George Washington, primul presedinte al SUA, nu a fost membru al nici unui partid, nu de alta, dar nu exista un sistem electoral, bazat pe partide. In celebra sa „Scrisoare de adio”, Washington chiar si-a exprimat speranta ca un asemenea sistem nici sa nu apara, in SUA, niciodata. Dar, incepand din 1790, si pana in 1824, America a cunoscut primul sistem electoral, bazat pe partide, din istoria omenirii – cunoscut in istoria SUA ca „Primul sistem parizan” – si primele doua partide: Partidul Federalist, nascut in jurul lui Alexander Hamilton, si Partidul Republican (sau Democrat-Republican), format in jurul lui Thomas Jefferson.

Nu intru in detalii, dar vreau sa observ un lucru care merita toata atentia: de la acel moment, al aparitiei partidelor politice, in sensul modern al cuvantului, si pana dupa Marea Recesiune, interval in care America a evoluat in super-statul pe care-l cunoastem astazi, niciodata – repet: NICIODATA! – acolo nu au existat partide de stanga, indiferent cum ar vrea cineva sa defineasca notiunea de „stanga politica”. Si chiar si in ziua de astazi, in care exista, in America, un Partid Democrat, ros de idei neo-marxiste, tot nu putem vorbi de o adevarata stanga politica in SUA – cel putin, nu in sensul celei europene, care a ajuns un imens teritoriu socialist, din care Marea Britanie tocmai incearca sa scape.

Asta este efectul dreptei: creaza state puternice, in timp ce stanga, asa cum arata faptele consemnate de istorie, nu creaza, in final, decat haos, ciuntirea libertatilor, si orori, de la cele ale fascismului si nazismului, care in Holocaust au ucis circa 20.000.000 de oameni, si au declansat un razboi in care au murit, direct in lupta, sau indirect, alte 50-60.000.000 de oameni, si pana la ororile comunismului, care de-a lungul unui secol, PE TIMP DE PACE, a ucis 100.000.000 de oameni.

Te uiti la el: are ghetele rupte, si sta cu picioarele intr-o balta. Nu te lasa sufletul sa nu-i atragi atentia, te gandesti ca, cine stie, din diverse motive, nu-si da seama ca sta intr-o balta. Intoarce privirea spre tine, si te injura, tamp: „Ce… aia a mea, nu-ti vezi de treaba???”… Te gandesti ca nu a inteles ce i-ai spus, si incerci, din nou, sa-i explici, ca are ghetele rupte, si sta intr-o balta. Te injura, din nou, si adauga: „Ce bă, ăi vrea TU sa-mi vinzi tu ghete noi? ‘Ti ai dracului dă negustori dă ghete!”. Te uiti crucis, si spui, nesigur, ca tu nu vinzi ghete, de fapt, tu esti zidar de meserie – sau contabil, sau orice alta meserie, da’ nu cea de negustor. Si cu atat mai putin, de ghete. Iar te injura, inteband, asa, retoric: „Si daca nu vinzi ghete, atunci cine ma-ta te plateste, sa faci reclama la ghete???”. Ramai dezarmat… Ridici din umeri, si te gandesti ca, pana la urma, vine vara, si baltile seaca, asa ca… da’ nu termini bine gandul, ca de sus, se aude un tunet, si incepe sa ploua. Te mai uiti, inca o data, peste umar, si-l intrebi daca nu vrea, totusi, sa iasa din balta. Raspunde ca nu, oricum, lui, guvernul i-a promis o pereche de sosete noi. Te enervezi, si urli la el: „Tampitule, chiar si noi, sosetele alea tot in niste ghete rupte ajung, si tot ud la picioare o sa fii!!!”. Se enerveaza si el, si te injura, dupa care te acuza ca vrei sa dai jos guvernul, si sa-i furi ciorapii, pentru ca esti platit de unu’, care are o fabrica de ghete. Un nenorocit, de altfel, pentru ca fabrica ghete, si le vinde, in loc sa le-mparta la saraci. Pleci. Chiar daca ai ghete bune, dupa atata stat cu picioarele in balta, incepe sa-ti fie frig. Pleci acasa, si-ti promiti sa nu mai faci prostia asta, de a incerca sa-l convingi pe cetateanul cu ghete rupte, ca macar poate sa faca un pas, si sa iasa din balta, dar stii ca, de fapt, te minti singur: maine o sa o faci, din nou, asa cum ai facut-o in ultimele 28 de zile. Si mai stii ca, va veni o zi, in care, totusi, nu o sa mai faci asta. Poate chiar o sa pleci intr-un concediu, in sudul Siciliei – cald, maslini, Mediterana, si nu sunt nici balti. Da’ pana atunci, te gandesti ce argumente sa mai folosesti, poate reusesti sa-l faci sa iasa din balta. Sau, macar, sa ceara ghete noi, in loc de sosete…

Am iesit in strada. Unii in Bucuresti, altii in alte orase. Unii in tara, altii in strainatate. Am fost putini – oare cati mai tin minte cati de putini erau cei din jurul domnului Cristian Soimaru, care era in fara Guvernului, INAINTE de ora aia nenorocita, cand s-a adoptat OUG 13? – pe urma am fost din ce in ce mai multi, pana duminica trecuta, cand s-a atins o cifra de 600.000 de cetateni, aflati in strada – probabil ca au fost ca 800-900 de mii, tinand cont de fluctuatie, oamenii vin, pleaca, vin altii…

Intre timp, ordonanta a fost contestata la CCR, amenintata cu abrogarea, cu prorogarea, anularea, de nici nu mai stim despre ce este vorba in OUG 14, care afecteaza OUG 13, daca nu cumva incalca ceva prevederi constitutionale, si daca este votata… In plus, Ciordache Altaintrebare si-a dat demisia, dar ne-am trezit cu un ministru de justitie interimar sinistru, prin incompetenta – uite ca se poate si mai rau decat Ciordache! [Later edit: se poate si MULT mai rau: se pare ca la Justitie, in final, va fi Puie Monta!!!] Si tot intre timp, am aflat si de OUG 9, si PSD si-a continuat ofensiva impotriva normalitatii – numirea unei pitzipoance, promovata pe baza de amantlâcuri, la conducerea Spitalului Universitar de Urgenta, ar fi un exemplu.

Desi stim ca vrem mai mult decat niste masuri cosmetice, nu stim sa sintetizam ce vrem, si la doua saptamani de la inceperea protestelor, suntem in ceata: mai degraba stim ce nu vrem, decat ce vrem, si cum sa obtinem ce vrem. Si asta pentru ca nu avem lideri: cei cu stofa de lideri, dintre manifestanti, nu vor sa iasa in fata, stiind probabil ca vor fi acuzati, chiar de catre manifestanti, de n’spe mii de ganduri necurate. Si in timpul asta, fiul unui securist, care a orchestrat marile jafuri bancare, din anii 90, scolit prin strainataturi, cu banii furati de ta-su, si care si-a facut un partidulet de beizadele, vorbeste, la Latrina 3, in numele protestatatilor.

Azi am fost pe punctul sa fac explozie, cand am vazut, pe Digi, ca la ora 18.00, in Piata Victoriei erau 300-400 de oameni. Si chiar daca, in final, au fost cam 70.000 de oameni – cam un sfert din cati au fost duminica trecuta, simt ca lucrurile stau pe loc – in cel mai bun caz. Daca se dedicau aceleasi cantitati de eforturi, cate s-au dedicat pentru tricolorul ala (superba imagine, nimic de zis!), insa pentru definirea unei platforme, acceptabila pentru majoritatea protestatarilor, am fi facut un mare pas inainte. Asa, nu am facut decat sa stagnam, sa batem pasul pe loc. Si daca PSD sta „cuminte” – adica nu mai face inca o nefacuta, simt ca, din seara asta, va incepe declinul protestului. Si asta pentru simplul fapt ca nu stim sa transpunem toata nemultumirea din noi, pe cateva foi de hartie.

In Londra, inainte sa am niste semne mari de intrebare, legate de cei care se ocupa de organizarea protestului din fata ambasadei, care au aparut cand au inceput sa apara dacopatii la protest, dintre care cel putin unul, Aurel Nustiucum este un nostalgic al comunismului si infocat admirator al lui Ceausescu, am discutat pe Messenger cu tipa care parea sa se ocupe de organizare, Gutulescu, parca, oferindu-ma sa ajut. De fapt, nu pot sa spun ca am discutat: m-am oferit, si… cam atat: nu am mai primit raspunsuri la mesaje…

In tara, exista un eveniment Facebook, conex evenementului de astazi, legat de banere: din ce sa le facem, ce sa scriem, voluntari care sa le tina, etc. Pe pagina acelui eveniment, am postat ceva de genul „Nu sunt in tara, dar pot sa ajut cu niste bani. Cum procedam?”. Ei bine, se pare ca postarea asta a fost stearsa, si evident, nu am primit nici un raspuns…

Acum, poate ca sunt eu carcotas din fire, dar asta incepe sa para ciudat, sa miroasa a jocuri de culise. Voi ce ziceti?

Rasfoind – automatism, de parca ar fi pagini – postarile aduse in fata de feisbucul asta mancator de timp, am dat peste postarea unei doamne, care intreba, vehement, cum ar putea fi cineva un prim-ministru bun, fara sa fi fost implicat in politica – cand spunea asta, la fel ca majoritatea noastra, se referea la politica parlamentara. Si uite asa, de la intrebarea ei, si de la felul in care definim, instinctiv, sintagma „a fost implicat in politica”, am avut o revelatie. Avem clasa politica alternativa!

Exista partide, de dreapta, conservatoare, care ar fi o adevarata doctorie miraculoasa, dupa aproape trei decenii de post-comunism oligarhic. Exista politicieni, care, fara umbra de indoiala, ar face ca Romania sa renasca. Am sa incerc sa va prezint unul dintre ei, pe care l-as vedea, fara probleme, in functia de Prim-ministru:

– Născut: 16 aprilie 1978, Făgăraș
– Religie: creștin-ortodox
– Ocupație: scriitor și antreprenor
– Educație: Universitatea din Londra, King’s College
– Alma mater: Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
– Premii: Premiul I, Olimpiada Națională de Filozofie (Deva, 1996); Premiul Collin Gunton (King’s College Londra, 2004); Premiul revistei Cuvântul (2007)

Educație și activitate profesională

A absolvit studiile liceale la Arad (1992-1996), răstimp în care a coordonat redacția revistei Laboremus.

Este licențiat în filosofie (2000) și teologie ortodoxă (2005) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Student Erasmus la Universitatea Ludwig Maximilian din München (2000-2001).

Master of Arts în patristică la University of Durham (2002) în Marea Britanie.

Research Fellow (2005-2006) & Guest of the Rector, New Europe College (2006-2007).

Doctorat în teologie la King’s College London (Universitatea din Londra) cu o teză despre „The Nicene Christ and Desert Eschatology” (2008).

Studii post-universitare la Woodrow Wilson International Center for Scholars, Washington DC.

Afilieri instituționale (2000-2010)

De-a lungul timpului, a colaborat cu mai multe instituții academice și culturale.

Asociat al Centrului de Analiză și Dezvoltare Instituțională (CADI).

Membru al Societății Române de Fenomenologie (2000).

Membru al Asociației Române de Istorie a Religiilor (2001-2008), afiliată la European Association for the Study of Religion și International Association for the History of Religions

Membru al Comitetului de organizare al Congresului al șaselea de istorie a religiilor (București, 20-23 septembrie 2006), organizat de Asociația română de istorie a religiilor și European Association for the Study of Religion.

Junior Fellow la National Review Institute (Washington DC), 2009.

A publicat studii, articole și recenzii în volume colective și reviste științifice din țară și străinătate, precum Archaeus, Studia Phaenomenologica, Chora, Studia Politica, Pro Ecclesia, Heythrop Journal, St Vladimir’s Theological Quarterly, Sobornost, Library of Law and Liberty.

Ca membru al echipei redacționale Archaeus și al echipei de organizatori ai Congresului de Istoria Religiilor (București, 1996), a contribuit la înființarea Institutului de Istoria Religiilor de sub egida Academiei Române.

Activitate politică (2011-2014)

În 17 septembrie 2011, a lansat un manifest intitulat: Crez politic: pentru o Nouă Republică (apărut pe influentul blog Madame Blogary). Apoi a pus bazele Mișcării Noua Republică, fondată mai întâi ca o asociație cu personalitate juridică. În iulie 2012, membrii organizației au votat transformarea în partid politic, su a fost ales președinte al noii formațiuni.

În contextul Referendumului din vara lui 2012, Neamțu participat la negocierile pentru Alianța România Dreaptă (ARD). Însă, structurile guvernamentale au împiedicat PNR să devină partid, iar formațiunea nu a putut semna protocolul de constituire al alianței. Ca urmare, el a participat la alegeri pe listele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD).

La alegerile parlamentare din 9 decembrie, a candidat din partea ARD pentru un colegiu de deputat în Arad, pierzând alegerile.

În 2013, Partidul Noua Republică a fost afiliat Alianței Conservatorilor și a Reformiștilor Europeni (grup din care fac parte conservatorii britanici și polonezi).

Se numeste Mihail Neamtu.

https://mihailneamtu.org

Zice Elena Otilia Bejan – probabil ca mai degraba ati auzit de ea ca fiind sotia lui Lucian Teofil Boar – cu venin pesedist, ca doar asa-si declara crezul politic:

„Hei, citeam si eu pe aici, fara intentia de a comenta, dar am vazut indemnul lui Sorin de a intra in Parlament sau in Guvern. Nu e o idee buna. Aceste doua cladiri sunt obiective strategice si nici unuia caruia ii va trece prin cap ca poate navali acolo, fara pic de opozitie din partea institutiilor care le protejeaza, nu ii va fi deloc moale. Opozitia poate fi facuta in diverse moduri, din ce in ce mai neplacute. Eu zic sa va pastrati in limitele protestelor creative si recreative. Revolutiile nu sunt deloc frumoase.”

Asta este siguranta, zeflemitoare, a nomenclaturii PSD, a high-life-ului aliniat sub faldurile Ciumei Rosii. Dispretul lor, fata de furnicile pe care au calcat trei decenii (cei mai tineri, ca ai batrani, vin din perioada comunista, nu?), este total. Suntem dojeniti, ca niste sclavi, obraznici, de care nu vor sa se desparta – deh, mijliacele lor de productie, ca de la noi vin banii – dar daca situatia o cere, vorba militianului Abraham, „in mod democratic, putem folosi munitie de razboi”. Sigur, in viata de zi cu zi, aceste persoane sunt civilizate, culte, rafinate. La fel ca si stapanii de sclavi, indiferent din ce perioada de timp. Si tot ca niste stapani de sclavi, pentru a nu pierde controlul septelului uman, pe care-si bazeaza existenta, sunt gata sa omoare. Nu cu mana lor, ca doar nu sunt nebuni sa se murdareasca pe maini. Pentru asta, se bazeaza pe mineri, sau pe purtatorii legali de arme.

In nebunia lor, chiar cred ca sunt un fel de patricieni romani, cu drept de viata si de moarte, atat asupra sclavilor, cat si a plebei. De asta, nici Dragnea, si nici restul pesedistilor, nu dau doi bani pe ce se intampla in pietele Romaniei. O simpla revolta, dar mijloacele de represiune sunt in mana lor: ieri un patron intimidat de Politia Economica, maine un protestatar chemat la Politie, poimaine… cine stie, poate niste gloante. Va urla Occidentul un pic, asa cum a facut dupa Mineriada, si se va linisti… Iar ei, oligarhi, infractori politici, ori saltimbanci care-i distreaza pe primii, isi vor vedea, linistiti, de viata lor. Si daca altfel nu se poate, exista varianta indreptarii spre Rusia lui Putin, nu-i asa? Pe ala, sigur nu-l deranjeaza niste protestatari morti. Atata doar, ca pe noi, ne deranjeaza.

Ok, hai sa incercam altfel:

Sa zicem ca electoratul Romanie este format din doar trei persoane: Ion, Vasile si Gheorghe.

Ion munceste in Italia, si pe CI are domiciliul in Resita. A strans bani, a construit o casa, si acum munceste acolo, ca sa construiasca si un atelier auto. Plus ca mai are si doi copii la facultate…

Vasile si Gheorghe muncesc in Romania. Vasile are domiciliul, pe CI, in Constanta, iar Gheorghe, in Iasi.

PSD hotaraste, in Legea Electorala, in 2015, ca alegatorii nu pot vota decat pe raza judetului in care au domiciliul trecut in CI. In ziua alegerilor, Vasile voteaza cu PSD, Gheorghe nu se duce la vot, iar Ion… ce dracu sa faca, sa vina din Italia, pana acasa??? Nu voteaza nici el…

PSD castiga alegerile, cu votul lui Vasile.

PSD sustine ca le-a castigat legal – si are dreptate – dar PSD mai sustine si ca are legitimitate la guvernare, si este ori prost, ori nemernic, atunci cand afirma asta.

Nu fi ca PSD…

1. Romania este in dezastru economic (in ciuda gogoritei cu ritmul de crestere), caracterizat de o economie oligarhica, supusa unor legi si regulamente restrictive absurde, si acest dezastru este rezultatul guvernarilor si legislaturilor in care PSD a avut majoritatea, timp de 23, sau 27 de ani, in functie de cum adunam parlamentarii partidelor-balama, cum este ALDE, in momentul acesta.

2. Romania este in dezastru legislativ si institutional, in care peste 40.000 de legi si regulamente, redactate pentru a servi unor scopuri personale si/sau de partid, genereaza confuzie si functionari defectuase ale administratiei de stat si locale, impiedica finalizarea unor doasare penale, de la cele ale masacrelor de dupa 22 Decembrie 1989 ori din timpul Mineriadei din 13-15 Iunie 1990, sau conduc la o hilara administrare a justitiei, cand este vorba de politicieni corupti, ar acest dezastru este rezultatul legislaturilor in care PSD a avut majoritatea, timp de 23, sau 27 de ani, in functie de cum adunam parlamentarii partidelor-balama, cum este ALDE, in momentul acesta.

