daca nu ne pricem”, si „sa ne ducem la biserica, daca nu ne convine”.

Asta mi-a adus in minte o chestie la care ma gandesc de ceva vreme: o parte a strambaciunii lumii in care traim, este data de absenta responsabilitatii. Guvernul a facut, Parlamentul a votat, asta este politica companiei, etc. Din sectorul public, si pana in cel privat, lipsa de responsabilitate individuala este o plaga, si va rog, citind raspunsul dat doamnei amintite mai sus, sa-mi spuneti daca o Lege a responsabilitatii nu ar fi necesara:

Se aproprie 1 Decembrie, Ziua Nationala a Romaniei. Este grozav sa sarbatorim ziua asta, in fond, avem ce, nu-i asa? Avem o tara „ca o floare”:

-in care somajul aproape nu exista, in ciuda celor peste trei milioane de italieni, spanioli, francezi, nemti, englezi, etc., care ne-au inundat piata muncii, cautand un trai mai bun

– in care coruptia este inexistenta, fiind o amintire indepartata, pierduta in negura istoriei

– Costin Grigore Borc, noul ministru al Economiei, Comerţului şi Turismului – a fost şeful cancelariei lui Radu Vasile, prim-ministru al României în mandatul lui Emil Constantinescu, DECI A AVUT LEGATURI CU CLOACA POLITICA!

Suntem alaturi de familiile indoliate ale victimelor din Paris, si consideram Franta, alaturi de intreaga familie a tarilor Europene, o victima, fata de care trebuie sa ne exprimam compasiunea.

Acest lucru, insa, ar trebui sa nu ne faca sa uitam victimele din clubul Colectiv, si nici tot ce a declansat tragedia din acest club – constientizarea adevaratului vinovat: clasa politica a Romaniei.

Doliul, compasiunea, trebuie sa fie urmate de actiuni impotriva celor vinovati, indiferent daca sunt vinovati de terorism impotriva civilizatiei occidentale, cum este cazul ISIS si al altor organizatii similare, sau sunt vinovati de acte indreptate impotriva propriului popor, asa cum este cazul oligarhiei din Romania.

In numele grupului nostru Facebok, sub semnatura catorva zeci de membri, ieri, 11.11.2015, am trimis pe adresa Presidentiei, o scrisoare, care include mai multe documente, cel mai important dintre ele fiind „Declaratia Strazii”. Desigur, pentru cei mai multi dintre noi, aceasta nu mai este o noutate.

Inca din timpul redactarii acestor documente, o intrebare a stat pe buzele tuturor: de fapt, cum se va poate face schimbarea unui sistem? Ca si Strada, Sistemul este puternic, pentru ca nu poate fi personalizat. Cine este Sistemul? Un individ? Desigur ca nu, orice individ este inlocuibil, dovada mazilirea lui Ion Iliescu, cel care a reprezentat, timp de un sfert de secol, Sistemul. Un grup bine definit de indivizi? Desigur ca nu, dovada „rotatia cadrelor” in randul guvernantilor: cand o grupare de politicieni pierde puterea (oare?) o alta grupare vine in loc, iar Sistemul functioneaza impecabil – adica, prost. O increngatura de legi, menite sa apere niste interese? Desigur ca nu, dovada ca, pe alocuri, foarte rar, chiar si in mijlocul dezastrului legislativ din Romania, cate un primar, de exemplu, daca nu o tara, macar „o localitate ca afara” poate sa faca. Si atunci, ce este, si cum poate fi schimbat Sistemul? Desigur, pentru multi dintre noi, aceasta ramane o intrebare, la care trebuie sa raspundem.

Deci: ce este Sistemul? Raspunsul este simplu de formulat, mai greu de explicat. Sistemul este un ansamblu de grupari, organizate sub forma unor concentrari oligarhice, politico-economice, care, inca din 1990, au preluat controlul asupra statului roman. Acest control se exercita cu: (1) ajutorul unor anumite legi, concepute special pentru a servi scopurilor Sistemului – un exemplu foarte bun, dintre zecile de astfel de legi, ar fi Legea finantarii partidelor; (2) ajutorul unui monopol (relativ) asupra mediei romanesti; (3) ajutorul unui monopol (relativ) asupra contractelor cu statul roman; (4) ajutorul unor concentrari economice. In jurul sistemului, s-a dezvoltat o adevarata „flora” parazitara, de firme-capusa si de bugetari inutili. Sa fim foarte clari, orice stat are nevoie de bugetari, de la invatatori si medici, pana la militari si politisti, dar nu despre acest gen de bugetari vorbim. Vorbim de tot felul de organisme inutile si redundante, cu scheme supra-incarcate, care „vegheaza” la aplicarea „stramba” a legilor si reglementarilor aferente acestor legi.

Cum se poate schimba Sistemul? Ei bine, un raspuns scurt ar fi: cu greu! In mod sigur, prin mecanisme democratice, datorita controlului oligarhic, care caracterizeaza Sistemul, nu se poate. Practic, traim intr-o dictatura „de catifea”. Singura modalitate, pe langa o revolutie clasica, cu mase luand cu asalt sediile guvernamentale si parlamentare, ramane o „revolutie de catifea” – sa ne ierte cehii, dar alt termen mai potrivit, nu gasim!

Ce inseamna o „revolutie de catifea”? In primul rand, inseamna o presiune constanta, fara pauze, pe care trebuie sa o punem pe Sistem. Messjele ca cel de ieri, trebuie sa se repete, trebuie sa devina cosmarul secretarilor si consilierilor din cancelariile guvernantilor. Am trimis un mesaj la Presedintie. Dar „Declaratia Strazii”, ar trebui sa fie trimisa si catre Camera Deputatilor, catre Senatul Romaniei, catre Guvernul Romaniei – asa decapitat cum este el acum, si catre toti ce vizati: prefecti, partidele parlamentare, etc. Si aceste mesaje trebuie sa devina publice! Din fericire, se pare ca inca mai exista jurnalisti cu colana vertebrala, nu multi, dar sa speram ca vor fi suficienti, cat sa fim auziti si in afara retelelor de socializare. Iar aceste mesaje, trebuie sa fie repetate! Aproape la orice actiune a Sistemului, ca este vorba de votarea unei legi, sau de altceva, mesajele noastre trebuie sa curga, spunand: in baza „Declaratiei Strazii”, va consideram ilegitimi, si actiunea voastra este la fel de ilegitima!

Pe urma, este nevoie sa elaboram un plan mult mai detaliat de actiune, care sa prevada, in detaliu, cum sa procedam, nu doar pana Sistemul se prabuseste, ci mai ales, imediat dupa prabusirea sistemului. Trebuie sa gandim pasii prin care putem trece de la un Sistem la altul. Nu de la un guvern la altul! Trebuie sa definim un program al schimbarilor, in care poporul roman, impreuna cu reprezentantul lui, Presedintele Romaniei, sa ia parghiile decizionale din mana oligarhiei rosii. Acest tandem, Presedinte-popor, trebuie sa fie motorul schimbarii. Evident, Presedintele poate sa refuze, dar atunci, poporul poate si el, sa se dispenseze de cel care nu raspunde celor care l-au ales.

Mai ramane o singura intrebare. Cum putem sa facem asta? Din nou, raspunsul este simplu! TREBUIE SA FIM UNITI! Nu trebuie sa nu repetam greseala liberalilor si taranistilor, din ’90, cand, in loc sa se uneasca, si astfel sa castige, daca nu alegerile, cel putin un numar semnificativ de mandate, ei bine, au ales sa se bata cu ferocitatea pe care trebuiau sa o rezerve DOAR fesenistilor lui Iliescu. Ar trebui sa invatam din greseala lor, si sa ne unim fortele. Dar nu sub „umbrela” unei doctrine politice specifice – cu atat mai putin, a unui partid. Ar trebui sa gasim fundamentul comun, care este dincolo de doctrine si convingeri politice, si sa cerem, intr-un singur glas: Ajunge, vrem sa plecati de pe scena politica! Vrem sa dati socoteala pentru ce ati facut! Si NU VREM sa mai auzim de voi! NICIODATA!