3. Romania este in dezastru demografic, exprimat prin plecarea din tara a circa 3-4 milioane de romani, plus o rata a natalitatii redusa, iar acest dezastru este rezultatul guvernarilor si legislaturilor in care PSD a avut majoritatea, timp de 23, sau 27 de ani, in functie de cum adunam parlamentarii partidelor-balama, cum este ALDE, in momentul acesta.

4. Romania este in dezastru socio-cultural, exprimat prin falii imense in structura societatii, un numar imens de analfabeti functionali – inclusiv cu studii superioare, iar acest dezastru este rezultatul guvernarilor si legislaturilor in care PSD a avut majoritatea, timp de 23, sau 27 de ani, in functie de cum adunam parlamentarii partidelor-balama, cum este ALDE, in momentul acesta.

Nemultumirile generate de cele de mai sus, au explodat, intr-o noapte, cand Executivul, format din oamenii de paie ai sefului PSD, Liviu Dragnea, condamnat penal pentru fraudarea unui referendum, si cu un dosar pe rol, pentru abuz in serviciu, a dat o ordinanta de urgenta, care ar salva penalii politicii romanesti, de inchisoare, si da liber la furt. Simplu…

– In Decembrie 1989, esalonul 2 din PCR, impreuna cu Securitatea, confisca Revolutia Romana, si din momentul acela, au sub control intregul aparat de stat, TVR, si tot ce inseamna o baza de date a populatiei.

– Intre decembrie 1989, si mai 1990, Iliescu se fereste de organizarea unor mitinguri pro-FSN…

– In 1990, dupa o campanie electorala dura – pe la tara, chiar la propriu – FSN castiga alegerile, cu peste 80%. Murdar, dar le castiga. La fel si in 1992. Practic, pana in 1996, FSN a exercitat un control absolut asupra tarii. Totusi, Iliescu a ramas reticent in organizarea unor mitinguri pro-FSN, chiar si atunci cand situatia chiar ar fi cerut asa ceva…

– Dupa esecul guvernarii CDR – esec relativ, dar nici succes nu se poate numi – fostul FSN, transformat in PSD (sau cum se va fi numit atunci), revine la guvernare. Au urmat manifestatii, dar NU pro-PSD. Nici macar organizate, ca sa nu mai vorbim de unele spontane.

– Din 2004, apare un fenomen ciudat: PSD castiga alegeri, sau are, cel putin, o minoritate semnificativa in Parlament (lasand la o parte partidele-balama, pe care le-a generat, fie direct, fie prin infestare), dar NU castiga la prezidentiale. De parca doua Romanii diferite s-ar fi prezentat la alegeri…

– Cele doua suspendari ale presedintelui de atunci, au fost opera PSD, in colaborare cu liberalii, dar nu au reusit la referendumuri. In schimb, la un referendum de reducere a Parlamentului, practic impotriva PSD, romanii au votat DA…

– La ultimile alegeti prezidentiale, cand PSD avea o majoritate parlamentara, discrepanta dintre masiva sustinerea populara a PSD – cel putin, asa reise din voturile care au trimis partidul asta in Parlament – si cele peste 6.000.000 de voturi obtinute de Iohannis, este naucitoare: de fapt, cine dracu-i voteaza pe pesedisti???

– A venit monentul Colectiv. Cateva zeci de mii de oameni, in strada, striga impotriva puterii. Tot ce poate PSD sa mobilizeze, sunt dubiosii „oameni ai colonelului Dogaru”, si „galeriile de fotbal”. Din nou: unde sunt sustinatorii acestui partid???

– Astazi, in 2017, in sfarsit, am vazut si un miting PSD, i-am vazut pe sustinatorii PSD: o mana de batrani, sau de mai putin batrani. Atat. Astia sunt???

Eu, daca pun cap la cap chestiile astea, incep sa cred ca astia, au fost si sunt, ca baza de sustinatori si membri, incredibil de anemici, si conduc, de trei decenii, doar prin frauda electorala – inclusiv prin manipularea Legii Electorale, pentru a anula, de facto, dreptul la vot ai celor care nu sunt prezenti, la data alegerilor, pe raza circumscriptie in care au adresa din CI: cam 3-4 milioane de alegatori. In realitate, PSD nu este decat un mare broscoi politic, cu vocea ingrosata si amplificata de televiziuni, si cu silueta falsificata de o mare gusa umflata, ca sa para mai mare… Si raios, pe deasupra…

In 1989, eram tineri, si eram in Piata Universitatii. Unii, fizic, atii, doar cu sufletul. Parintii nostri, dintre care multi i-au aplaudat pe mineri, sau bunicii nostri, care cantau „Iliescu te votam, te votam cu neamul…”, sau pupau mana ucigasa de miner, erau majoritari. Si erau la varsta maturitatii politice. Asa ca au creat o tara dupa chipul si asemanarea lor.

In 2017, este randul copiilor nostri, ai generatiei Golanilor din Piata Universitatii, sa fie tineri, si sa fie in Piata. Alta: cea a Victoriei. Noi, parintii lor, am avut ocazia sa vedem crimele Inceputului de Revolutie, sau cele ale Mineriadei din 13-15 Iunie 1990, chiar de pe scena desfasurarii lor. Iar bunicii lor, parintii nostri, cei care-i aplaudau pe mineri, nu mai sunt majoritari. Si nici nu mai sunt la varsta maturitatii politice. Asta este tot. Am scris, mai devreme, ca participam la o #RevolutieMorala. M-am inselat: moralitatea a existat, intotdeauna, la generatia mea, si a fost transmisa copiilor nostri. Tot ce se intampla acum, este o schimbare de generatii: vrem sa trimitem, la culcare, ultimele ramasite ale generatiilor imorale, distruse de comunism. Doar atat, dar este suficienta ca sa avem, in sfarsit Implinirea Revolutiei, inceputa cu aproape trei decenii in urma. Doamne ajuta!

Am fost sa „semnez condica” la protest, in fata Ambasadei Romaniei din Londra. Lumea multa – pentru o comunitate raspandita intr-o metropola care are cam 45 de kilometri in diametru – si o atmosfera „calda”, la adresa lui Dragnea, a pesedistilor, a hotiei institutionalizate si legalizate. Organizare perfecta: garduri de protectie, pentru evitarea intrarii manifestantatilor pe carosabil, saci de gunoi agatati pe garduri, pentru paharele de cafea si sticlele de apa goale, voluntari cu veste reflectorizante, care aveau grija ca manifestantii sa nu iasa din spatiul delimitat de garduri, megafoane si agitatori, care aveau grija ca atmosfera sa nu lancezeasca, chiar si o statie de amplificare, din care se revarsa muzica de demult, a Golaniadei din Piata Universitatii, pancarte frumoase, laminate, cu toate sloganele anti-Dragnea posibile, ce mai, un protest slefuit, in toate detaliile. Poate prea slefuit…

Asta este problema: fata de serile trecute, datorita acestei organizari perfecte, a unui miting spontan, am avut sentimentul ca nu apartin locului si momentului ala. Toate cele de mai sus, plus „flacaii cat bradul”, imbracati in costume dacice, cu steaguri imense, secretismul voluntarilor cu veste reflectorizante, cand am intrebat cu cine pot sa vorbesc, daca vreau sa contribui la organizarea logistica a urmatoarelor proteste – sunt sigur ca vor mai fi, in urmatoarele zile! – m-au facut sa ma simt manipulat. Nu pot sa pun degetul pe rana, de unde dracu m-am trezit cu sentimentul asta, dar am simtit ca ceva „nu rimeaza”, ca ceva, comparat cu alte seri, este fals.

Repet, daca iau fiecare aspect in parte, nu pot sa spun, cu exactitate, unde apare sentimentul de „dogit”, de atmosfera falsa. Dar sentimentul asta a fost prezent. Imi pare rau, dar nu cred ca ar fi corect sa nu o spun, mergand pe principiul ca protestul, atata timp cat exista, este automat bun, pentru ca este indreptat in directia buna. Dar intre cartoanele mazgalite cu markere, sau tiparite la imprimanta de acasa – asa cum aveau multi dintre cei prezenti, si plancartele laminate, cum aveau o alta parte insemnata dintre cei prezenti, este o distanta prea mare. La fel de mare ca dintre adevar si minciuna.

In Franta, inamicul nazist, a avut colaboratori abjecti, a caror suprema forma a fost luata de membrii Guvernului de la Vichy. Pe langa ei, o gramada de colaborationisti din intelighentia franceza, au dat girul lor unui regim criminal. La noi, inamicul nu are nevoie de guvernanti colaborationisti. La noi, inamicul ESTE intre noi: PSD, ALDE, si guvernul nascut de aceste partide. Asta, daca ma refer la momentul actual, dar acest inamic a fost acolo, in varful statului, din secunda in care Iliescu a preluat puterea, in 1989, impreuna cu gasca lui de nomenclaturisti comunisti si securisti. In schimb, ce avem noi in comun cu Regimul Vichy, este apetenta spre colaborationism a elitelor intelectualitatii romanesti, cu un regim criminal, de cand era instaurat si condus de tandemul Iliescu-Roman, si pana in ziua de astazi, cand este condus de tandemul Dragnea-Tariceanu. Chiar, astia parca sunt Lorzii Sith, din Star Wars: intotdeauna sunt doi, desi, uneori, nu este clar cine este magistrul, si cine invatacelul…

Prima data, colaborationismul asta s-a manifestat in anii 90, cand intelectuali de elita ai Romaniei, crezand ca fac un bine Romaniei – cel putin, asta este motivarea invocata – au stat in spatele lui Iliescu, dand un gir abominabil autorului Mineriadelor. Ei au fost cei care au lipsit din Piata Universitatii, ei au fost cei care, in loc sa dezavueze alegerile din Duminica Orbului, si sa arate ca nu se poate vorbi de legitimitate, cand opozitia (care atunci CHIAR exista!) era supusa linsajului mediatic la unica televiziune din Romania, si cand campania electorala a opozitiei a fost, sistematic impiedicata, uneori violent, in mediul rural si in cel semi-rural, al oraselor mici, au dat girul acelor alegeri, care au aruncat Romania intr-un sfert de secol de intuneric.

Atunci, ca si acum, principalul argument folosit de intelectualitatea colaborationista este nevoia de pacea sociala. In loc sa sublinieze deficientele democratiei romanesti (care sunt asa de multe, incat cu greu poate fi numita o democratie), sau ale statului de drept din Romania, care are puterile asa de amestecate, incat numai de domnia legii nu putem vorbi, elita intelectuala se limiteaza la pozitii neutre, in cel mai bun caz, sau chiar la pozitii de sustinere a guvernantilor. Ambele pozitii, la fel de culpabile. Ambele atitudini, la fel de dezgustatoare… Si ambele variante de colaborationism, presarate cu aceleasi indemnuri la consens, pace sociala, si asa mai departe. Adica, indemnuri adresate victimelor, de a se impaca, cu zambetul pe buze, cu regimul-agresor, si cu sustinatorii lui.

Acum, in particular, este chiar hilara atitudinea asta: regimul pesedist a ajuns la stadiul in care a reusit sa alieneze pana si o parte din propriul electorat, ba chiar si unii din interiorul regimului. Dar indemnurile la pace sociala, din zona intelectualitatii romanesti, raman constante. Limbajul este perfid, incercand sa asocieze victimele guvernarii criminale pesediste (care a fost CVASI-CONTINUA, din 1990, si pana astazi), atunci cand acestea cer indepartarea definitiva a acetui organism politic, numit PSD, cu extremismul, cu iresponsabilitatea civica. Si uneori, ca intelectuali de frunte ce sunt, genereaza curente de opinie. Si in momentul acela, devin si ei, din colaborationisti ai unui regim criminal, coautori ai crimei politice, comisa continuu, de-a lungul unui sfert de secol, de PSD (aka PDSR, aka FDSN, aka FSN, aka PCR).

De castigat, castigam. Nu stiu cum: fie prin decizia CCR, fie prin presiunea protestului din strada. Fie pasnic, fie nu… Dar de castigat, castigam. Si dupa ce castigam, ce facem? De fapt, ca sa raspundem la intrebarea asta, este esential sa ne dam seama ca acest „razboi”, care se poarta de saptamani, cu „lupte” intermitente, la inceput, dar care are „batalii” zilnice acum, in prag de seara, in pietele atator orase, din Bucuresti si pana in Alexandria lui Dragnea(!), are o miza mult mai mare, decat abrogarea unei hidosenii legislative. Acesta este razboiul Romaniei, impotriva Sistemului care a o sugruma, de 27 de ani. Si in varful sistemului asta, sta PSD, fost FSN, fost PCR.

Este razboiul impotriva furtului. In primul rand, de bani, din taxele platite cu greu de romani, pe care oamenii din sistem le considera contributii la portofelul lor personal. Dar este si razboiul impotriva „furtului” de incredere – cred ca PSD, daca ar fi alegeri maine, ar fi cu mult sub pragul electoral de 5%! – pe care pesedistii au luat-o prin talharie electorala, este si razboiul impotriva imposturii intelectuale – tot o forma de furt – si este un razboi impotriva coruptiei, care naste abuzuri. Toate acestea, definesc sistemul creat de Iliescu si tovarasii sai, in 1990, si dezvoltat, de toti cei care l-au urmat, pana la perfectiune. Perfectiunea furtului din buget, a abuzului de functiile detinute, a coruptiei, a imposturii academice si promovarii non-valorilor, si a politizarii structurilor statului si mediei. La fel ca in cazul lui Ceausescu, unde ce se intampla cu pastorul Tokes a fost doar o scanteie, tot asa, cei doi elefanti ai OUG-urilor, nu au fost decat scanteia. Atunci, raul era sistemul comunist. Acum, raul este sistemul pesedist, crescut din cel comunist. „PSD, ciuma rosie!”, reprezinta esenta acestei lupte.

Acest partid hidos, care a preluat structurile comuniste, de la secretarii de partid de intreprindere, in sus, cu tot cu mentalitati si doctrina, si le-a adaptat unei tranzitii de la dictatura de fier a nomenclaturii comuniste, la dictatura „de catifea” a oligarhiei post-comuniste, si de la economia de stat, centralizata, la economia oligarhica, este adevaratul dusman al Romaniei. Si o „victorie”, in care partidul-hidra va pierde cateva capete, NU este victorie. Acum este momentul sa cerem dizolvarea acestui partid, pentru ca incalca prevederile Constitutii, o Lege a Lustratiei, care sa interzica nomenclaturii pesediste sa mai faca politica, alegeri anticipate, si o reforma a statului, incepand de la Constitutie. Orice, mai putin decat asta, va insemna ca am castigat batalia din strada (cum s-a intamplat si dupa Colectiv), dar nu si razboiul.

In 1989, in decembrie, atat de mult am strigat „Fara violenta!”, ca am ramas cu toate leperele nomenclaturii comunisto-securiste, pe cap.

In 1990, in Piata Universitatii, am fost asa de pasnici, asa de „flower power”, ca am ratat sansa sa-l scoatem pe nenorocitul de Iliescu, in branci, din vizuina, inainte de Duminica Orbului. Pe urma, venirea minerilor ne-a linistit. De tot…

In 1990, pe 25 decembrie, cand Regele Mihai era oprit, in drumul sau spre Curtea de Arges, sub amenintarea armelor, am fost pasnici, si in loc sa ne aducem aminte – pe atunci, INCA mai aveam martori (si martiri) vii ai momentului „abdicarii” dictate de Armata Rosie! – ca Maiestatea Sa, si Constitutia din 1923, sunt ultimele repere democratice ale Romaniei, am preferat sa ramanem pe cap cu un presedinte bolsevic…

In 1994, istoria se repeta: Regele Mihai este intors de pe aeroportul Otopeni. Tot sub obladuirea ranjetului iliescian am ramas: nu era el „un presedinte pentru linistea noastra”??? Ei bine, ne linistise, de nici de „linistea” instaurata de mineri nu ne mai aduceam aminte…

Tot pasnici si amnezici am fost cand fesenistii, de acum re-etichetati ca pesedisti, au incercat sa dea o lovitura de stat, cu prima suspendare a unui presedinte, si cu a doua suspendare, si… tot asa, pana la Colectiv. Dar nici atunci, cand victime ale coruptiei, dusa la nivel de politica de stat, erau ingropate, sau se zbateau, intre viata si moarte, asteptand sa fie trimise in tari care CHIAR au spitale care sa nu fie surse de infectii, tot niste amnezici pasnici am fost. Si ne-am pricopsit cu un guvern-perdea-de-fum, menit sa ne ascunda Marea Regrupare Pesedista. Si asa de rau ne-au ametit fumurile tehnocrate, ca in loc sa punem mana si sa infiintam partide noi DE DREAPTA, ca solutie la starea de fapt, in care „toate partidele, aceiasi mizerie” de stanga erau (si sunt), cu oameni neinglodati in mocirla politicii dambovitene, am ramas muti de uimire, cu ochii la un premier care nu scuipa, dispretuitor, in capul poporului.

Si uite asa, din amnezie pasnica, in amnezie pasnica, am trecut si prin alegerile din 11 decembrie 2016, la care unii NU AU AVUT CE SA VOTEZE, altii au avut DREPTUL DE VOT BLOCAT, si ne-am trezit cu cel mai ilegitim legislativ, din istoria recenta a Romaniei. Atata amnezie, ca aproape ca era de asteptat ca infractorul-sef al tarii, Liviu Dragnea, sa incerce confiscarea definitiva a statului, si legalizarea incompetentei, hotiei si coruptiei: in fond, in capul lui, cred ca nu este mare diferenta intre molustele puse la fiert de vii, si electoratul roman, din punct de vedere al reactiei la rau…

Si cand lovitura de stat, prin ordonante de urgenta, adoptate si publicate noapte, pe furis, s-a declansat, am fost cuprinsi de aceiasi amnezie pasnica, care a indepartat din memoria noastra, experientele trecute – de la cum stie puterea sa decridibilizeze un protest, si pana la cum poate sa-l disperseze, incendiind autobuze, sau chioscuri de ziare – dar si constiinta faptului ca luptam cu un grup de infractori, organizat, numit PSD, si care a infestat, ireversibil, atat aproape intreaga clasa politica, cat si administratia de stat. Un grup infractional care nu se sfieste sa apeleze la orice faradelege, pentru a ramane la putere. Asa ca, am incercat, din nou, sa protestam „fara violenta”, indemnati si de constiinta noastra amnezica, dar si de diversi apologeti ai placiditatii, zugrazita ca expresie a compirtamentului civilizat, de cetateni cu frica de lege.

Ce va urma? Pai, daca repetam aceleasi greseli, generate de amnezia noastra, nascatoare de atitudini non-violente, ar fi culmea sa obtinem alte rezultate, diferite de cele din trecut. In loc sa cerem masuri radicale, noi cerem infractorilor sa indrepte raul facut. In loc sa punem degetul pe rana, si sa cerem TUTUROR coruptilor, penalilor, imoralilor politicieni sa paraseasca scena, noi ne bucuram cand niste corupti mai mici, niste penali-nu-chiar-asa-de-penali, striga in Parlament, altor penali, mai mari ca ei, ce-i drept, „Hotilor!”. Asa ca, dupa ce penalii-cei-mari (adica PSD+ALDE) vor face pasul inapoi, ca sa urzeasca alte faradelegi (asta, cu urzitul din umbra, pentru mine, este o CERTITUDINE!), vom rasufla, usurati, ca am bagat gunoiul sub pres, si nu-l mai vedem. Si vom ramane pe cap, tot cu EI. Cu toti coruptii, penalii, imoralii, sau cu ai lor profitorii-capusa.

Concluzie: iesim in strada, sigur ca da, pentru ca alternativa echivaleaza cu sacrificarea ORICAREI sanse, dar daca nu ne trece dracului amnezia asta, patologic de pasnica, tot degeaba…

Vorbind cu un „nene” – votantul clasic al PSD – mi-am dat seama ca astia, pesedistii, aplica, si in ziua de astazi, metoda lui Iliescu, din anii 90: nu putem sa blamam comunistii, ca au fost x milioane de membri de partid – pe cale de consecinta, nomenclatura PCR era salvata…

La fel si astia: nu puteti sa va luati de pesedisti, pentru ca sunt x milioane de membri (sincer, cred ca au pe dracu, au copiat date de identificare, din baza de date a Evidentei Populatiei!) si y milioane de votanti – de parca s-ar aduna, cifrele astea doua…

Si uite asa, toti cei care avem un dinte impotriva PSD, cand spunem „pesedisti”, urmat de ce le-am face lor, transmitem un fior de panica, in randul acestor membri/votanti. Poate ar trebui sa gasim o modalitate de a contracara lucrul asta. De exemplu, putem sa incepem sa definim cuvantul „pesedist”:

PESEDIST (sm) : este jigodia aia care, intr-un fel sau altul, are functii in cadrul PSD, sau al unor partide-balama, cum este ALDE, de exemplu – nomenclatura acestor partide, daca vreti – si cei care sustin PSD si partidele-balama, din varii functii ale sistemului. Simplii lor votantii lor? Niste victime ale indobitocirii prin saracie si dezinformare sistematica – si NU CU ASTIA avem noi ce avem…

Auzi, doctori din Marea Britanie, patria jocului de rugby, recomanda scolilor sa interzica placarea adversarului – http://www.bbc.co.uk/news/education-35696238. Daca auzea asta nea Traian, fostul meu antrenor de rugby, de la Farul, cred ca facea infarct. Cum dracu vine asta, rugby fara sa plachezi un adversar, care se indreapta spre eseu??? Ca sa nu mai vorbim de un „tampon”… Deja copii nostri nu mai sunt lasati in pauza afara, daca a plouat, ca pot aluneca si se pot rani, nu au voie sa se joace in frunzele cazute, ca se pot rani, cand se joaca, invatatorii care-i supravegheaza, au grija de ei, sa alerge… incet(!!!), ca sa nu se raneasca, note nu mai primesc, pentru a nu dauna eului celor mai incetinei – auzi, un copil pe care Dumnezeu l-a facut mai incetinel la minte, are „minimal excellence”!!! – si cand invatatoarea ne da raportul de sfarsit de semestru, daca are copilul o problema, in loc sa spuna, sec, dom’le, pustoaica este grozava la compunere, dar scrie cu picioarele (de parca eu nu vad asta!), incepe sa-mi explice ca „abilitatile caligrafice ale copiilor se imbunatatesc progresiv, chiar si dincolo de varsta adulta(???), iar copilul dumneavoastra este la inceput de drum”…

Azi, pentru ca pustoaica mea are parul lung, i-am spus sa inceapa sa ia la scoala o perie de par, si sa incerce sa-si perie parul – sau macar varfurile – macar o data pe zi, in pauza mare. A venit acasa, si mi-a spus ca nu a lasat-o invatatoarea, pentru ca „nu are cine sa o supravegheze, si are nevoie de o nota scrisa, de la parinti, prin care sa-si asume orice raspundere, in cazul in care apar situatii nedorite”. Serios??? Situatii nedorite? Nu stiam ca sunt copii nostri niste ninja nativi, capabili sa transforme intr-o arma mortala o perie de par, din plastic…

Asta este sistemul de invatamant dupa care suspina romanii, astea sunt metodele, si va las sa va imaginati care sunt rezultatele. Am mai avut iesiri de genul asta, dar cred ca nimic nu poate fi mai important decat sistemul de invatamant. Nici Dragnea, nici coruptia, nici bugetul decis in sedinte secrete de un guvern de marionete pesediste, nimic! Nu mai intru in amanunte despre partea de programa scolara, unde „promovarea imaginatiei si creativitatii” a inlocuit, inca DIN START, acumularea de informatii, care SA FIE BAZA proceselor imaginative, creatoare. Deja sistemele de invatamant, redenumite, in cadrul reformelor, „sisteme de educatie”, si din care s-a eliminat orice urma de competitie si de recompensare a valorii, scot analfabeti functionali, pe care cei din generatia mea – cu parere de rau, ca astia vor conduce lumea, candva! – nu au cum sa-i vada altfel, decat ca pe o generatie cu un serios handicap socio-profesional. Acum, ce urmeaza, dupa inadaptatii care se plang ca au diploma de facultate, da’ au ajuns sa vanda ziare, pentru ca nimeni nu vrea sa le dea si lor o sansa, si sa-i angajeze, desi ei scriu mai agramat decat un repetent de clasa a opta, din urma cu doua decenii? O generatie de molâi??? Astept sa aud ca doctorii cer interzicerea loviturilor, la box, si antrenamentul de lupta corp-la-corp, din programul de instructie al trupelor speciale. Pe urma, Dumnezeu cu mila lui! Desi, daca are un pic de bun simt, cred ca nici Doamne-Doamne nu ar avea motive sa ajute o omenire de molâi tantalai…

Hai ca m-a enervat o „dăşteaptă”, cu suveranitatea Angliei, pe care ar trebui sa o manifeste si Romania, „macar fata de UE”, cum zice „dăşteapta” respectiva. Si pentru ca m-am enervat, am sa spun acum, pentru a avea unde sa trimit alti „dăştepți”, de ce Romania NU poate sa faca ce a facut Marea Britanie – nu pe scurt, ca nu am cum. Deci: Marea Britanie POATE sa Brexit, in timp ce Romania NU POATE sa Romexit, pentru ca titlurile purtate de capul incoronat al Regatului Unit sunt urmatoarele:

United Kingdom:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland and of Her other Realms and Territories Queen, Head of the Commonwealth, Defender of the Faith.”

Canada:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, of the United Kingdom, Canada and Her other Realms and Territories Queen, Head of the Commonwealth, Defender of the Faith.”

Australia:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Australia and Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

New Zealand:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of New Zealand and Her Other Realms and Territories, Head of the Commonwealth, Defender of the Faith.”

Jamaica:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Jamaica and of Her other Realms and Territories Queen, Head of the Commonwealth.”

Barbados:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Barbados and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

The Bahamas:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of the Commonwealth of The Bahamas and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Grenada:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland and of Grenada and Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Papua New Guinea:

„Elizabeth the Second, Queen of Papua New Guinea and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Solomon Islands:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of the Solomon Islands and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Tuvalu:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Tuvalu and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Saint Lucia:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Saint Lucia and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Saint Vincent and the Grenadines:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Saint Vincent and the Grenadines and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Belize:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Belize and of Her Other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Antigua and Barbuda:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Antigua and Barbuda and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

Saint Christopher and Nevis:

„Elizabeth the Second, by the Grace of God, Queen of Saint Christopher and Nevis and of Her other Realms and Territories, Head of the Commonwealth.”

The Republics of India, Ghana, Cyprus, Tanzania, Uganda, Kenya, Zambia, Malawi, Singapore, Botswana, Guyana, Nauru, The Gambia, Sierra Leone, Bangladesh, Sri Lanka, Malta, Trinidad and Tobago, Seychelles, Dominica, Kiribati, Vanuatu, Maldives, Namibia, Mauritius, South Africa, Fiji, Pakistan, Cameroon and Mozambique, together with the Federation of Malaysia, the Kingdom of Lesotho, the Kingdom of Swaziland, the Kingdom of Tonga, the Independent State of Samoa and the Sultanate of Brunei, recognize the Queen as „Head of the Commonwealth”

Acum, daca ati reusit sa treceti prin lista asta, hai sa mai lamurim un lucru: este formata din state suverane, care pot sa iasa din Commonwealth, dar nu o fac. Am cativa parinti, ai unor colegi de scoala ai pustoaicei mele, care provin din dverse tari ale uniunii Commonwealth, si parerea lor este unanima: era mai bine, inainte de a deveni state independente, desi nici acum nu este rau.

Nu stiu daca au fost o mie de ocazii in care Iliescu, si urmasii lui, indiferent in ce partid s-au aciuat, sau ce eticheta au purtat, si-au batut joc de romanii care au protestat impotriva lor, impotriva neo-comunismului cu „fata umana”, nascator de oligarhi, si mentinut sub o fragila – si iluzorie! – aparenta de democratie, dar sigur suntem pe aproape. Si de cate ori au facut-o, au avut sustinatori: media aservita politic, Justitia aservita politic, si mai ales, cel mai important pilon: nemernicii care nu vor sa vada realitatea. Haideti sa terminam cu scuzele: eu m-am nascut in timpul regimului comunist, si nimeni nu a reusit sa-mi spele creierul. Si nici dupa 1989, asta nu s-a intamplat. Ca mine, multi altii, dar nu suficient de multi… Asa ca, mai ales in ziua de astazi, nimeni nu are o scuza, cand este un sustinator al acestei haite de oligarhi penali, al sistemului lor. Si nici cand sunt sustinatori ai oricaror feluri de idei marxiste, de la cele comuniste, trecand prin cele socialiste, si terminand cu cele ale marxismului cultural.

Batranul care saruta, intr-un gest de o balosenie inimaginabila, mana unui miner, care-si poarta, victorios, lampasul care a bagat democratia in bezna, este iconic pentru acesti complici la distrugerea sanselor Romaniei. Batranul ala – sa-i fie tarana grea! – a disparut demult, dar locul i-a fost luat de altii, care saruta, cu aceiasi dezgustatoare balosenie, mana jupanilor din Palatul Parlamentului, din Palatul Victoria, din prefecturi si primarii, din spatele ghiseelor unde stau „la coada, maica”, si de pe unde vor mai fi fiind jupanii astia. Acum, saruturile astea nu mai sunt date in strada. Nu, acolo sunt „ceilalti”, cei ca mine, sau ca multi altii, care ne incapatanam sa nu capitulam, chiar si dupa aproape trei decenii. Sau ai copiilor nostri, pe care am stiut sa-i educam bine, in spiritul libertatii, nu al servilusmului civic. Ei, pupatorii balosi ai cururilor de guvernanti, nu ies in strada. Cel putin, nu cand se protesteaza. Sunt la fel de lasi, ca batranul acela, de demult. In schimb, de cand pana si prostul are in fata o tastatura, ei isi varsa baloseniile in spatiul virtual. Din spatele unor ranjete virtuale obraznice, isi incurajeaza idolii la care se inchina, sperand sa mai primeasca o pomana electorala, sa nu-si piarda slujbele aducatoare de spaga, ori libertatea deca fura. Asta apara nenorocitii astia: dreptul de a fura. De a fura, asa cum erau invatati sa o faca, in timpul regimului comunist, asa cum au fost invatati sa o faca,daca nu au varsta necesara, de cartre parintii lor, care au trait in regimul comunist. Dreptul de a fura: de la munca, mai ales daca „la munca” asta este la un patron, de a fura din buzunarul celorlalti, cand pretind spaga, in urma santajelor de tot felul – ca asta fac, nenorocitii, cand te ameninta, mai mult sau mai putin subtil, fie ca nu-si fac treaba pentru care sunt platiti, fie ca vor abuza de functia pe care o detin – din bugetul statului, atunci cand reusesc sa ajunga mai sus, pe scara ierarhiei nenorocitilor.

Si cu fiecare pupatura baloasa, data unui cur de jupan, isi bat joc de toata lumea, inclusiv de ei insasi. Si mai ales, isi bat joc de viitorul Romaniei. Tot cites indemnuri la conciliere, la iertare, dar asta nu este posibil. Cum poate fi vorba de iertare si conciliere, cand agresorul isi continua agresiunea, si nu da semne nici ca ar avea de gand sa se opreasca, si nici de parere de rau? Este echivalent a cere unei victime a unui viol, sa-si ierte violatorul, in timpul actului, si sa-i zambeasca frumos, in semn de conciliere. Asta nu se poate! Nu merg pana acolo, incat sa spun ca cei care „indeamna la consens”, in stil iliescian, fac parte din categoria pupatorilor balosi. In nici un caz. Dar pot sa spun ca ar fi mai bine sa o faca ei, in liniste, daca pot. Eu, si altii ca mine, nu putem. Eu, si poate altii ca mine, ne gandim ca este timpul sa ripostam, si sa intrerupem violul asta, facut asupra unui neam intreg, raspunzand cu violenta, daca altfel nu se poate. Si cand violatorii astia, pupati cu balosita dragoste, de urmasii batranului din imagine, vor arata remuscari si pareri de rau, poate incepem sa vorbim de iertare. Sau poate, nici atunci, si nici cand vor fi in mormant!

Oare avem o tara cu o majoritate de infractori si potentiali infractori? Pentru ca altfel nu-mi explic lipsa de reactie a societatii, la faptul ca tara este condusa de o haita infractori! Nici acum, cand duminica trecuta ar fi trebuit fie in strada milioane de romani, in toata tara, si nici pe 11 decembrie, cand la sectiile de votare din tara ar fi trebuit sa fie cozi, asa cum au fost la cele din strainatate, cand a iesit Iohannis presedinte.

Oare avem o tara cu o majoritate care nu este capabila sa vada evidenta, aia pe care presa nu o poate manipula, ca este bazata pe imagini, si care iubeste prost-gustul? Altfel nu-mi pot explica cum Michelle Obama, care nu este nici sotia Presedintelui Romaniei, nici sotia Prim-ministrului Romaniei, cu rochiile fara maneca, ori tinuta casual in ocazii complet nepotrivite, cu concursuri de flotari si alte „cascadorii” asemanatoare, cu tinute ca o sorcova, care nu tin, de felul natural de a se purta al unei doamne, poate trece drept o lady. Retineti secventa de la ceremonia de inaugurare, cand Melanie Trump a vrut sa dea mana, si Michelle Obama a lasat-o cu mana intinsa, vrand sa-i „ofere” o imbratisare „frateasca”? Astea sunt amanuntele care fac diferenta dintre o personalitate comuna – poate agreabila – si o personalitate cu stil…

Oare avem o tara cu o majoritate care se drogheaza, zilnic, si traieste intr-o lume iluzorie? Ca altfel, nu pot sa-mi explic visele de iesire a Romaniei din UE, din NATO, si devenirea ei un fel Elvetie a Balcanilor… Si nici anti-americanismul, si nici anti-occidentalismul, si nici aplecaciunea spre socialism, cand avem in fata exemplul clar al capitalismului aducator de bunastare, in care SUFICIENT de multi sunt ingroziti, mai degraba, de ideea de a sti exact cat vor castiga in fiecare luna, decat sa fie incantati de ea, si devin, din cauza asta, antreprenori.

Oare avem o tara cu o majoritate de parinti denaturati? Pentru ca altfel nu-mi explic lipsa de reactie la introducerea unor reforme in invatamant, care transforma copii, pe banda rulanta, in analfabeti functionali, incapabili sa-si gaseasca o slujba, pentru ca nu au, purcsi simplu, abilitatile cerute de slujba PE CARE O CAUTA EI, orbiti de diploma aia nenorocita, pe care au obtinut-o de la o facultate care, de cele mai multe ori, nu le-a oferit nici un fel de instruire compatibila cu cerintele reale ale vietii.

Oare ce dracu se intampla???

In noiembrie 2015, se scanda „Toate partidele, aceiasi mizerie!”. In ianuarie 2017, s-a scandat doar „PSD, Ciuma Rosie!”.Dar de schimbat, nu s-a schimbat nimic, chiar daca lumea s-a concentrat pe sursa Raului: PSD. Ati vazut ceva reactii furibunde ale partidelor din opozitie(?) la intentiile pesediste de a arunca in aer Justitia? Sau la cele doua ordonante elefantine? Eu, nu. Ca a mai rabufnit cate un politician (eventual parlamentar) din PNL, USR, sau PMP, pe pagina lui de feisbuc, e una, si sa vezi conferinte de presa, comunicate dure, ar fi cu totul altceva. Eu, nu am vazut.