Sub strigatul asta, ar trebui sa ne adunam toti, indiferent de convingerile noastre politice, indiferent daca suntem de dreapta sau stanga, daca avem convingeri republicane sau monarhiste, indiferent daca subtem adeptii democratiei directe sau reprezentative. Ar trebui sa fim uniti, sa lasam la o parte toate deosebirile de idei, si sa facem front comun in fata dusmanului comun, reprezentat de „oligarhia rosie” a lui Iliescu. Sau, mai nou, a lui Dragnea, ca astia se mazilesc, fara scrupule.

Putem sa definim „Strada” cum vrem, putem sa includem oamenii care demonstreaza in Germania, Canada, Italia sau Anglia, putem sa-i adunam pe cei care-si tocesc degetele, „strigand” online „Jos sistemul corupt”. Putem sa facem asta, si nu gresim. Problema este ca Puterea, „oligarhia rosie”, mafia politica – si nu numai! – ei bine, doi bani nu da pe toate astea! Singura lor frica, singurul lor cosmar, se numeste Piata Universitatii.

Cu Piata Universitatii plina, cu 30-35.000 de oameni in strada, Puterea s-a ascuns, s-a retras ca un sobolan, batran si naparlit, dar smecherit de o viata de furaciuni, in cotlonul lui, si a facut liniste. Ieri, in Bucuresti, Strada a avut cateva mii de oameni. Azi, Strada, acolo, in Piata Universitatii, s-a redus la 300-400 de oameni. De ieri, sobolanii Puterii au inceput sa scoata capul. Maine, vor fi si mai indrazneti. Poimane, vor tropai, veseli, pe cadavrul civismului romanesc. Ce facem? Spunem „RIP”, sau incercam sa ne scuturam de marasmul asta, si sa umplem iarasi, Piata? Strada, este peste tot, oriunde se spune „Parlament penal, mars la tribuna!”, dar nu conteaza decat in Bucuresti!

M-a intrebat cineva – si asta este o intrebare pe care multi o au – ce facem „dupa”? Care sunt solutiile, cum procedam? As spune „pas cu pas”, da’ ar suna prost, nu-i asa? Societatea civila nu are lideri de calibru. Sunt unii jurnalisti, alte persoane publice, care ar putea deveni lideri. Acum, ei nu exista. Inca. Cat priveste solutia „de dupa”, ea trebuie sa vina de la cei care vor iesi in fata. Strada trebuie sa „mature” actualul sistem, pentru a le face loc celor care vor veni. Exista frica de „vid de putere” – am folosit expresia asta, atat de draga nenorocitului de Iliescu, pentru ca este o greseala sa ne fie frica de asa ceva.

Toti cei care locuiti in Bucuresti, iesiti diseara in strada! Caderea lui Ponta, discutiile fantoma de astazi, nu inseamna NIMIC – ba da, de fapt, inseamna ca Puterea, in frunte cu cel care trebuia sa fie un garant pentru romani, Iohannis, ISI BAT JOC DE NOI! Sunati-va prietenii, mergeti impreuna!

Am creat un grup Facebook – Revolutia Romana (2.0) – pentru a servi ca punct de informare si coordonare pentru cei care incearcam sa transformam Romania intr-o tara normala. Am sa incerc sa postez cateva lucruri utile (sper) in lupta noastra. Am sa incerc, atat cat pot de la distanta, sa fiu alaturi de voi, cei care sunteti in tara, in strada. Sunt multi ca mine, departe de tara, si sper sa se alature si ei, acestui grup. Fiecare, in tara sau afara, putem sa facem ceva.

Am sa va spun cateva cuvinte despre mine, nu de alta, dar cand cineva o sa se intrebe „Cine dracu este asta?”, raspunsul sa fie la indemana 🙂 .

M-am nascut si am crescut in Romania comunista, in Romania lui Ceausescu. O Romanie cenusie, in care viitorul parea batut in cuie: sa devenim sclavii sistemului comunist, muncitori la ridicarea socialismului. Am tremurat de emotie, langa un aparat de radio „Gloria”, ascultand primele stiri, la Europa Libera, despre revolta de la Timisoara. Imi aduc aminte, ca acum, o banda sonora, in care vuietul unei multimi era acoperit de zgomotul unor arme automate de calibru mare, si de zgomot de elicoptere. Mai tarziu, am ajuns in fata Casei Albe din Constanta, strigand „Jos comunismul!”, si am tremurat de frica unor „teroristi”, despre care toata lumea vorbea, dar nimeni nu i-a vazut. Mult mai tarziu, mi-am dat seama cat de manipulati am fost, de catre „papusarul” Iliescu Ion…

In 1990, am fost in Piata Universitatii. Am stat in cortul constantenilor, in fata Teatrului National, si am trait clipe sublime, cu speranta ca regimul neo-comunsit, instaurat de tovarasul Iliescu Ion, o sa cada. Nu a cazut… In schimb, ne-a cazut in cap, ca un baros, Duminica Orbului, in care Iliescu si ai lui, au avut cam 80% din voturi. Pe urma, au venit minerii, si Golaniada a devenit doar o amintire. Peste tara, s-a asternut linistea. In linistea promisa de Iliescu (vedeti, de asta este considerat raul absolut, tot inceputul nenorocirii noastre, este legat de el!) s-a cuibarit cea mai nociva clasa politica, din toata istoria Romaniei: Oligarhia Rosie. Formata din fosti comunisti si securisti, precum Iliescu, la care s-au adaugat, pe parcurs, copii si nepotii lor (vezi Oana Niculescu-Mizil, Mircea Geoana, Bogdan Olteanu, etc.) ei au sugrumat Romania, au spoliat-o si au transformat-o in cea mai corupta tara din Uniunea Europeana.

Din Romania asta, „linistita” de Iliescu si pesedeul lui (ma rog, aici puteti sa adaugati, dupa voia inimii, PNL, UDMR, etc.) am emigrat in 2009, dupa aproape doua decenii in care am muncit, am crescut o afacere onesta, si am sperat ca democratia isi va face efectul. Am ajuns in Anglia, si am vazut ca tot ce visam in Romania, pe la altii era realitate. Acum am o afacere, sunt stabilit aici, dar inima mi-a ramas langa Romania. Nu este vorba de patriotisme ieftine, care slavesc peisajele Romaniei, trecutul ei glorios, sau alte chestii de genul asta. Pentru mine, lucrurile astea, cand sunt spuse cu glas tare, par gaunoase. Nu, pentru mine, patriotismul inseamna sentimentul ala pe care-l incerc, atunci cand aud ceva despre Romania: o furie surda, plina de frustrare, cand un parlamentar este „scutit” de puscarie, sau cand un prim-ministru ranjeste din spatele unui plagiat dovedit. Este sentimentul de furie si de ura, pe care l-am incercat cand am auzit de tragedia din club. Si mai este sentimentul de bucurie beata, pe care-l incerc, de doua zile incoace. Desi sunt aici, parca sunt acolo, alaturi de voi.

Marea problema, pusa de multi, este: pe cine punem in loc? Pleaca Ponta, vine tot unul ca el, pleaca Oprea, vine tot unul ca el, si asa mai departe. Problema asta nici nu ar trebui sa existe! Pentru ca, scopul demonstratiei nu ar trebui sa fie niste demisii! Ar trebui sa cerem o schimbare de sistem!

Pentru cei care se aduna la Universitate:

– Tacerea NU este de aur! Daca as fi una dintre victimele din club, NU as vrea sa taceti pentru mine, mort fiind, as putea sa o fac singur… „URLATI in locul meu!!!”, asta v-as spune!