In schimb, am vazut atitudini de mironosite: sa nu dam un aer politic protestului, ca totusi guvernarea asta este legala, deci are legitimitate, va rugam sa nu cereti caderea guvernului, PSD trebuie lasat sa-si duca la indeplinire programul, si asa mai departe. Iti vine sa te intrebi de ce dracu ne-am mai dus sa votam – ma refer la astia, care nu am votat PSD si ALDE. Prin alte tari, politicienii opozitiei nu au nici o retinere sa participe, cu fruntea sus, la un protest care are la baza o revendicare politica. Opozitia nu se prevaleaza de scuza „ce sa facem, suntem minoritari” – auzi, tampenie, parca poti sa fii in opozitie si sa fii majoritar! – si compenseaza prin atitudine, ce-i lipseste prin marime. Si de multe ori, castiga. O adevarata opozitie genereaza dezbateri, nu scancete neputincioase. In Parlament, si in afara lui. Provoaca, nu se complace. Lupta.

Cu un an si ceva in urma, se scanda „Toate partidele, aceiasi mizerie!”. Nu s-a schimbat nimic. Facand parte din aceiasi mizerie, normal ca nu vor sa vada adevaratul elefant al Romaniei: statul captiv. Si nu vor sa vada asta, pentru ca daca ar recunoaste ca Romania este un stat captiv, acaparat de o haita de infractori, s-ar face partasi la nelegiurea care dureaza de 27 de ani. Si cand spun asta, nu o fac pentru ca suna bine: Romania de dupa ’89, incepand cu piatra de temelie, pusa de tovarasul Iliescu si mesterul Iorgovan, si pana la ordonantele astea doua, de urgenta teribila pentru politicienii infractori, a fost proiectata sa fie un stat captiv.

O constitutie cu defecte de forma si de fond, plina de omisiuni, neclaritati, si articole cvasi-contradictorii, legi organice asemanatoare, care dau, ca si Constitutia, cai de de politizare a Justitiei, a Parchetelor, a CSM si CCR, legi ordinare si celebrele lor regulamente de aplicare, care prin acelasi mecanism al ambiguitatii si contradictiei intre diverse articole, plus o stufosenie de jungla virgina, au dat nastere unui intreg aparat birocratic de stat, hranit din coruptia generata de neclaritatile si aceste stufosenii legale, chiar daca, luate individual, pot fi scuzate, pe baza incompetentei legiuitorilor, cand sunt privite in ansamblu, releva un plan unitar: acela de a crea o dictatura a oligarhilor post-comunisti, o dictatura „de catifea” – atunci cand nu este insotita de amenintarea lampaselor – care sa mentina Romania la statut de mosie a jupânilor oligarhi. Sau baroni, daca va place mai mult termenul asta.

La 27 de ani de la Revolutia din ’89 – ca a confiscat-o Iliescu & co, este alta poveste – avem politicieni care nu vor sa inteleaga un lucru simplu: se pot acoperi cu legi strambe, pana nu mai pot: asta nu le confera decat legalitate, dar nu si legitimitate. Si asta este punctul forte al unei democratii, pe langa legalitatea puterii: legitimitatea. In fond, poate cineva sa spuna ca regimul comunist nu era legal? Sigur ca era legal, dar nu era legitim. Ma uitam ieri, la o doamna din PNL, Violeta Vijulie, cu cata ardoare ma indemna sa o iau „mai incet cu pianul pe scari”, cand i-am spus ca traim intr-o tara cu o guvernare ilegitima, pentru ca este rezultata din niste alegeri bazate pe o Lege electorala stramba, care a anulat, de facto, dreptul la vot al celor cateva milioane de romani, care si daca ar vota, ar fi reprezentati de numarul ala ridicol de mic: 6 parlamentari la milioane de alegatori. Dar, pentru a-mi confirma acel „Toate partidele, aceiasi mizerie!”, stimata doamna a binevoit sa-mi dea lectii de protectia muncii, la transportul instrumentelor muzicale. Am facut o captura de ecran, am sa o pun sub forma de comentariu la postarea asta, ca este doar un amarat de exemplu.

Partea proasta este ca in timp ce un politician din opozitie, pe feisbuc, indrazneste sa-i recomande unui cetatean, al carui servant este (ca de asta faceti politica, nu-i asa, stimata doamna?) sa aiba grija cu pianul pe scari, in loc sa vada ce este cu acele cateva milioane de romani fara drept de vot, ascunsi in pianul ala, undeva in Bucuresti, intr-o loc secret, guvernul infractorului Dragnea (ca al Romaniei, in mod sigur nu este), avea o intalnire de taina, la care nimeni, nici presa, nici Opozitia, nu a comentat nimic. Presa (o mica parte din ea) a semnalat anomalia asta groteasca, si… cam atat. Oare ce mizerii s-au pus la cale acolo? S-a discutat bugetul? Haideti sa fim seriosi, un buget se discuta la Palatul Victoria, nu prin gauri de sobolan. Si daca pe sobolani nu-i deranjeaza sa se intalneasca in cotloane ascunse, pe politicienii Opozitiei nu-i deranjeaza? Se pare ca nu, si astfel, ajung inapoi, la acelasi „Toate partidele, aceiasi mizerie!”. Si sa nu-mi ziceti ca asta este o prostie, ca nu putem sa avem o tara fara partide si politicieni, ca nu asta este ideea, ci o tara fara partidele ASTEA, si fara politicienii ASTIA.

P.S. Stimata penelista, evident, a binevoit sa iasa singura din lista mea de amici. Nu ca ar fi o paguba, da’ stau si ma intreb: oare chiar nu a inteles ce-i cu pianul ala plin de cetateni, sau este doar asa cum sunt marea majoritate a politicienilor romani: nesimtiti in relatia cu cetatenii???

Am citit, cu tristete, data fiind statura intelectuala a domnului Andrei Plesu, ca domnia sa este dezamagit de democratie. Un simplu articol, pe blogul ziarului Adevarul, dar care ma face sa fiu trist, asa cum am zis, pentru ca asta-mi arata ca pana si membrii elitei intelectuale, uneori, pot sa fie orbi, si cu toata inteligenta si stiinta lor de carte, sa nu vada ce este in jurul lor, sau si mai rau, sa perceapa realitatea distorsionat. Nu intru in amanuntele dezamagirii domnului Plesu (puteti sa cititi, inclusiv alte articole, din care razbate aceiasi idee, aici: http://m.adevarul.ro/news/politica/dileme-stupori-resemnare-1_5885b80b5ab6550cb8b5f214/index.html), dar ma intreb: oare domnia sa, chiar nu intelege ca noi, in Romania, NU AVEM DEMOCRATIE? Si daca un om ca domnia sa – adica: filozof, eseist, jurnalist, critic literar si de arta – nu intelege asta, atunci ce sanse mai avem noi, muritorii de rand, care avem, IN CEL MAI BUN CAZ, o cultura cu un pic mai sus decat cea de dictionar, si care daca suntem „oameni cititi” (chestie pe cale de disparitie), atunci lectura noastra nu trece de cateva sute de volume, si alea – din nou, IN CEL MAI BUN CAZ – de genul celor care se publicau, candva, in colectia „Biblioteca pentru toti”…

Nu incerc nici sa fiu ironic, nici sa „ma dau rotund”, dar chiar nu pot sa inteleg cum de nu este vizibila lipsa – sau subrezenia – ingredientelor principale ale unei democratii:

– LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Ea exista in Romania, dovada toate tembelismele care sunt scrise, de la presa tiparita si online, si pana la ce gasim in retelele de socializare. Dar, sa fii liber sa spui tembelisme, nu este suficient, daca in afara lor, nu apare si discursul de valoare. Ori, aici, media mainstream ramane cea mai penetranta, prin audienta. Sigur, poate sa existe valoare si in retelele de socializare, dar acolo, apare intrebarea: cati indivizi, care aduc valoare lumii, sunt urmariti de milioane de oameni? Extrem de putini – daca vor fi fiind…Si daca ne intoarcem privirea la media mainstream din Romania, ce vedem? O imensa harmalaie mediatica, in care mesajele posturilor de stiri, controlate politic, impreuna cu cele ale posturilor de stiri necontrolate politic, dar debile, se amesteca in haosul divertismentului tâmp si grotesc. Adica, insusi rostul de a avea libertate de exprimare, acela de a exista o tribuna de la care sa se poarte dezbateri, sa se exprime, liber, opinii antagonice cu guvernanantii, si astfel sa existe un flux informational, intre societate si guvernanti, este distrus. Asa incat, chiar daca putem sa injuram guvernul, in retelele de socializare, chiar daca in media mainstream exista liberinaj audio-vizual, din punct de vedere al mediei-ca-tribuna-a-societatii-civile, ingredient fundamental al unei democratii, stam tare prost.

– ABSENTA INTIMIDARII SI CONSTRANGERII

La capitolul acesta, cu ce sa incep? Cu Mineriada din 13-15 Iunie, organizata de FSN, ca este un exemplu mai vechi? Ori cu amenintatea de azi, a aceluiasi partid, rebotezat, intre timp PSD, de a face o manifestare de forta, prin ADUCEREA unei forte ORGANIZATE, pentru o contra-manifestatie? Ca sa nu mai vorbesc de lucruri mai „marunte”, cum ar fi folosirea „terorismului fiscal” – stiti, spaga mica, ori amenda mare? – „terorismului sindical”, exercitat nu de sindicate, ci direct de stat, si in general, un intreg mecanism de „terorism legislativ”, care are ca scop controlul absolut asupra populatiei, indiferent ca vorbim din punct economic, social, ori cultural – mai tineti minte, proiectul „Legii lu’ Dragnea”, cea cu defaimarea, sau „Legea anti-legionara”, care a decapitat o parte din cultura romaneasca, pe motiv de simpatii legionare ale unor titani ai culturii noastre, in timp ce Sadoveanu, de exemplu, fost nomenclaturist comunist, este bine-mersi, acelasi mare scriitor? Nu, nici aici nu stam mai bine…

3. GRADUL DE ALFABETIZARE SI CULTURA

Daca la cele doua „ingrediente”, de mai sus, mai putem sa discutam daca avem probleme majore (eu asa cred), sau doar disfunctionalitati minore, aici nu cred ca avem prea mult de discutat: avem o societate plina de analfabeti functionali, de analfabeti „de-adevaratelea”, si gradul de cultura este in cadere libera. Nu spun ca romanul mediu chiar ar trebui sa inteleaga, dintr-o privire sensul urmatoarei fraze:

Problema definirii monedei si a formelor sale concrete (asa-zisa problema a „agregatelor monetare”) consta, in esenta, in stabilirea precisa a nomenclaturii elementelor (bunuri, active, forme de avere) care, in conditiile concrete ale unei anumite economii, pot fi si sunt realmente considerate „moneda” (in diverse acceptiuni ale termenului).

Dar cred ca, pentru a discuta de el, ca un element constient intr-o democratie, ar trebui sa faca distinctia intre atributiile prezidentiale, cele guvernamentale, si cele parlamentare. Macar atat… Dar, realitatea factuala ne arata ca o buna parte a romanilor asteapta mariri de salarii de la Presedinte, legi de la Guvern, si… nimic de la Parlament. Ei asteapta ca actul de justitie sa fie indeplinit de Parchete, si judecatorii sa „corecteze” aberatiile legislative, izvorate din Parlament, dand sentinte corect morale, dar pe langa textul legii. Concluzia: avem o populatie, in marea ei majoritate, inapta de a intelege functionarea statului de drept, si de a exercita, in cunostiinta de cauza, dreptul de a alege.

4. DEZBATERE SI OPOZITIE CIVICA SI PARLAMENTARA

Din nou, nu este mult de argumentat: ati auzit de un „cabinet din umbra”, cum au englezii, care sa examineze critic, sa dezbata public, si sa elaboreze alternative la politicile oricarui departament al Guvernului oficial? Sau de opozitie reala, in Parlamentul Romaniei? Ma indoiesc. Dar cel mai grav lucru este lipsa cvasi-totala a opozitiei civice. Voi reveni la aspectul asta, un pic mai incolo, la „ingredientul” pluripartitism, dar deocamdata bifez absenta ei. Din nou, stam tare prost…

5. PROTEJAREA ADEVARULUI FACTUAL SI ELIMINAREA MANIPULARILOR

Aici, suntem absolut in haos. De 27 de ani, de la calificarea protestantilor din Piata Universitatii ca fiind „golani”, „legionari”, „fascisti”, „drogati”, „platiti” – ca veni vorba, in saptamanile state in cortul constantenilor, trebuia sa strang o mica avere, pentru acea data, sau sa mor de supradoza! – si pana la „cainii-manifestanti” si „serviciile platitoare”, clamate ieri de o doamna cu pretentii de jurnalist, nu este nici o diferenta. Linsajul mediatic este prima natura a mediei romanesti, si manipularea, prin eliminarea partilor de adevar neconvenabile, introducerea de afirmatii false, alaturi de cele adevarate, sau fabricarea de informatii false, una dintre cele mai larg uzitate tehnici. Nu mai departe de ieri, in timp ce masa de protestatari, in Bucuresti, se intindea intre Piata Universitatii, trecea prin Romana si Piata Victoriei, cu revarsari spre sediul PSD, unele oficine ale puterii insistau pe o cufra de… cateva mii. Cam cat incap in Pasajul de la Universitate…

6. PLURI-PARTITISM

Aparent, aici stam bine: avem multe partide. Este plin Registrul Electoral de ele. Dar pot aceste partide sa participe, liber, in alegeri? Nu! Legile Electorale, de-a lungul anilor, au pus piedici de tot felul, care au favorizat partidele mari – si aflate deja la putere – in detrimentul partidelor mici si candidatilor independenti. Asa ca, sistemul este rigid, nu permite schimbarea, cu usurinta, a peisajului politic. Asta ar fi doar una dintre problemele majore… O alta caracteristica a peisajului politic autohton, este eterna prezenta a partidelor-balama, marionete ale unui singur partid, care dau impresia de suficienta de partide. Si ar mai fi traseismul politic, nesanctionat, in nici un fel, care face ca un parlamentar, ales prin sustinetea de catre un partid, sa „alerge” prin n’spe alte partide, sau coalitiile post-electorale. Toate acestea ma fac sa spun ca nu avem o viata politica normala, bazata pe multi-partitism. Si daca mai adaug si faptul ca societatea civila are vocea inabusita de tot felul de pseudo-ONG-uri, care raspund la comenzi politice, tabloul este dezastruos.

7. DREPTUL DE A VOTA
(aici, am sa reiau un text mai vechi)

In Romania, in acest moment, avem o anomalie extraordinara, care face exercitiul democratic sa fie amputat: practic, circa 3-4 milioane de romani, sunt exclusi de la exercitarea dreptului de a vota. Lucrurile s-au petrecut cu discretie, prin ultima modificare a Legii Electorale, care a avut ca fatada introducerea votului prin corespondenta. In afara conului de lumina al reflectoarelor presei, s-au strecurat cateva modificari, facute sub pretextul prevenirii fraudelor electorale, modificari care, in final, interzic dreptul de a vota celor care nu voteaza pe raza circumscriptiei electorale in care domiciliaza.

Totul pleaca, in esenta, de la doua alte anomalii, care ca si cea mentionata anterior, sunt ignorate de catre legiuitori, de catre organismele electorale, sau de catre jurnalisti: domiciliul stabil si modul de arondare al cetatenilor pe circumscriptii electorale, care tine cont de acel domiciliu stabil. Prima, respectiv domiciliul stabil inscris pe un act de identitate, dupa parerea mea, este o reminescenta de stat politienesc, o amintire hâdă a regimului comunist, in care libertatea omului era nula, in care locul in care traiai era prestabilit, libertatea de miscare fiind la latitudinea stapanilor de sclavi: nomenclatura comunista. Militia trebuia anuntata, in cel mai scurt timp, daca cineva locuia la tine, venit din alt oras, si respectivul capata o „viza de flotant”. Mutarea dintr-un oras in altul trebuia justificata, fie prin „interesul serviciului”, fie prin casatorie. Nimeni nu era liber sa locuiasca unde avea chef – cheful asta fiind, in fond, o expresie a libertatii, chestiune care-i ingrozea pe comunisti.

Ca fapt divers, pentru cei ce nu stiu, exista state civilizate in care chiar si documentul de identitate obligatoriu, in sensul de buletin/CI, nu exista: daca ai pasaport, care nu este obligatoriu, folosesti pasaportul, daca ai permis de conducere, care nu este obligatoriu, folosesti permisul de conducere, daca nu ai nici unul din actele astea, sanatate! Ai un nume pe certificatul de nastere, si daca cineva are dubii ca tu nu esti tu, nu are decat sa demonstreze asta. Tu, ca cetatean, nu poti sa fii acuzat de inselatorie, prin celebrul „Sa-ti vad buletinul!” – pentru ca asta este mesajul legitimarii unei persoane: nu te cred pe cuvant cine esti, pentru ca esti un mincinos. Nu mai insist, majoritatea tarilor europene au chestia asta, de stat politienesc, cu o exceptie notabila, UK, asa ca, pentru majoritatea, o lume fara buletin pare de neconceput, chit ca exista, si functioneaza, bine-mersi. De fapt, mai bine decat acea majoritate a lumii europene, pentru ca vorbesc de lumea anglo-saxona…

Cea de a doua anomalie este legata de felul in care cetatenii sunt arondati circumscriptiilor electorale, pe baza acelui „domiciliu stabil”. Includerea lor in Registrul Electoral se face automat, nu exista nici o alta modalitate prin care un cetatean sa spuna unde considera el ca ar trebui sa voteze. O varianta normala ar fi ca cetatenii sa trimita, in vederea inscrierii in Registrul Electoral, un banal formular, in care sa spuna, simplu: „Eu, Ion Ionescu, avand cutare CNP (eventual cu o copie a unui act care sa includa acel CNP, cum este si certificatul de nastere) doresc sa fiu arondat Circumscriptiei Cutare.”. Atat, fara alte comentarii lamuritoare. Nu este treaba statului de ce eu, cetatean liber, consider ca fac parte dintr-o anumita circumscriptie. Trebuie sa fiu lasat sa votez in respectiva circumscriptie, punct! Nimeni nu o sa ceara sa voteze in Constanta, daca interesele lui cetatenesti sunt legate de Timisoara! Si prin folosirea CNP, nici nu exista posibilitatea ca o persoana sa se inscrie in doua (sau mai multe) circumscriptii. Dar normalitatea asta, care ar garanta nu doar dreptul de vot al cetatenilor, ci si controlul lor, asupra felului in care se formeaza Registrul Electoral, nu intra in calculele regimului oligarhic de la Bucuresti. Interesul acestui regim este ca o anumita categorie de cetateni sa nu voteze: Diaspora!

Cetatenii romani, care se afla temporar, in baza drepturilor lor de cetateni europeni, la munca, in alte state (ca asta este grosul a ce numim „Diaspora”), reprezinta un pericol mortal pentru dictatura „de catifea” de la Bucuresti. Traind in mijlocul unor democratii solide, in care cetatenii sunt egali in fata legii, indiferent daca matura strada, sau sterg fotoliile parlamentare cu fundul, si in care toate organismele statului, de la guverne si parlamente, si pana la cea mai marunta primarie, sunt doar niste servitori ai poporului care le-a generat, acesti „diasporeni” nu sunt controlabili prin metodele de indobitocire in masa, atat de bine perfectionate si aplicate in tara. Nu sunt sensibili la pomeni electorale, sunt capabili sa compare functionarea economiei romanesti cu alte economii, functionarea Parlamentului Romaniei (mai corect: nefunctionarea…) cu functionarea altor parlamente, si asa mai departe. In contextul acesta, a permite „Diasporei” sa voteze, pentru puterea oligarhica de la Bucuresti, este sinucidere curata!

Dar nu este vorba doar de asta. In plus, acesti cetateni, din asa numita „Diaspora” – termen tampit, pentru ca oamenii acestia NU sunt niste expati, ei continua sa fie cetateni romani, doar temporar aflati in afara tarii! – deoarece figureaza, conform domiciliilor stabile din cartile lor de identitate, in circumscriptii electorale din Romania, si nu in Circumscriptia 43 – Diaspora, nu sunt nici reprezentati corect. Din datele oferite de Directia Generala Pasapoarte, aflam ca avem 667.428 de compatrioti cu domiciliul în strainatate si ca alti 18.368 cu domiciliu in strainătate au renuntat la cetatenie. Adics, dintre cetatenii romani care fac parte din DIASPORA, doar 667.428 au drept de vot pe liste permanente in Circumscriptia DIASPORA; iar aceasta, pentru că au domiciliul DECLARAT in strainatate. Restul, adica intre 2.500.000 si 3.500.000 de cetateni aflati in afara granitelor tarii, avand DOMICILIUL STABIL in tara, nu au drept de vot DECAT in circumscriptiile din tara, si tot acolo sunt reprezentati. Deci, senatorii si deputatii teleormanenilor aflati in Spania, Italia, ori UK, sunt alesi DOAR de catre teleormanenii aflati in Teleorman!

Tinand cont de toate acestea, pot sa spun ca in Romania NU AVEM DEMOCRATIE. Si asta este lucrul care ar trebui sa ne nemultumeasca, asta ar trebui sa instauram: O DEMOCRATIE FUNCTIONALA! Pe urma, putem sa discutam si despre hibele democratiei…

Aseara, infractorul Liviu Dragnea, s-a afisat cu aere de jupân, de stapan absolut al tarii, facand trimitere la votul popular din 11.12.2016, care, in mintea lui de vataf-sef al PSD, daca a fost castigat de partidul LUI, confera legitimitate DOAR lui. Ori, exercitiul democratic al alegerilor, trebuie sa aiba doua componente, in acelasi timp: sa fie legal, si sa fie legitim. Sa va dau un exemplu simplu: Ceausescu era ales prin vot, si trebuia sa te duci la vot, altfel venea sectoristul la usa, sa-ti aduca aminte ca nu ti-ai facut datoria de patriotica, de a vota Carmaciul. Din punct de vedere al legislatiei in vigoare atunci, acele votari erau legale, dar asta nu le face si legitime: lasand la o parte ilegitimitatea intregului regim comunist, instaurat de tancurile rusesti, si privind doar din punct de vedere tehnic, exista un singur candidat, si practic nu conta cum se punea stampila – pe candidat, langa, sau chiar deloc, rezultatele erau date fara sa se faca macar un simulacru de numaratoare: 99,8%, din oficiu. La fel cum se raportau productiile de porumb la hectar: se scria o cifra, ca sa dea bine. Deci, poti sa ai voturi, si sa nu fii legitim.

Ce avem in cazul PSD? Legalitate, sigur avem: alegerile s-au desfasurat legal, conform Legii Electorale, asa ca la capitolul asta, PSD sta bine. Retineti, PSD, nu Liviu Dragnea, ca doar o mica parte din voturi au fost date listei de candidati, pe care era si Dragnea, ca doar nu am avut alegeri prezidentiale… La capitolul legitimitate, lucrurile se complica:

1. Multe milioane de romani – intre trei si cinci, ca doar Dumnezeu stie cati sunt plecati la munca in Occident, si care nu au cum sa fie in tara, in circumscriptiile unde au domiciliul stabil, la data alegerilor, de jure, au dreptul sa voteze, dar de facto, sunt impiedicati sa voteze, atata timp cat nu voteaza in respectivele circumscriptii.

2. Aceleasi milioane de romani, de mai sus, daca totusi voteaza in Circumscriptia 43 – Diaspora, facand cumva dovada ca locuiesc acolo (nu toti pot sa o faca, nu toti au fost corect informati asupra faptului ca TREBUIE sa faca o asemenea dovada), sunt reprezentati de un numar hilar de parlamentari: sase!

Punctele (1) si (2), in contextul in care aceste milioane de romani nu au nici o tangenta cu promisiunile pesediste – mariri de salarii, pensii, alte pomeni electorale – si PSD a cistigat prin votul a doar 3.200.000 de cetateni, pun un semn de intrebare fundamental asupra legitimitatii alegerilor. Nu poti sa spui ca ai castigat niste alegeri, cu un electorat teoretic de circa 17.0000.000, cand tu, partid castigator ai obtinut tot atatea voturi (sau mai putin!) cat numarul de cetateni LEGAL exclusi de la vot/reprezentare. Ca veni vorba de cifre:

3. Din cele 3.200.000 de voturi obtinute de PSD, probabil ca o imensa majoritate vin de la un electorat captiv: bugetarii. Multi numiti pe criterii de loialitate pesedista, multi incompetenti, si inca si mai multi aflati in posturi in care legislatia stramba genereaza oportunitati nesfarsite de incasarea eternei spagi-mai-mici-decat-amenda-aberanta, acestia, si familiile lor, inevitabil vor vota partidul care sigur va mentine aceasta situatie. Sunt cam 1.200.000 de bugetari, si oricata bunavointa am avea, nu vad mai mult de cateva sute de mii, care sa voteze impotriva PSD – sa zicem 500.000. Daca la cei 700.000 ramasi, adaugam membrii de familie care NU SUNT si ei bugetari, obtinem cam 1.000.000 de voturi legale, dar ILEGITIME, ele fiind, practic, cumparate prin beneficii ilegale.

Asa ca, mare lucru, din legitimitatea PSD, nu mai ramane. Si nici nu am luat in calcul alegatorii cu creierul spalat de Latrinele lui Voiculescu! Si legitimitatea asta debila, hai sa spunem „la limita ilegitimului”, este a unui partid, nu a vatafului-sef, Liviu Dragnea. Asa ca, vreau sa intreb: in afara de faptul ca esti un infractor, aflat in plina pedeapsa penala cu suspendare, si cu alte dosare penale pe rol, cine dracu te crezi, mai Dracneo???

S-a incetatenit, la unii, ideea ca intr-o retea de socializare totul este permis, sub eticheta exprimarii libere. Si daca esti cu adevarat o persoana liberala, trebuie sa accepti ca exista si persoane cu alta opinie decat a ta – pana aici, corect! – si sa SI suporti acele opinii. Indiferent cat ar fi ele de diferite de ale tale, ba chiar sa mai accepti si un schimb de idei: vii cu ale tale, si pleci cu altele, cele ale interlocutorului tau, care daca nu accepti ce zice el, brusc decide ca nu esti liberal, deschis la discutie, si asa mai departe.

Asta vine cam asa: unul este stelist, sa zicem, si nu numai ca trebuie sa admita ca exista si dinamovisti pe lumea asta, ba chiar trebuie sa admita ca Dinamo este o echipa mai buna decat Steaua. Si hai sa zicem ca asta este un exemplu nu tocmai fericit. In fond, o persoana impartiala, ar putea sa-i linisteasca, spunand ca ambele echipe sunt asa de bune, ca nu are sens disputa. Dar ce facem atunci cand ideile alea, de care ne lovim, sunt izvorate din Rău? Sa zicem ca un adorator al lui Hitler incearca sa ne convinga cat de corecte erau ideile sceleratului care a tarat, alaturi de rusi, la inceput (nu m-am putut abtine!), omenirea in razboi. Ce facem? In numele libertatii de exprimare, trebuie sa adoptam o atitudine liberala, si sa-i acceptam prezenta, eventual sa intram in polemica cu acea persoana? Probabil ca imens de marea majoritate a oamenilor va fi de parere ca nu. Asemenea idei nu au nimic de a face cu libertatea, de exprimare, sau de orice alt fel, pentru ca sunt o exprimare a Răului, si libertatea este apanajul Binelui. Răul nu-ti da decat „libertatea” de a lua libertatea altora: libertatea de constiinta, libertatea de expresie, chiar si libertatea de a trai.

Una dintre categoriile de idei ale Răului sunt cele izvorate din marxism. Comunismul a ucis mai multi oameni decat nazismul (asa, cam 100.000.000), a distrus natiuni si culturi, a inrobit oameni. Conjuncturi politice, natangia unor oameni politici – mari, de altfel – si statutul de putere nucleara al Rusiei, a facut ca aceasta ideologie sa nu aiba, inca, un proces similar cu cel de la Nuremberg, unde prin capii Germaniei, a fost judecata si ideologia care a stat in spatele atrocitatilor naziste si fasciste. Desi fara efecte letale (discutabil), la fel de apartinator de Rău este si marxismul cultural, numit de unii neo-marxism, sau progresism liberal, prin agresiunea asupra „gandirii critice, al standardelor academice, al moralei crestine si libertatii individuale”, cum spune doamna Ioana Hincu. Acesta nu trimite oamenii la puscarie, dar demonizeaza orice nu intra in tiparele nascute din „Teoria critica” – cartea de capatai a oricarui marxist „progresist” – adica orice idee a majoritatilor, de orice fel, care sunt considerate, automat, doar pentru ca sunt majoritati, opresoare ale minoritatilor. Nu intru mai mult in detalii, daca vreti asa ceva, urmati link-ul acesta: https://ihincu.wordpress.com/2016/01/31/ce-este-marxismul-cultural/.

Sigur, unii pot argumenta ca nu tot ce porneste din marxism, automat este rau. De exemplu, socialismul, sau social-democratia. Adica, stanga-moderata. Dar, fara alte argumentari, aratati-mi o tara care, sub conduceri indelungate de stanga, are parte de bunastare SI sta bine la capitolul libertati, si am sa incep sa fiu atent la argumente. Chiar si acolo unde este o alternanta intre guvernari de dreapta si guvernari de stanga, intotdeauna, dupa o guvernare de stanga, a trebuit ca guvernarea de dreapta sa stranga cioburile bunastarii si libertatii, facute parf de stanga, si sa incerce sa carpeasca raul facut. Pana atunci, pentru ca realitatea imi spune altceva, incadrez, linistit, si stanga „moderata”, tot in categoria Idei ale Răului.

Asa ca, nu va suparati, dar daca am amici virtuali care au inclinatii de stanga, indiferent daca sunt spre comunism, marxism-cultural, socialism/social democratie, ar face bine fie sa se abtina sa le arate, cand interactioneaza cu mine, fie sa-si vada de viata lor virtuala, in alte cercuri. Ca tot veni vorba, hai sa mai lamurim un lucru: gogorita asta, cu „nazismul si fascismul sunt ideologii de extrema-dreapta”, a fost inventata tot de exponentii stangii, pentru a demoniza dreapta, si a se proteja, pentru ca, in realitate, sunt ideologii TOT de stanga, aceiasi extrema-stanga, precum comunismul.

In seara asta, Liviu Dragnea a vorbit cu ingamfarea unui demon autocrat, cu drept de viata si de moarte asupra supusilor lui. Adica, asupra noastra. Si asupra Presedintelui, care si-a adus aminte ca este al nostru. Ca o paranteza, nu pot sa-i iert lui Iohannis ca i-a dat tara pe tava lui Dragnea, cand dupa Colectiv, in loc sa dezmembreze Parlamentul Penal, i-a oferit lui Dragnea un guvern-perdea-de-fum, care a dat PSD oportunitatea sa se adune, sa sacrifice cadavrul politic numit Puie Monta, si sa vina in alegeri ca un partid de opozitie. Dar, pot sa uit, pentru ca TREBUIE sa uit…

Acum, la o luna si jumatate dupa ce a castigat alegerile, Dragnea sfideaza Strada, asa cum nu a avut curaj sa o faca, dupa Colectiv. Este adevarat, nu au fost zile in sir de demonstratii fierbinti, dar de data asta, indiscutabil, a fost un altfel de protest: plin de o furie rece, pastrata intacta, la aproape o saptamana de la dejucarea „Operatiunii Elefantii”. O furie rece, care a scos in strada cam 30.000 de bucuresteni, si alte 10-15.000 de romani (cel putin), in restul tarii. Si de data asta, pentru prima data, dupa decenii, romanii nu au mai cazut in plasa mirajului unui stat de drept iluzoriu. Nu au mai scandat lozinci impotriva Parlamentului – care TOT plin de penali este – si nici impotriva Guvernului, decat in trecere. De data asta, romanii, ca si cu aproape trei decenii in urma, cand scandau, in Piata Universitatii, lozinci impotriva FSN, si a criminalului Iliescu, au reusit sa re-identifice raul, cu precizie: PSD – adica, tot FSN, botezat si rebotezat – si Dragnea.

Numai ca, de data asta, lucrurile au mers mai departe. In loc sa stea la Universitate, sperand ca vor exorciza demonii, prin puterea cantecelor, asa cum faceau Golanii, protestatarii de astazi, unii dintre ei fosti Golani, altii, copii ai lor, s-au dus in fata Raului. Au mers in fata sediului PSD, si au arata Raul cu degetul, sfidatori: Penalul Dragnea, Baron de Teleorman, si Curtea Sa, PSD. Mastile, tinute cu atata grija, aproape trei decenii, pe chipul had al progeniturii iliesciene, au cazut. Poate sa-si lipeasca PSD ce eticheta vrea, sa scrie pe ea Frontul Salvarii Nationale, Partidul Democratiei Sociale Roman, ori Partidul Social Roman, ca tot degeaba! Adevaratul lui nume a iesit, din nou, la suprafata, si a fost strigat in gura mare: Ciuma Rosie. La fel, si cu Dragnea: poate sa se numeasca presedinte de partid – al Ciumei Rosii, adica! – poate sa se creada parlamentar, poate sa se ascunda in spatele unui prim-ministru de carton, poate chiar sa se viseze presedinte de tara, ca este degeaba! Adevarata lui calitate a fost spusa in gura mare, atunci cand romanii au strigat „Dragnea, asteptam si cartea ta!”: viitor puscarias, cu acte-n regula.

Zbaterile celor doi demoni, Ciuma Rosie pesedista, si stapanul lui, viitorul puscarias Dragnea, vor fi teribile. In seara asta, a fost o incercare de a momi protestatarii, prin retragerea jandarmilor din jurul sediului PSD, sa comita ceva acte violente. A fost o ocazie de discreditare a protestului, si de declansarea represiunii, ratata, pentru ca protestatarii, nu au cazut in capcana, dar a fost o ocazie in care, demonul Liviu Dragnea, a mai tras o flegma dispretuitoare in obrazul statului de drept, dand ordine directe Jandarmeriei Romane, peste capul (inexistent) al ministresei de la Interne. Interesant este ca Dragnea, in comunicatul lui, tot din seara asta, a folosit sintagma „lovitura de stat”. Pentru ca, de fapt, asta este realitatea: PSD, sau Ciuma Rosie, este un partid-stat, care in aproape trei decenii, a instituit o dictatura „de catifea”, sub aparenta unui stat de drept democratic. Acum, Dragnea VREA sa treaca la urmatorul pas: instaurarea unei dictaturi fatise. Incoltit, deja a dat manusile jos, si se comporta ca un dictator, care la intoarcerea acasa, isi cearta lacheii, pentru ca nu au avut grija ca serbii sa stea in banca lor. De maine, lupta se da cu pumnii goi, fara reguli.

Pentru ca asta razbate din luarea de pozitie a lui Dragnea: un lung sir de amenintari, care indica si pretextele represiunii dictatoriale, care va incepe, de maine:

– presedintele Romaniei in fruntea unei noi mineriade
– o manifestatie neautorizata, impotriva guvernului Romaniei
– o manifestatie neautorizata, impotriva ordinii constitutionale
– o manifestatie neautorizata, impotriva votului popular din 11 decembrie
– sabotarea legalitatii care sta la baza statului de drept

Si primul vizat, este Klaus Iohannis:

„Presedintele tarii s-a situat azi in afara legii, vizand avantaje politice personale si cerand aberatii constitutionale: retragerea unor ordonante, mai ales a unora care nu au fost date.”