Pe Facebook, un domn, plin de cele mai nobile intentii, si animat de cea mai sincera revolta, a criticat intr-o postare acida, media romaneasca, care a inceput sa trateze tragedia de ieri, ca pe o mare oportunitate de a face rating, cu pretul unui circ de prost gust. Si indemna, in finalul postarii, la mai multa responsabilitate din partea celor care transforma orice in circ, spunand ca avem nevoie de empatie. Eu iau foarte in serios cuvantul asta, „empatie”, asa ca nu m-am putut abtine:

Oameni care, la unison, l-ar injura pe Iliescu, Ponta, Oprea, Tariceanu, si orice alta spurcaciune din „guvernarea ciumei rosii”, cu doua guri, daca ar avea, care nu s-au strans de gat, atunci cand au avut diverse opinii contrare – cel mai recent caz: „refugiatii” merkelieni – ei bine, sunt in stare sa-si sara la beregata, pentru ca vad cazul Udrea, in moduri diametral opuse. Basistii, o tin una si buna: cine se ia de Udrea, da in Basescu! Ceilalti, o au si ei, pe a lor: Udrea ESTE vinovata! Ambele tabere sunt pline de virulenta, pline de ura, pline de agresivitate.

Pe langa ei, mai exista o categorie: cei ca mine. Oameni buni, nu sunt „basist”, cel putin, nu in sensul uzual, cu atat mai putin „udrist” (asta ce dracu poate sa insemne???) si nici nu poate sa ma acuze cineva ca as fi pesedist, penelist, ori de alta orientare. Sunt anti-comunist, sunt patriot, si cu asta, basta! Dupa preambulul asta lamuritor – asa cred eu… – hai sa va spun cateva lucruri, pe care, intre voi, basistii, nu le spuneti, pentru ca ar fi ca fluieratul in biserica:

– in ciuda faptului ca Basescu este SINGURUL politician roman DE VARF care s-a luptat cu sistemul ticalosit, nu reprezinta un ideal, chiar si pentru cei care, ca mine, l-am votat pentru ambele mandate, plus la suspendari.

– cei ca mine, care-l sustin, o facem pentru ca, in acest moment, reprezinta singura sansa viabila pentru Romania, data de orientarea lui ferma spre America si NATO, si de verticalitatea in relatia cu UE.

– sustinerea venita din partea celor ca mine, nu este fanatica, nu este oarba: vedem toate minusurile pe care Basescu le are: faptul ca a pornit la drum alaturi de gasca lui Ilici, ca a continuat alaturi de Roman, ca are o pata imensa, respectiv dosarul „Flota” care, indiferent de deciziile magistratilor, ramane o pata, si acum, Udrea, care nici nu poate fi declarata vinovata, fara ca o instanta sa-i dea un asemenea verdict, dar nici nu ar trebui luata in brate, de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Ei bine, doamnelor si domnilor basisti, daca nu cumva va inchipuiti ca cel putin jumatate din electoratul roman este basist fanatic, atunci ar fi cazul sa incepeti sa priviti lucrurile la rece, si sa nu mai afisati o atitudine de genul „cine nu este cu noi, este impotriva noastra”. Nu de alta, dar s-ar putea sa le dati idei celor care, desi „nu sunt cu voi”, sunt, in mod clar si dovedit, alaturi de voi.

De partea cealalta, cei care ati „hotarat”, ca Basescu trebuie pus pe aceiasi treapta cu scursuri precum Iliescu, care ati „decis”, in locul unor instante, ca Udrea este vinovata, pentru voi, am o intrebare simpla: daca nu Basescu, atunci pe cine-l vedeti daramand pesedeul??? Si inca una: daca tot vorbiti de lege, nu credeti ca, in cazul Udrea, Justitia ar trebui sa dea un verdict??? Sigur, votul de azi, seamana, ca doua picaturi de apa, cu alte voturi anti-DNA, dar daca pana si in cazul lui Copynochio, folositi cuvantele „anchetat”, „inculpat”, si nu-l proclamati vinovat, ar trebui sa aplicati aceiasi masura si in cazul Udrea.

P.S. Va rog sa nu-mi „umpleti frigiderul”. Cititi, folositi neuronii, si faceti cum credeti. Dar sper sa va reveniti, indiferent in care trib credeti ca sunteti! Am spus „credeti ca sunteti”, pentru ca, in ciuda aparentelor, suntem – sau ar trebui sa fim, nu-i asa? – in aceiasi barca: cea anti-PSD. Securea razboiului putem sa o lasam pentru… dupa infrangerea PSD in viitoarele alegeri parlamentare.