De asta am spus ca TREBUIE sa uitam orice nemultumire, legata de Presedintele Romaniei. Singura parghie a lui Dragnea, prin care poate rasturna statul de drept, este legitimitatea data Ciumei Rosii, de votul celor circa 3.200.000 de lachei ai partidului stat. Pentru ca asta este cifra celor care au votat PSD, si ea coincide, al dracului de bine, cu numarul cozilor de topor, din toate organismele statului, plus familiile lor, care stiu ca relativa lor bunastare depinde de partidul-stat. Dar aceasta legitimitate relativa, data unui partid, nu direct lui Dragnea, devine insignifianta, daca o comparam cu legitimitatea lui Iohannis, ales prin votul direct al romanilor, si care are in spate cam 6.200.000 de asemenea voturi. Suficiente, pentru a vorbi in numele romanilor, in timp ce Dragnea, nu poate vorbi decat in numele partidului-stat, PSD. Ori, asta, pentru un doritor de puteri dictatoriale, este de neacceptat. Asa ca, primul atac, maine, va fi dat impotriva Presedintelui Iohannis. Suspendarea pluteste in aer, si sigur se va materializa. Asta, daca nu vom fi apti sa aparam aceasta legitimitate a Presedintelui. Iesind, din nou, in strada, daca este nevoie. Ramanand acolo, daca este nevoie. Exorcizand cei doi demoni: Ciuma Rosie si penalul Dragnea. Cu forta, daca este nevoie. Altfel, vom fi damnati sa traim in iadul pesedist, pe lumea asta.

De 24 de ore, s-au declansat scancetele neo-marxistilor autohtoni. Poate mai cumplit decat o percep cei din America – in fond, aia de acolo au apucat sa traiasca in jegul distopic al corectitudinii politice, in timp ce „ai nostri”, datorita „inapoierii” Romaniei, nu a apucat sa treaca de la comunismul dictatorial si post-comunismul oligarhic, la altceva. Si sper nici sa nu treaca! Ar fi o teribila ironie a sortii, dupa ce neamul asta a gustat ororile marxismului bolsevic, sa aiba parte si de marxism cultural.

Uitati un astfel de scancet:

„Nu, deprimant pentru cei care încă mai speram că America va continua să fie o Americă a toleranței și incluziunii, a corectitudinii și bunului simț, o Americă care să se opună din răsputeri abuzurilor de tot felul, a agresivității grobiene a Rusiei, a derapajelor democratice din țările Europei de Est, o Americă care prin tot ce întreprinde chiar se străduie să facă lumea un loc mai bun. Dumnezeu să mă ierte pentru cât de naiv am putut să mai fiu.”

Interesanta asociere, in aceasta litanie, intre realitatea Americii, plina de corectitidinile politice ale marxismului cultural, si fantasmagoriile care urmeaza. Pentru ca exact ASTA NU A FOST America, cam de la Bush Sr. incoace: nu s-a opus abuzurilor – nici celor din Arabia Saudita, nici celor din Iran, nici celor din Rusia – si nici agresivitatii Rusiei, care cand a invadat Ucraina, mai intai in Crimeea, pe urma in Bazinul Donului, a fost amenintata, de Obama, cu… judecata Istoriei! Probabil ca cei atinsi de virusul marxismului (cultural, in cazul asta) o fac din instinct, pentru a face imposibila disocierea aberatiile ideologiei lor, si altfel de dorinte, care pot fi inscrise in sfera normalitatii. Spun „pot fi”, pentru ca dorinta asta, de a avea in SUA un fel de „nany” mondial, nu cred ca este ceva normal – pana la urma, asa cum tot intreb, de ceva timp: de ce ar fi datore America, sa dadaceasca o lume intreaga???

Ca sa revin la scancete: nu fac nici un fel de confuzie intre cei care, mai mult sau mai putin justificat, sunt ingrijorati de chestiuni pragmatice, cum ar fi functionarea NATO, sau relatiile SUA-Rusia, care ar putea duce la un fel de nou Malta-Yalta, si descreieratii corectitudinii politice autohtone. Primii, nu fac decat sa dea glas unor ingrijorari generate de eterna noastra prietena de la Rasarit: expansionista si brutala Rusie. In schimb, cei din a doua categorie, ma umplu de furie. Dupa 70 de ani de marxism – comunism, neo-comunism, post-comunism, socialism pesedist, cu arome cand de protectorat rusesc, cand de dictatura personala, cand de oligarhie comunistoido-securista – cat tupeu ordinar sa ai, pentru a mai promova o alta ideologie marxista? Cata nesimtire sa ai, prevalandu-te de libertatea de opinie, sa imprastii veninul unei ideologii care, asa cum se vede in Occident, are ca prima grija sa distruga familia, credinta, si cam tot ce inseamna cultura iudeo-crestina? Adica, exact ce face din lumea civilizata un varf al umanitatii???

Oricum, sper ca scancetele astea sa acompanieze o schimbare radicala in istoria lumii, si nebunia asta, numita „stanga politica”, inceputa de iacobinii lui Robespierre, sa fie tratata ca ce este: o plaga a umanitatii, si trimisa acolo unde-i este locul: la gunoi.

Pe feisbuc, am in lista de amici persoane care au o atitudine clara anti-PSD. Am fost convins, pana in ultima perioada, ca atitudinea lor este anti-marxista (anti-socialism, anti-comunism, anti-orice-este-de-stanga, DE-DREAPTA), dar am inceput sa ma indoiesc de asta.

La inceput, au fost deraierile marxist-culturale ale UE. Pornite din Berlin, implementate prin intermediul birocratilor din Brussels, cu brutalitate cvasi-dictatoriala, au avut ca efect ridicarea unor forte nationalist-extremiste, si in final, Brexit-ul. Ei bine, la vremea respectiva, am constatat ca acei anti-marxisti (presupusi de mine…), cand venea vorba de marxismul cultural de la Brussels, erau nu doar toleranti, ba chiar aparatorii lui. Desi, pe planul politicii interne, ramaneau anti-pesedisti…

Pe urma, a aparut „fenomenul Trump”. Donald Trump a atacat frontal „estabilishment”-ul Americii. De la media mainstream, si pana la administratia Obama, a atacat toate imbecilismele marxismului cultural. Ca un exorcist al Corectitudinii Politice, el a avut de partea lui nu ceva divin, ci o majoritate de americsni care, in ultimile patru-cinci decenii, au fost sub un atac brutal, furios, al Corectitudinii Politice, nascuta din marxismul cultural. Si a castigat.

Ei bine, pe intreaga durata a campaniei electorale, si dupa ce Donald Trump a castigat – detasat! – alegerile, aceiasi categorie de amici anti-pesedisti, dar iubitori ai marxismului cultural marca Brussels, au format un cor anti-Trump. Un cor brutal, furios, la fel ca si atacurile Corectitudinii Politice, sub asediul caruia era (sper) poporul american, dar plin de imnuri de proslavire la adresa lui Obama, a sotiei lui – nu-i spun FLOTUS, pentru ca nu are nimic in comun cu notiunea de „lady” – si a candidatei democratilor, Hillary Clinton. Toti trei, exponentii de varf al marxismului cultural american.

Astazi, am vazut la acesti anti-pesedisti, reactii identice cu ale celor din jurul madamei Clinton, cand a devenit clar ca au pierdut cursa electorala: lacrimi, deznadejde, tristete vecina cu depresia. Ma rog, exprimate in scris, nu citite pe fetele lor, dar cu nimic mai putin autentice. Si ce m-a socat cel mai tare, au fost comentariile la asemenea postari deznadajduite, in care o multitudine din amicii acestor anti-pesedisti iubitori-de-marxism-cultural, varsau un venin plin de cretinisme, cum numai la simpatizantii lui Puie Monta am mai vazut, cand comentau la postarile plagiatorului. Si poate nici comentariile, per se, ci lipsa de reactie la ele, ori reactia chiar pozitiva.

Acesti anti-pesedisti-iubitori-de-marxism, sunt cea mai mare ciudatenie pe care am putut sa o vad pe feisbucul asta – si daca nici feisbucul nu este plin de bizari si bizarerii, atunci nu stiu ce ar putea fi… Cum mama dracului sa fii anti-pesedist, adica impotriva unui partid socialist, comunistoid, si sa fii, in acelasi timp, iubitor-de-marxism-cultural? Adica, tot pe acolo, pe undeva, ca si partidul pe care-l combati? Pe urma, mi-am dat seama ca sunt mai putini ciudati, decat am crezut eu: acesti oameni CHIAR SUNT neo-marxisti. Adepti ai marxismului cultural. Si lupta lor, impotriva pesedistilor, nu este decat o lupta intestina (Calin, sâc) intre doua factiuni marxiste: ei, „liberalii progresisti”, adica adepti ai marxismului cultural, ai neo-marxismului, si pesedistii, adepti ascunsi ai marxismului ortodox, de sorginte bolsevica.

Ei nu vor inlocuirea clasei politice comunistoide, oligarhice, si a sistemului creat de ea, cu o clasa politica conservatoare, de dreapta, si cu un sistem democratic, in esenta de dreapta – economie libera, capitalism, adica, care nu poate exista decat cu un stat minimal – ci vor sa-i inlocuiasca cu sistemul lor, cel al Corectitudinii Politice. Un fel de schimbarea a marxismului cu alt marxism. Asa cum am schimbat, in ’89, in urma Lovilutiei, sistemul brutal-dictatorial marxist, al lui Ceausescu, cu sistemul economic-dictatorial marxist, al lui Iliescu. Ar urma, in viziunea lor, sistemul cultural-dictatorial marxist. Neo-marxismul.

Si asa, atitudinea lor devine explicabila. Ce s-a intamplat azi, in fata Capitoliului, are pentru ei semnificatia prabusirii Universului Marxist. Un presedinte american, care pe langa multe alte masuri, care vor lovi in sistemul Corectitudinii Politice, are de gand sa lase alesii comunitatilor locale, si parintii, sa influenteze curicula scolara, este cea mai mare amenintare pentru ei: se pare ca marxismul cultural, care s-a nascut in mediul universitar, si s-a raspandit, la inceput, in campusurile universitare, va pierde cea mai grozava unealta de indoctrinare: scoala. Si va muri, inevitabil. Aproape ca incepe sa-mi fie mila de acesti anti-pesedisti iubitori-de-marxism (neo-marxisti, pe scurt), la fel cum mi-ar fi mila de o musculita de otet, nascuta in dimineata zilei care tocmai se termina…

Dimineata, Excelenta Sa, Presedintele Romaniei, Klaus Iohannus, care mai este „alintat”, de catre unii, si cu apelative hazlii – cum ar fi Marele Ficus Mut – a facut dovada unei abilitati politice exemplare, si prin preluarea conducerii sedintei de guvern, plus doua fraze si doi elefanti, a dat sah incercarii de astazi, a Guvernului Drag… scuze!, Grindeanu, de a da o lovitura statului de drept. Programata Ordonanta de Urgenta, redactata in laboratoarele lui Dragnea (dupa cum reiese din metadatele documentului trimis, mai tarziu, spre studiere, catre institutiile implicate), a fost scoasa de pe ordinea de zi.

Dar nu asta este cel mai grozav lucru intamplat ieri. Indiferent cat de antologici vor ajunge sa fie cei doi elefanti, care inca mai bantuie prin Guvern, ieri s-a intamplat un lucru iesit din comun: societatea romaneasca a actionat, poate pentru prima data, dupa mult prea multi ani, inainte de petrecerea unor evenimente politice negative, nu dupa! Semnalul dat politicienilor, lui Dragnea, direct – in fond, cel care se viseaza maret satrap marunt balcanic, este cel pentru care au fost adusi cei doi elefanti, Gratierea si Amnistia, in Palatul Victoria – este dur: doar daca va trece prin cap sa abuzati de guvernarea legala si ilegitima, pe care tocmai ati inceput-o, suntem aici, in strada! Si nu cerem nici salarii, nici majorarea punctelor de pensie, ci „doar” respectarea statului de drept, a prevederii constitutionale, care spune ca nimeni nu este mai presus de lege.

Si mai este ceva de semnalat: pe langa multe alte slogane, a existat unul: „DNA, vine sa va ia!. Sloganul asta, care vine dupa campania de demonizare a sefei DNA, arata ca romanilor le place sa vada acte de justitie reala. Este adevarat, in strada nu au fost mai mult de 2-3 mii de manifestanti. Dar nici nu aveau de ce sa fie mai multi: cateva mii, protestand impotriva unei posibile actiuni a guvernantilor, inainte ca ea sa se intample, trimite cu gandul la o amenintare de sah-mat, facuta de societate, la adresa intregii oligarhii mafiote: ne place statul de drept, si nu ne plac infractorii.

Iarna nu-i ca vara, si nici in America nu e ca in Romania… Si nici ca in Rusia. De cateva luni, asistam la incercari disperate, de a incadra realitatea americana in tiparele romanesti. Sau in tipare rusesti. A obtinut Clinton mai multe voturi? Inseamna ca ESTE castigatoare? Sigur ca nu este, pentru ca alegerile s-au tinut in SUA, nu in Romania, unde AR FI FOST castigatoare. A declarat Trump ceva? Inseamna ca, printr-un singur ordin executiv, va modifica, cu 180 de grade politica Americii? Sigur ca nu, pentru ca va fi presedintele Americii, nu al Rusiei, unde presedintele este cvasi-dictator.

Incercari disperate, de a discredita America. Cu orice pret, se pare. Ultima gaselnita, invitatia penalului Dragnea, si a fantosei lui, Grindeanu, la ceremonia de investire a preseduntelui-ales. O stire plina de manipulari…

1. O INVITATIE DISCUTABILA

In primul rand, in mod oficial, nu i-a invitat nimeni. Comitetul de inaugurare, care l-a invitat pe Liviu Dragnea este un organism cu statut nepolitic si neoficial, care se ocupă de organizare şi strangerea de fonduri pentru ceremonie.

Potrivit documentelor publicate de marile ziare americane, pentru o donaţie de 1 milion de dolari, comitetul oferă 4 bilete la o cină cu vicepreşedintele Mike Pence, câte 8 bilete la paradă, ceremonia şi balul de inaugurare şi 8 bilete la o cină la lumina lumânărilor cu Donald şi Melania Trump, pe care le pot oferi la rândul lor cui doresc. Sumele stranse, merg spre actiuni de caritate.

Intrebarile corecte ar fi:

– Cine a platit biletele astea?

– Din ce fonduri?

– Care este justificarea?

2. INVITATIA VINE DE LA ELLIOT BROIDY

Care – presa a avut grija sa specifice – este EVREU. Spus asa, ca aratarea unui stigmat! Simpla existents a unei asemenea precizari, inutile in context, cu exceptia cazului in care se vrea „gadilarea” unor sentimente anti-semite, ar trebui sa califice stirea ca o malversatiune. Dar – in stil de teleshopping – asta nu este totul! Broidy este etichetat ca fiind „penal”, „condamnat cu suspendare”, pentru a face o paralela, cat mai buna, cu penalul Dragnea. Din nou, tiparele romanesti, mama lor de tipare…

Pentru inceput, sa punem lucrurile la locul lor: Elliott Broidy este cetatean american. Adica, cetatean al tarii care, indiscutabil, este plina de imigranti. De toate etniile posibile, de la mexicani si cubanezi, la evrei si japonezi. Nu demult, un imigrant austriac devenea guvernatorul Californiei. Asa ca, referirea la originea etnica este, in cel mai bun caz, o rautate inutila. In cel mai rau, un antisemitism feroce. Spun asta, pentru ca apare si referirea la o inexistenta condamnare penala, la inchisoare, cu suspendare – dar despre asta, un pic mai incolo. Referitor la invitatie, este perfect posibil ca ea sa nu aiba nici o legatura cu Elliott Broidy, pentru ca vorbim de un comitet, in care diversi membri se ocupa de diverse lucruri, printre care si VINDEREA de bilete la ceremonia de inaugurare – ca asta este, de fapt, „invitatia” respectiva: un bilet platit – si este posibil ca membrul care a vandut acea invitatie, sa nu aiba habar de realitatile romanesti – pentru multi americani, Romania are capitala la Budapesta…

„Penal, condamnat cu suspendare”… Cand ajungem la partea asta a manipularii, lucrurile devin hilare. Pentru ca, in cazul asta, incercarea de incadrare in tiparele romanesti, ale sistemului judiciar din Romania, produce rezultate grotesti, daca comparam afirmatiile, cu realitatea americana:

– Elliot Broidy este „penal” – adica a suferit o condamnare penala. Fals, pentru ca desi a fost acuzat, intr-un proces legat de fapte de corupere a unor functionari publici din New York, in final, incadrarea faptei lui s-a facut pe o categorie de fapte care nu exista in sistemul romanesc: „misdemeanor”. O treapta intermediara, intre contraventiei, si infractiune. Sigur, fiind intermediara, se poate trage la tema, spre infractiunea penala, in sensul legii romanesti, dar nu prea este corect, nici asa: in cadrul categoriei numita „misdemeanor”, exista sapte trepte, ca sa le numesc asa, unele pedepsite cu inchisoarea, pana la maxim un an, si altele, doar cu amenda, ori in cazul asta, tinand cont de faptul ca Broidy a fost amendat, mai degraba putem trage la tema spre contraventie, decat spre infractiune penala.

– Elliot Broidy este condamnat cu suspendare. Fals. Pur si simplu, nu exista o condamnare cu inchisoare, care sa fi fost suspendata. In sentinta pronuntata impotriva lui Broidy, acesta este amendat. Punct. Nu „condamnat la X ani de inchisoare”, pedeapsa suspendata daca achita o suma de bani, asa cum se vehiculeaza in presa romaneasca. Vinovat de acea fapta, incadrata ca „misdemeanor”, din subcategoria celor pedepsite cu amenda, si amendat. Nimic de adaugat, in fata unui act de justitie american. Poate, atunci cand vom fi in masura sa dam lumii lectii de justitie corecta…

Ce ar mai fi de spus? Cred ca nu mare lucru. Poate o sugestie: dragi jurnalisti, cand scrieti ceva, faceti uz de Internetul asta, care ne inconjoara. Mie mi-a luat exact 20 de minute, ca sa strang informatiile de mai sus. Si mai ales, cand vine vorba de chestiuni tehnice, care tin de functionarea unui alt stat, cautati surse specializate. Eu, de exemplu, pentru a analiza procesul in care a fost judecat Elliott Broidy, am folosit law360.com – site specializat in stiri si analize din din domeniul legal, politic, ori economic, cu articole scrise de juristi. Si cred ca este mai mare rasul, ca eu sa procedez intr-un mod mai profesionist decat un jurnalist, folosind un telefon mobil…

#1 Promisiunile electorale sa aiba valoare contractuala.

#2 Daca demiterea Presedintelui nu-i validata prin referendum, Parlamentul sa fie dizolvat de drept.

#3.a Nici o companie sa nu poata opera afaceri intr-o tara, decat printr-o filiala locala.

#3.b Companiile cu numar foarte mare de clienti/utilizatori, sa fie regulate, ca furnizori de servicii publice.

#4 Presa, indiferent de mediu: definita ca putere a statului de drept, cu tot ce decurge de aici.

#5 O noua putere a statului de drept: Patronatul, cu tot ce decurge de aici (sorry, Mr. Trump)

#6 Pseudo-elitele actuale, cu elite reale, printr-o LEGE A LUSTRATIEI.

#7 Autorii de stiri false, denaturate, ori manipulate, sa fie pedepsiti drastic de lege.

#8 Orice ideologie bazata pe marxism – inclusiv marxismul cultural – sa fie scoasa in afara legii.

#9 Constitutia, dupa o campanie de informare corecta, si un referendum pe tema monarhie vs republica.

De cateva decenii, presa europeana este plina de injurii la adresa SUA. Imagini ca cele de mai jos, abunda in Europa, nu doar in presa, dar si pe retelele de socializare. Adica, acolo unde vorbele mestesugite ale diplomatilor nu exista. Ma rog, nici vorbele diplomatiei Europei Occidentale, cand vine vorba de SUA, nu mai sunt mestesugite. Abia daca mai ascund, tot de decenii, dispretul fata de SUA. La ONU, in Consiliul de Securitate, de mult prea multe ori, Franta, UK, ca membri permanenti, ori alte tari europene, ca membri alesi, au votat in consens cu Rusia si China, nu cu America.

In noiembrie 2009, intr-un articol legat de vizita cancelarului Merkel in SUA, domnul Cristian Campeanu scria, in Romania Libera:

„European Council for Foreign Relations a dat publicitatii un raport de evaluare a relatiilor transatlantice, intitulat „Spre o Europa postamericana”. Documentul, cu potential exploziv, isi propune sa denunte mai multe mituri in relatia transatlantica: mitul ca securitatea Europei depinde de protectia oferita de America, mitul ca interesele americane si europene coincid in esenta sau mitul ca unitatea europeana ar dauna relatiilor transatlantice, pentru ca multi dintre liderii europeni care cred ca au o relatie speciala cu Statele Unite se tem ca a prezenta un front european unit in fata americanilor ar dauna acestor relatii speciale.

Autorii raportului pornesc de la premisa ca ne indreptam spre o lume postamericana, ca „globalizarea redistribuie puterea din ce in ce mai mult spre Sud si Est” si ca americanii au inteles deja acest lucru, iar europenii, nu. De aceea, „Statele Unite incearca sa inlocuiasca dominatia globala de care s-au bucurat pentru scurta vreme (dupa prabusirea Uniunii Sovietice – n.n.) cu o retea de parteneriate care le vor asigura statutul de «putere indispensabila»”.”

Si asta este realitatea: de decenii, Europa pretinde ca nu datoreaza ceva Americii, ca are alte interese geo-politice, ori economice. O face la nivel de diplomatie – ceva exceptii, in Europa de Est – dar o face si la nivel de societate. Acum, presedintele-ales, Donald Trump, a declarat ca NATO este o „organizatie invechita”, si are dreptate: este o relicva a timpurilor cand SUA avea in Europa de Vest aliati, nu inamici ascunsi, care musca din fundul Unchiului Sam, zambind cand sunt fata in fata cu el. La Brussels, Europa simte fiori pe sira spinarii, cuprinsa de nervozitate. Presa explodeaza, critica la adresa acestei afirmatii. Situatia atinge cote grotesti: cei care au scuipat America in obraz, timp de decenii, vor ca America sa intoarca si obrazul celalalt. Se pare ca nu poate. Asta este, „karma’s a bitch”, si scadenta magariilor europene a venit.

In laboratoare, un destept al planetei asteia, are o idee geniala, despre cum sa vindece o boala grava, sa zicem. Incep experimentele. La inceput, sintetizarea unor substante, aducerea lor intr-o stare stabila, care sa poata permite folosirea in industria farmaceutica. Pe urma, incep experimentele „pe viu”. Cobaii sunt cei care sufera esecurile, pentru ca esecuri, sunt. Este absolut imposibil sa mearga perfect, „din prima”. Si chiar daca, la prima vedere, rezultatele au fost bune, se continua monitorizarea animalelor, pentru eventuale efecte secundare. Uneori, se poate monitoriza si urmatoarea generatie, pentru a vedea daca nu apar efecte adverse la urmasii animalelor tratate. Cand, in sfarsit, totul pare sa fie ok, se trece la experimente pe fiinte umane. Aici, intervine voluntariatul. Oameni care, din motive de ei stiute, accepta sa experimenteze noul tratament. Si daca rezultatele sunt ok, de la administrare si pana dupa terminarea tratamentului, in sfarsit, medicamentul este aprobat de autoritati, si incepe sa fie folosit, pe scara larga.

De ce se procedeaza asa? Raspunsul este evident, dar am sa-l scriu: pentru ca nu poti sa risti sa omori oameni, sau sa-i nenorocesti, cu un medicament netestat. Chiar daca a fost creat cu cele mai bune intentii, chiar daca a fist rezultatul unor minti stralucitoare, un bun-simt elementar impune pasii astia (nu sunt specialist, asa ca pot fi usor diferiti, in realitate), pentru a evita tragediile. Si rolul principal, in certificarea unor noi medicamente, revine statului, ca aparator al cetatenilor lui. Dar rolul acesta, de aparator al cetatenilor – ca asa au si aparut statele, sa apere amaratii aia de tarani, care traiau in jurul cetatii-stat! – este complet ignorat, cand vine vorba de doua dintre cele mai de pret lucruri ale unei societati: copii si invatamantul. Aici, se experimenteaza, pe viu, de cateva decenii, si nimeni, nici parintii, nici dascalii, nici politicienii, nici elitele intelectuale, nu par sa vada ceva in neregula.

In invatamant, peste tot in lume, cuvantul de ordine este REFORMA. Cu orice pret, inclusiv cu pretul platit pentru lipsa fazei de experimentare. Ne aruncam copii, fara sa stam pe ganduri, in mijlocul giganticului experiment, desfasurat la scara globala, si numit REFORMA INVATAMANTULUI. De ce? De ce NU acceptam un medicament netestat, dar acceptam un intreg sistem de invatamant netestat? Simplu, pentru ca efectele negative nu sunt letale, si nici nu se vad imediat. Si mai ales, pentru ca sistemul de invatamant reformat vine chiar de la aparatorul cetatenilor: statul. Si nici macar nu ne intrebam de ce este necesara aceasta reforma – repet, NU discut doar de Romania, nebunia asta se desfasoara la scara globala.

Ca sa fie clar, cand blamez reformele facute „pe viu”, ma refer, in primul rand, la cea mai profunda dintre ele: schimbarea de paradigma. Iar in cadrul schimbarii de paradigma, desi unele aspecte par sa fie de bun-simt – spun „par”, pentru ca ele nu au fost testate independent, eventual doar cu cele aflate in relatie directa, ci doar in cadrul, mult mai larg, al intregii noi paradigme – ei bine, exista un element care este cheia intregii reforme: evaluarea. Daca in „vechiul” sistem de invatamant, evaluarea se facea strict pe baza REZULTATELOR, in cadrul reformelor, acest lucru a fost inlocuit de o evaluare a… participarii. Pe scurt, in termeni profani, NU CONTEAZA REZULTATELE, ATATA TIMP CAT PARTICIPI. Si de aici, a pornit dezastrul invatamantului, concretizat printr-o adevarata avalansa de analfabeti functionali, scosi pe banda rulanta. Sigur, varfurile, ele inca exista, dar asta nu este datorat reformei in sine, ci unor factori independenti de ea, cum ar fi educarea in familie, in spiritul competitiei, inteligentei native, etc. Dar marea masa a tinerilor adulti, care deja au trecut prin noul sistem de invatamant, sunt exact asa cum i-am descris: analfabeti functionali, care stiu sa scrie si sa citeasca (cu rezerve majore, in ce priveste corectitudinea scrisului, si capacitatea de a intelege cele citite!), dar care nu au setul necesar de aptitudini SI ATITUDINI, necesare pentru a face fata vietii.

Interesant este ca aceasta nebunie a reformelor, care nu a fost NICIODATA justificata prin lipsa de rezultate a sistemului de invatamant existent la momentul inceperii reformei, este simultana cu ascensiunea marxismului cultural. In momentul in care adeptii acestei hidosenii politice (NB in America, este intitulata „liberalism progresist”) au inceput sa acceseze parghiile puterii de stat, reformele au inceput. Rezultatul, dupa 20-30 de ani? O masa de tineri cetateni, sau aflati deja la varsta medie, cu o cultura generala care tinde spre zero, cu o stapanire imperfecta a limbii materne – atat vorbite, in care nu folosesc mai mult de 5-6 sute de cuvinte, cat si scrise, in care greselile de gramatica, ortografie, sintaxa, ori topica, te pun la grea incercare, in cazul in care vrei sa citesti ce a scris un astfel de om – si care, datorita sistemului de evaluare, care nu da doi bani pe rezultate, ajung sa termine si studii universitare. Un rezultat tipic oricarei forme de marxism, care are, in mod fundamental, oroare de meritocratie, si inlocuieste egalitatea de sanse, care este de dorit, cu egalitarismul. Un alt aspect interesant (si grav) este inlocuirea sintagmei „sistem de invatamant” cu sintagma „sistem de educatie”, chestiune care are legatura directa cu doctrina marxismului cultural, care pune distrugerea legaturilor dintre copil si familie, pe unul dintre planurile principale. Ce mod mai bun sa faci asta, decat transferand educatia, care ar trebui sa fie, preponderent, apanajul parintilor, catre scoala?

Lasand aspectul politic al genezei acestor reforme, revin la lipsa de reactie a cetatenilor, indiferent daca sunt parinti, ori nu, la felul in care aceste reforme au fost si sunt facute. Ea a condus, si daca va continua, va conduce, si pe viitor, la o continua aplatizare intelectuala a umanitatii, pana la punctul in care, asa cum vedem deja in jurul nostru, toata cultura acumulata, pe parcursul intregii evolutii a societatii, va fi uitata. Ne vom transforma intr-o turma de fiinte umane, usor de manevrat, incapabile sa ne intelegem locul in Univers, masinarii bune de munca, si apte sa consumam orice ne este pus in fata, de la alimente, si pana la informatie, fara sa ne intrebam „De ce?”. Si totul porneste de la acceptarea unui experiment, facut la scara globala, cu proprii nostri copii, folositi pe post de cobai.

Cateva ganduri, la 10 ani de la intrarea Romaniei in UE. Anglia si Brexit spun multe. Daca punem in paranteza temele xenofobe, alese pentru campania premergatoare referendumului, si analizam istoria Brexit, vom vedea ca Marea Britanie, in diferite moduri, a tras semnale de alarma, legate de modul aberant in care a fost gandita functionarea UE: un grup de birocrati care decid, nesupusi unui proces electoral, si care nici nu sunt, nici macar, rezultatul unei validari de catre Parlamentul European, fapt ce le-ar conferi o oarecare legitimitate de guvernare.

De aici, interferentele in afacerile interne ale tarilor componente au inceput sa fie sacaitoare, si gandite pe principiul patului lui Procust, de la cele mai importante, pana la cele minore. Nu intru in detalii, si nici nu comentez directivele cu implicatii economice, politice, ori sociale, dar va dau un exemplu de idiotenie izvorata de la Brussels: Comisia Europeana decide puterea maxima a motoarelor de aspirator, chestie care poate este ok in Italia, sa zicem, unde majoritatea pardoselilor sunt placate cu placi ceramice sau piatra, dar este o tampenie iritanta pentru UK, unde imensa majoritate a pardoselilor sunt mochetate.

Practic, Comisia Europeana a reusit sa instituie o centralizare de tip comunistoid, care distruge libertatea, de la cea economica si politica a statelor, si pana la cea individuala. Partea ingrijoratoare este ca manevrarea acestui consiliu, se face, preponderent, de la Berlin. Practic, Germania, mai ieri (la scara istorica) invinsa intr-un razboi monstruos, a reusit prin acest artificiu, sa obtina o mare parte din visul de a avea un Reich. Si daca privim din punctul asta de vedere, ideea de a forma o Armata Europeana, care sa inlocuiasca NATO, ca aparator al Europei, capata alt sens: o armata mare, era singurul lucru cu adevarat interzis Germaniei – la fel ca si Japoniei – prin tratatul de pace.

Ca sa fie lucrurile si mai complicate, tari occidentale care au fost intotdeauna cu o mare aplecaciune catre socialism si marxism, cum este Italia, de exemplu, prin acelasi Comisie Europeana, au inceput sa dea, din ce in ce mai mult, nuante marxiste politicii comunitare, si interne, si externe. Practic, avem un mix de marxism ortodox si marxism cultural, care distruge, incet si sigur, valorile Europei occidentale, de la cele crestine, si pana la cele ale libertatii, fie ca vorbim de cea a individului, ori de cea economica. Cazul unor asistente din Anglia, concediate pentru ca purtau cruciulita, si ofensau mediul „multicultural” in care munceau – si care au pierdut procesele care au urmat, inclusiv la CEDO – ar fi un exemplu bun, la fel cum este distorsionarea sensului unor cuvinte, care indiferent daca mergem la dictionarele oricaror limbi vorbite in Europa, sau la felul in care sunt intelese de juristi, de secole, nu mai au nici o legatura cu sensul dat de Comisia Europeana. Aici, cel mai simplu exemplu este cuvantul „public”, de la care se formeaza sintagma „spatiu public”, si care a fost atasata, ca eticheta, unor spatii absolut private, care chiar daca sunt puse la dispozitia unor clienti, in functie de interesele antrepenorului care detine, cu titlul de propietar, acel spatiu, nu sunt la dispozitia publicului, in sens larg.

Pe scurt, intre visul frumos de acum doua-trei decenii, si realitatea de astazi, a UE, este o distanta imensa. Partea trista, pentru Romania, este ca ne este infinit mai bine in UE, chit ca incepe sa semene a distopie, decat in afara ei, situatie in care ne-am prabusi economic, la stadiu de stat de lumea a treia, si institutional, la stadiu de autarhie balcanica. Desi, nu prea mai sunt sigur de ultima afirmatie…

Daca as fi in locul lui Dragnea, sunt cateva lucruri pe care nu le-as face, nici picat cu ceara! Lucruri care, la prima vedere, mi-ar intari pozitia cvasi-dictatoriala, dar care pe termen mediu, ar declansa dezastre politice. Sau, si mai rau, o revolutie, ale carui rezultate nu ar fi decat sangeroase – ne-am lamurit, cu 27 de ani in urma, ce inseamna „fara violenta”…

In primul rand, as face o extrapolare simpla, plecand de la trei intrebari si raspunsuri elementare:

– Cati oameni pleaca la plimbare, cand afara este in ger naprasnic? Putini…
– Dar cand este cald? Mult mai multi…
– Cati oameni au manifestat pe data de 11, pe ger? Putini…

Asa ca, nu m-as lua dupa aparenta liniste din tara, si as incetini procesul instalarii dictaturii. In primul rand, as lasa decapitarea DNA pentru alta data. L-as lasa si pe Coldea sa treaca cu bine prin ancheta interna, si le-as transmite, si lui Coldea, si Codrutei, sa stea cuminti, ca de nu…

Pe urma, as lasa naibi legea amnistiei/gratierii, si m-as baza pe metoda care a dat rezultate acceptabile, timp de 27 de ani: cea a imunitatii parlamentare, si a coruptilor din instante. Nu cei din boxa acuzatilor, ci aia care judeca…

In general, avand patru ani la dispozitie, as incepe sa fac totul, pas cu pas. Pasi de teleormanean, nu de sibian. Ca veni vorba de sibieni: cu Marele Mut, NU as declansa un razboi total. Popularitatea lui este erodata, dar nu chiar asa de masiv, si orice incercare de a scoate Ficusul din ghiveci, poate avea efecte neprevazute, cum ar fi transformarea lui intr-un erou anti-pesedist…

Da’ am o problema: daca as face toate astea, exista o sansa serioasa sa-mi rup gatul, mai rau… Adevarul este ca Dragnea, si sistemul, in general, nu are alta optiune, decat sa ia atitudine de buldozer – sau de tanc, daca este cazul – si sa striveasca orice mai sta in calea unei dictaturi reale. Facand insa asa, apar alte inconveniente.

In primul rand, risca reactii dure, de strada. Chestiune complet imprevizibila, pentru ca o multime furioasa, chiar este capabila de orice nebunie – sau eroism, depinde de care parte a gardului Parlamentului privesti… In al doilea rand, risca sa dezvaluie lumii toate legaturile transpartinice, pe care PSD le are. Deja, in procesul de mazilire a sefei DNA, fata hidoasa a politicii romanesti s-a aratat: personaje politice care ar trebui sa fie de un antagonism perfect, par sa-si frece mainile, la unison, in asteptarea decapitarii DNA. Ori, asta nu este bine, ar putea sa trezeasca la realitate multi oameni, care sa inteleaga ce legaturi exista intre idolii lor, presupusi anti-pesedisti, si PSD.