Tot felul de articole, starnite de punerea sub acuzare a lui Iliescu: filme cu mineri, Paturca, Piata Universitatii, amintiri, injuraturi, blesteme… Cateva mi-au atras atentia: cele legate de Marian Munteanu. Eroul Golaniadei. Tradatorul care s-a raliat la partidul lui Magureanu. Victima minerilor. In fine, fiecare, dupa cum vede personajul asta. Am si eu un punct de vedere: NU a fost un erou, NU a fost un tradator. A fost doar UNA din victimele minerilor. Si mai ales, a fost un las! Asta este punctul meu de vedere. Si NU este bazat pe ce am citit, sau pe punctele de vedere ale altora. Este vorba de o experienta personala.

Tudorel Urian, spunea ca nu poate sa uite apropierea lui Marian Munteanu de Magureanu. Am comentat, spunand ca eu nu pot sa uit altceva: a fost un fel de… hai sa-i zicem, „consfatuire”, intre Liga Studentilor, cativa reprezentanti ai celor veniti din tara, ca sa sustina manifestatia, si – nu sunt foarte sigur! – un tip din conducerea Universitatii. Ma rog, mai erau si alte persoane, Dumnezeu stie cine erau, nu-mi aduc aminte decat de un tip, tot de la Liga Studentilor, Mugur, oricum, Golaniada a fost o chestie foarte eterogena, si nu au relevanta, cel putin pentru ce vreau sa povestesc. S-a pus problema: mai are rost sa continuam? Duminica Orbului ne naucise, nu ne venea sa credem… Marian Munteanu, era cel mai inversunat adversar al continuarii… Tipul de la Universitate, repeta ca nu-i nici o problema, celebrul balcon va fi deschis, un tip, care era in greva foamei, insista sa-i explice si lui cineva, de ce dracu ar trebui sa ne oprim, si atunci, Marian Munteanu, usor iritat, a decretat – citez din memorie, sunt multi ani, s-ar putea sa redau doar spiritul la ce a zis: „Gata, s-a terminat, eu retrag Liga (Studentilor)… Asta este regula democratiei, FSN a castigat!”. Atunci, eu i-am raspuns ca este o tampenie, iar el este un tampit, daca-si inchipuie ca impotriva lui Iliescu si a FSN trebuie sa pozam in cavaler pe cal alb, care respecta regulile cavaleresti, ar trebui sa profitam de numarul nostru, si sa terminam ce s-a inceput in Decembrie. Ei bine, reactia lui a fost jalnica, a intrebat cine dracu sunt eu – nu pe mine, ci asa, retoric – si mi-a zis sa ies dracului de acolo. A doua zi, Liga Studentilor a anuntat ca nu mai participa la Golaniada, pe urma, incet, numarul de participanti s-a imputinat, si au venit minerii. Am sa ma intreb, toata viata, ce s-ar fi intamplat daca, in loc sa sustina oprirea manifestatiei, pe motive de „corectitudine democratica”, ar fi marsat pe ideia unui constantean anonim, care statea de saptamani in sir intr-un cort, sperand sa vada comunistii lui Iliescu la pamant. Si nu pot sa-l iert pentru lasitate. Pentru ca, asta a fost: un las!

Acum, se pare ca s-a hotarat sa-si faca aparitia, sa profite de valul de simpatie, creat de „redescoperirea” mineriadelor. Nu cred ca este un lucru benefic. Sigur este schimbat. Nici nu ar avea cum sa nu fie. S-a „contaminat”, a tacut, a plecat capul. Nu mai este cel din balconul Universitatii. Oamenii se schimba, unii radical. Am avut ocazia sa-i cunosc pe Mazare, Preda, Strutinski, pe vremea cand nu erau decat niste pusti, abia iesiti din Institutul de Marina. Conduceau cel mai dur ziar anti-comunist din Constanta, „Contrast”, care „nu uita, nu tace, si nu iarta”. Erau tipi super ok, dar au trecut anii, au uitat, au tacut, au iertat, s-au facut „frate cu dracul”, s-au schimbat: au devenit niste nenorociti. S-ar putea sa fie si cazul lui Munteanu. Poate ma insel. Dar stiu, sigur, un lucru: a fost un las!

Pesedeii – legati cumva de sistem, fie direct, fie prin rude, detinatori de afaceri-capusa, functionari (mai mult sau mai putin) de varf in administratia de stat – pot sa-i inteleg. Au o pozitie clara, in nemernicia lor, care ma face sa-i urasc din tot sufletul.

Nostalgicii – creiere spalate, afectate de un platfus cerebral total, indus de propaganda celor de mai sus, adapati din fantana plina de rahat a Antenelor, speriati de incertitudine zilei de maine – pot sa-i inteleg. Imi este mila de ei, si in acelasi timp, am un dispret total pentru ei, pentru lasitatea si tembelismul cu care voteaza, de un sfert de secol, ciuma rosie iliesciana.

Dar mai este o categorie, care este, in felul ei, mai rea decat pesedeii si nostalgicii. Sunt oameni care, daca te uiti pe profilul lor, aici, pe feisbuc, ramai perplex. Pe de o parte, au o atitudine ferma, impotriva coruptiei, impotriva sistemului nenorocit, oligarhic, mafiot si de origine comunista, care ne tine tara in genunchi. Sunt clar anti-pesede, anti-coruptie, si vor sa aiba o tara mai buna, eliberata de mocirla politicii dambovitene. Dar aici se termina normalitatea lor. Pentru ca, trei postari mai incolo, dai de o aberatie rusofila, sau anti-americana, sau anti-capitalista – asta daca nu gasesti o apologie a patriotismului lui Ceausescu!!! Pentru ei, desi sunt impotriva pesedeului, raul nu vine (doar) de la partidul tovarasului Iliescu, nu, raul cel mare sunt corporatiile, masoneria, americanii, Uniunea Europeana, evreii, alienii reptilieni, deghizati in lideri ai omenirii, NATO, totul amestecat si balmajit, ca intr-o viziune imbacsita in fum de marihuana. Interesant ca astia, rareori dau in Rusia!

Daca incerci sa le explici ca nu corporatiile sunt o problema, ci nemernicii care ne conduc, pentru ca ei sunt cei care semneaza acorduri cu corporatiile, te-ai ars! Brusc, devii inamic public.

Daca incerci sa le explici ca Romania, fara NATO si UE, era anexata la Rusia – intr-o forma sau alta – te considera idiot, pentru ca nu vezi solutia perfecta (si imposibila) pentru Romania: neutralitatea!

Daca incerci sa le explici chestia aia, cu „We, the people…”, sar instantaneu la gat, insirand, pe nerasuflate, ca niste elevi silitori, poezia cu „agresiunile” americane, de la Coreea si pana la Iraq. Daca le explici ca sistemul democratic american, cu toate bubele lui, este cea mai buna forma de democratie, validata, deja, de istorie, arunca urgent, cartea capitalismului putred, care te transforma in sclav… In continuare, rusii sunt lasati in pace, ei nu se pun la socoteala!

In fine, ca sa nu mai lungesc pelteaua, pe astia nu doar ca nu pot sa-i inteleg, dar nici macar nu pot sa-i combat, fanatismul lor anti-occidental, anti-NATO si anti-eutopean, este asa de mare, ca in afara de o injuratura zdravana, nimic nu ajunge pana la ei. Si tocmai de aia, sunt extrem de periculosi. In fond, daca dusmanul dusmanului meu, devine prieten, si reciproca este valabila: prietenul dusmanului meu, nu are cum sa-mi fie prieten. Si pana una-alta, cand injuri occidentul, democratiile occidentale, NATO si UE, devii, cu sau fara voie, „prietenul de nadejde” al Rusiei, si nu ai cum sa fii, in acelasi timp, patriot si prieten al Romaniei…

Stau si ma intreb, ca prostu’: chiar isi inchipuie cineva ca America este debusolata, slaba, pierduta in ceata, incapabila de un raspuns geo-strategic corect??? Ca sa nu mai zic de cei care abereaza, sustinand teza unui pact secret, intre rusi si americani!!! Eu am o teorie mult mai simpla:

FAPTE:

1. In ultimii 70 de ani, de la capitularea Germaniei, de cate ori americanii au vrut sa intervina – si au intervenit – impotriva expansiunii comunismului, fie ca a fost in Coreea, in Vietnam, ori in diverse republici bananiere, au existat doua reactii, amandoua ostile:

a) pe plan extern, lumea, inclusiv civilizata Europa, care fara americanii morti in Normandia, ar fi defilat in pas de gasca, cu zvastica pe brat, a dezavuat prezenta militara americana, suspectandu-i de intentii imperialiste

b) pe plan intern, poporul american, nu a fost deloc incantat sa-si vada baietii venind acasa in saci mortuari

2. Desi parte din acelasi pact militar – NATO – si constiente ca fara prezenta americanilor in pactul asta, rusii nu ar avea nici o problema sa-si opreasca tancurile in Spania – tarile europene au reprezentat, mai degraba, un cor de eterni carcotasi, decat aliati fideli. In permanenta, frictiunile dintre Europa si SUA, au fost generate de o mandrie nationala exagerata, fara nici o baza reala – in fond, daca America, cu tota forta ei economica, nu „sponsoriza” reconstructia Europei, mandrele natiuni europene ar fi inotat in ruine si saracie.

Daca pun cap la cap chestiile astea de mai sus, nu pot sa exclud varianta in care, plictisiti sa tot fie injurati de catre cei care ar fi trebuit sa le arate si recunostinta, si respect, presati de opinia propriului popor, americanii „si-au luat jucariile” si au plecat acasa. Nu avem decat sa ne obisnuim cu gandul ca suntem pe cont propriu. Doare, nu-i asa?

Am fost, sunt, si voi fi, sustinatorul directie Vest, catre civilizatia occidentala. Dar, nu cu pretul unei maimutareli idioate! Prima tara care a interzis fumatul, a fost Irlanda. De atunci, au trecut zece ani, suficienti pentru a evalua efectele. Si au fost evaluate: sunt nesemnificative! Numarul de fumatori nu a scazut, numarul de imbolnaviri legate de fumat, este cam acelasi, si in afara de niste carciumi, care au dat faliment din cauza asta – cel putin, asa zic patronii – nimic altceva nu este de semnalat. Oamenii stau ca niste curci plouate, cu berea in mana, in fata carciumii, functionarii ies afara sa fumeze, pierzand un timp mult mai valoros, decat costul unui sistem performant de aerisire, care te-ar face sa nu simti fumul de la tigarea colegului de birou, si… cam atat! Pe scurt, o masura inutila, superba in idiotenia ei.

In ce priveste cheltuielile cu fumatorii bolnavi, aici cifrele sunt seci si clare – am sa dau Anglia ca exemplu, dar puteti sa aproximati pentru orice alta tara: la o populatie de circa 65 de milioane, si un consum anual de 750 de tigari/locuitor, rezulta un numar de 2,437,500,000 de pachete de tigari/an (20 tigarete) vandute. Pretul mediu al unui pachet este de circa £7.00, asta conducand la urmatoarea cifra: £17,062,500,000 – valoarea acestor tigari/an. Fara sa am cifre exacte, putem sa estimam valoarea TVA+accize, inclusa in valoarea calculata anterior, la aproximativ 50%, deci, statul englez, incaseaza de la fumatori, apriximativ 8,5 miliarde de lire sterline. Eu zic ca intra si de un tratament, pentru fumatorii astia…

P.S. Eu, daca tot ar fi sa fac ceva, pentru sanatatea natiei, si pentru fericirea ei, as duce o campanie extraordinar de intensa, de educare a populatiei, atat impotriva fumatului, cat si (MAI ALES!!!) a alcoolului – spun „mai ales”, nu de alta, dar de divorturi datorate fumatului nu am auzit…