Adevarul este ca, desi se pare ca Dragnea da sah, si rade orice piese in calea lui, pregatind un sah-mat la democratie si statul se drept, in realitate i-ar conveni o situatie de pat. Altfel, risca sa ajunga sa transforme partida de sah, intr-o partida de box, cu poporul. Si pe asta, o pierde, sigur. Sa dea Dumnezeu sa nu vada in ce se baga…

TOP 10 TOP 5 TOP 2

Romanii au probleme. Mai multe decat talente, olimpici, intelectuali de varf, ori genii. Si asa cum oamenii talentati, olimpicii, elita intelectuala, ori geniile, reprezinta varfurile unui popor, si printre problemele romanilor exista unele care, de departe, sunt deasupra celorlalte. Initial, am vrut sa intocmesc un fel de TOP 10, cu aceste probleme de varf. Plecand insa de la ideea ca oamenii au tendinta sa citeasca, mai degraba, texte scurte, decat texte lungi, m-am gandit sa scurtez lista la doar cinci probleme. In final, am realizat ca si aceasta cifra este prea mare: toate celelalte probleme derivau din doar doua probleme, atat, si nimic mai mult.

Locul 2: AUTO-VICTIMIZAREA

Romanul s-a nascut victima. Nu poet, nu om liber, nu altceva. Orice s-ar intampla in viata lui, ALTII sunt de vina. Indiferent daca este vorba de mizeria de pe strada, atitudini toxice la locul de munca, salarii mici, ori o conducere dezastruoasa a tarii, vinovatii sunt, intotdeauna, altii, nu noi. Noi suntem victime. Victime ale mizerabililor care arunca gunoaie pe strada, ale vanzatorilor acri, ale coruptilor, ale sistemului de sanatate dezastruos, ale functionarilor nesimtiti si spagari, ale politicienilor corupti, ale unor oculte internationale, care vor sa ne distruga.

In special cand vine vorba de lucruri majore, atunci nici nu se pune problema ca noi, romanii, sa fim altceva decat victime. O natiune intreaga, in postura de victima. Suntem victima corporatiilor – sau a unor stare rauvoitoare, care ne taie padurile, ne iau petrolul si gazele, uzinele, granele, creierele, si banii din buzunar? Aparent, da, suntem o victima, ca natie. Dar lasand la o parte o intreaga campanie de manipulare si dezinformare, care incearca sa mute focusul societatii spre „dujmanul” care ne distruge, chiar daca asa ar fi, chiar suntem victime? Corporatiile astea, statele astea, opereaza in Romania prin intermediul fortei? Suntem un stat aflat sub ocupatie straina, caruia i-au fost amputate institutiile, si au fost inlocuite de un fel de Autoritate de Ocupatie? Sigur ca nu suntem! Tot ce se intampla in tara asta, se intampla in cadrul legilor votate de Parlament, sub obladuirea duverselor autoritati, de la cele guvernamentale, si pana la cele locale. Daca punem problema asa, devine evident ca aceste autoritati, si izvorul legilor care le permit sa distruga tara, respectiv Parlamentul, sunt vinovatii. Ca sa punem si o eticheta pe vinovatii astia, putem sa spunem „Parlamentul penal”, „Mocirla politica”, sau mai putin poetic, oligarhia neo-comunista, formata din infractori, si cu apucaturi dictatoriale.

Dar… Chiar suntem victima oligarhiei neo-comuniste? Aparent, da, suntem o victima, ca natie. Dar cine-i propulseaza pe nenoricitii astia la conducerea tarii? Cei 20% din electorat, care-i voteaza? Evident ca nu! Atunci, cine? Cei 65% care nu-si bat capul sa voteze, spunand ca nu au cu cine, dar care nu fac nimic pentru a infiinta si sustine niste partide care sa-i reorezinte? Sau cei 15% din electorat, care voteaza alte partide, nu paridul oligarhilor, nimic de zis, dar care, orbiti de idolatrie partizana, nu-si trag idolii politici de maneca, ca sa le atraga atentia ca transforma partidele alea in partide nefrecventabile, pentru 65% din electorat? Truismul care spune ca fiecare natie are exact conducatorii pe care-i merita, in Romania, pare sa fie mai valabila, decat oriunde in alta parte. Nu suntem victime, sunt proprii nostri calai. Mai ales ca, din atitudinea asta de auto-victimizare, decurge cea mai mare problema a romanilor: non-combatul.

Problema nr. 1: ATITUDINEA DE NON-COMBAT

De cate ori, atunci cand vorbim cu cei din jur, auzim: si ce vrei sa fac, eu, singur? Si din multitudinea asta de presupuse solitudini, se naste totul. Nu luam atitudine cand vedem un cetean, cu un catel, ce nu da doi bani pe ce lasa catelul lui pe strada, nu luam atitudine cand o vanzatoare, cu mutra acra si plictisita, incearca sa ne alunge din magazin, nu luam atitudine cand un functionar ne cere spaga, pentru a face corect, ce este platit sa faca, nu luam atitudine cand guvernantii isi bat joc de noi. De fapt, exprimarea corecta ar fi: singura atitudine pe care o luam, este cea de non-combat. Si luam atitudinea asta, in fircare zi, in fiecare minut al existentei noastre, si uneori, ca sa ne descarcam frustrarile, navalim pe retelele de socializare, ca sa revarsam acolo, din siguranta data de zidul lumii virtuale, ce ar trebui sa facem in viata reala.

Pe scurt, filozofia de viata a majoritatii romanilor suna cam asa:

Viata este grea, si lumea este rea, eu de ce sa fiu altfel, si mai ales, de ce sa lupt ca sa schimb ceva?

Evident, cel mai sigur mod de a nu schimba lucrurile din jurul nostru, este de a nu schimba nimic, de a sta inerti, acceptand, cu aerul de victima si atitudine de non-combat, orice. Si cand te gandesti cat de simplu ar fi…

„Nu va suparati, dar nu este normal sa nu strangeti ce lasa catelul dupa el!”

„Nu va suparati, dar am intrat in mazinul acesta sa cumpar ceva, si implicit, sa las niste bani, care vor contribui la salariul dumneavoastra, asa ca puteti, cel putin, sa zambiti!”

„Nu va suparati, dar nu cred ca sunteti platit (eventual, cu precizarea: DIN BANI PUBLICI, DECI SI AI MEI!) ca sa-mi faceti viata grea, ci ca sa ma ajutati sa rezolv o problema!”

„Nu va suparati, dragi guvernanti, dar nu plecam acasa, decat pentru a reveni maine, pana nu indepartati motivele nemultunirii noastre!”

Toate aceste fraze, toate aceste atitudini, usor de pronuntat, ar face o mare diferenta, si ar fi inceputul schimbarii. O schimbare pe care, daca o dorim, trebuie sa o declansam, prin tot ce facem, si mai ales, sa o cerem. Nu pe retelele de socializare, ci in viata reala.

Incepe sa fie amuzanta inversunarea romanilor – adica a natiei care timp de 27 de ani (13 LEGISLATURI!!!) nu a reusit sa scape de neo-comunismul oligarhic iliescian – in blamarea poporului american, care a reusit, dupa doua legislaturi neo-marxiste, sa se descotoroseasca de marxismul cultural, prin trimiterea „dinastiei” Clinton-Obama la cosul de gunoi al istoriei. O fac oamenii obisnuiti, o fac ziaristii, o fac politicienii – de fapt, nu cred ca exista categorie de romani care sa nu aiba un procent imens de critici ai alegerii facute de poporul american.

Acest procent de romani, in ciuda aerului de atotstiutori in ale Americii, abia daca inteleg (sau se prefac???) cum decurge procesul alegerii presedintelui american, si nu reusesc sa faca diferenta intre alegerea prin vot popular, atat de des intalnita in statele europene, si cea prin votul reprezentatilor electorali ai statelor care compun federatia americana. Si totusi, insista in convingerile lor, din care nu pot fi clintiti de nici un argument. Uneori, argumentele astea vin de la romani care traiesc de decenii in SUA, si care, prin natura educatiei lor, stapanesc foarte bine cunostintele despre functionarea statului american – ai carui ceteteni, in unele cazuri, se intampla sa fie.

Mai mult decat atat, aceasta majorite anti-trumpiana, de cele mai multe ori, pare sa ignore orice referire la neo-marxismul (marxismul cultural, ca sa fiu in litera definitiei de dictionar) care infestase administratiile Partidului Democrat. Infectia asta, al carei principal simptom este corectitudinea politica, si care a atins culmi inimaginabile, pentru o tara ca America, in timpul ultimei administratii Obama, urma sa atinga paroxismul, o data cu ajungerea progresistei Clinton in Biroul Oval. Si America a spus „Ajunge”. Saturata sa fie pusa la colt, intr-o perpetua demonizare a majoritatii, America a spus „Destul!”. Simplu, fara alte analize complicate. Tot ce au votat americanii, in clipa cand au votat reprezentantii Partidului Republican – pentru ca nu este vorba doar de alegerile prezidentiale – poate fi insumat sub un singur cuvant: normalitate.

Normalitatea de a nu te simti vinovat ca esti crestin, nu musulman, alb, nu negru, heterosexual, nu gay – sau naiba mai stie cum se vor fi numind cei care se simt de… unul dintre cele cateva duzini de genuri, inventate de neo-marxisti, asta au votat americanii. Si au mai votat normalitatea ca firmele americane, daca vor sa aiba produse „Made in USA”, sa aiba fabricile in America, nu in Mexic, ori China, ori normalitatea situatiei in care daca baietii lor merg sa moara undeva, in lumea asta mare, sub drapelul unei aliante de care nu au nevoie, sa fie insotiti si de aliatii lor, pe campul de lupta, nu doar in spatele frontului, unde inginerii belgieni, doctorii francezi, sau bucatarii italieni, dadeau impresia ca tarile lor sunt si ele prezente. Asta au votat americanii…

Daca inversunarea fata de alegerile americanilor este hilara – nu m-am putut abtine, ei bine, cand mutam obiectivul dincoace de Atlantic, in UK, si ne uitam la inversunarea aratata fata de alegerea britanicilor, nu vedem decat tampenie. Adica, tu, roman, apartinator de natia care tocmai a votat partidul care doi bani nu a dat pe un referendum, ce stabilea numarul maxim de parlamentari la 300, ai curaj sa critici aplicarea rezultatului unui referendum, tinut in tara care a inventat democratia moderna? Ca sa nu mai spunem ca atunci cand romani care traiesc in Anglia, spun ca singurul loc in care se simt discriminati, este Sectia Consulara a Romaniei, si in nici un caz cand au relatii cu statul sau poporul Albionului, tu, roman traitor in Micul Paris (de altadata), spui ca nu este asa, si argumentezi cu citate din articole scrise pe malul Dambovitei, de jurnalisti cu diplome de mecanici, care singura data cand au vazut Londra, a fost in filmele cu Bond. James Bond…

Neghiobiile astea par sa cuprinda Romania, la orice nivel, si nu doar cand vine vorba de subiectele astea doua. Spune o doamna, profesoara la un liceu prestigios din Franta, in care reformele invatamantului neo-marxist nu au ajuns – chestiile alea, cu jucatul fotbalului fara sa se tina scorul, premierea pentru straduinta, nu pentru rezultate, etc. – ca elevii respectivului liceu, fara exceptie, sunt la ani lumina distanta de cei din licee care au aplicat „reforma”, si instantaneu, o mare de comentatori, inclusiv cativa jurnalisti, care aveau probleme cu numarul de „i” din finalul unor verbe comune, sau cu banalul acord intre subiect si predicat, au sarit sa-i explice binefacerile reformei sistemului de invatamant – saracii, puteau sa scrie orice, demonstratia era data chiar de felul in care scriau… In alte contexte, oameni care muncesc in economii performante, cum este cea a Germaniei, sau cea a Marii Britanii, spun ca avem o problema, in tara, cu productivitatea si calitatea muncii, si din cauza asta suntem pe la coada Europei, doar ca sa-l auda pe mecanicul de intretinere de la RATB, sau pe strungarul de la o fabrica de piulite, ca explica ei, cu intelepciune marxista, cum vina pentru calitatea execrabila a produselor romanesti, si pentru costurile de productie ridicate, o poarta patronul roman… Sau, cand romani care fac afaceri in Marea Britanie, afirma ca suntem la asa de departe de o economie liberala, cum este fundul Gropii Marianelor de varful Everestului, sar cativa simpatizanti ai PNL, plus cativa antrepenori din Romania, sa expluce ca economia romaneasca nu este chiar asa de ne-liberala, ca sunt exemple de patroni romani care REUSESC sa faca afaceri, si spun neghiobiile astea, cu aerul cel mai serios…

Asa ca, atunci cand ne uitam la dezastrul din tara, sa stiti ca nu doar pesedeii sunt de vina. De vina, in ultima instanta, este si masa imensa de sfertodocti, parerologi cu pareri de imprumut, care cred ca Universul se invarte in jurul Romaniei, si dincolo de Tisa, sunt tigri. Autosuficienta asta, tangentiala cu prostia, si ruda buna cu rinocerismul, face ca indiferent cine si ce ar vrea sa-i invete pe romani, direct, sau indirect, prin puterea exemplului, sa se loveasca de zidul refuzului de informatie. Si in fata unui asemenea zid, pana la urma, va ramane un pustiu, pentru ca nimeni nu este suficient de incapatanat, ca sa insiste, la infinit, sa invete o natiune cum sa renasca. Si fara asistenta, este posibil ca renasterea pe care o tot dorim – unii dintre noi – sa mai intarzie. Un deceniu, doua, sau chiar un secol. Sau poate sa nu mai vina, niciodata.

Cum despre politichia damboviteana, asa, cam patru ani, nu mai este nimic de discutat – poate, doar la nivel de „Oare ce pasi spre dictatura s-au mai facut?” – si cum ce se intampla peste Atlantic s-ar putea sa ne influenteze al naibi de mult, hai sa vedem cum functioneaza scoaterile din context, cand vine vorba de Trump. Iata ce spune textual presedintele-ales, pe Tweeter:

„Having a good relationship with Russia is a good thing, not a bad thing. Only „stupid” people, or fools, would think that it is bad! We have enough problems around the world without yet another one. When I am President, Russia will respect us far more than they do now and both countries will, perhaps, work together to solve some of the many great and pressing problems and issues of the world!”

Lasand la o parte ca nici Reagan nu si-a pus poalele-n cap, cand a ingenucheat URSS, ci a mers pe calea unor discutii – agresive, este adevarat – tweet-ul de mai sus poate fi interpretat ca o declaratie plina de bun-simt, daca esti fan Trump, sau ca fiind plina de sentimente rusofile, daca esti fan Hillary. Dar, sa analizezi lucrurile doar prin prisma a doua-trei fraze, fara sa tii cont si de alte lucruri spuse de Trump, nu este altceva decat o grosolana scoatere din context. Tot Trump, tot pe Tweeter:

“The United States must greatly strengthen and expand its nuclear capability until such time as the world comes to its senses regarding nukes.”

Daca punem cele doua afirmatii impreuna, subliniind cateva cuvinte-cheie, obtinem o cu totul alta imagine, care se potriveste perfect cu sloganul „Let’s Make America Great Again”. Uitati cum suna:

„Having a good relationship with Russia is a good thing, not a bad thing. Only „stupid” people, or fools, would think that it is bad! We have enough problems around the world without yet another one. The United States MUST greatly STRENGHTEN AND EXPAND its nuclear capability until such time as THE WORLD COME TO ITS SENSES regarding nukes. When I am President, Russia WILL RESPECT us far more than they do now and both countries will, PERHAPS, work together to solve some of the many great and pressing problems and issues of the world!”

De fapt, cand cele doua tweet-uri sunt puse impreuna, aproape orice cuvant ar trebui subliniat, pentru ca, de exemplu, si fragmentul „FAR MORE THAN THEY DO NOW” are insemnatatea lui…

Ce vor face pesedistii, aflati la guvernare, si cu un control confortabil al Parlamentului, este simplu de anticipat: un dezastru. Fie ca vorbim despre economie, de institutitutiile statului, justitie, societatea civila, ori cultura, asta va fi rezultatul: un dezastru total. Si-au demonstrat capacitatea de a guverna ca niste natangi, de pe vremea cand se numeau fesenisti, au confirmat-o cand se numeau pedeseristi, si si-au dat doctoratul in natangie (pe bune, fara copy/paste) cand se numeau au inceput sa se numeasca pesedisti – sau uselisti… In plus, dupa ce si-au facut mana cu tentativa de lovitura de stat din 2012, se pare ca acum vor sa treaca la un fel de dictatura reala, care sa elimine notiunea de coruptie – in fond, intr-o dictatura, nomenclatura are orice drept, asa ca orice vor face, va fi legal. Sau va fi facut legal, in functie de nevoile momentului. Cam asta vor face pesedistii…

In partea cealalta a… era sa spun „spectrului politic”, dar asta ar fi o aiureala, la noi spectrul politic este la fel de bine definit, ca niste spaghete bologneze, asa ca rectific: in partea cealalta a masei politice romanesti, gasim opozitia. Anemica, indecisa, naucita de esecul din alegeri. Asa de naucita, incat unii politicieni au confundat intrarea in Parlament, cu o victorie mareata. Lipsita de o doctrina clara, cu o moralitate indoielnica, minata fie de diverse conexiuni, transpartinice, exact cu cei pe care ar trebui sa-i combata, fie de finantari dubioase, fie, pur si simplu, de prezenta masiva a unor penali in randul ei, opozitia parlamentara nu va putea face mare lucru. Poate sa blocheze eventuale tentative pesediste, care sa vizeze amendarea Constitutie, ori a unor legi organice, dar nu mai mult decat atat. Luarile de pozitie, in fata Parlamentului, indiferent cat de incisive vor fi – admitand ca vor fi incisive – vor fi fara efect, si tot ce va putea face opozitia parlamentara, va fi sa devina martora efectelor propriei ei natangii electorale, in care a purtat un razboi de tipul „toti impotriva tuturor”, faultandu-se singura, in timp ce PSD se indrepta, la pas, spre castigarea alegerilor…

Societatea civila, nici macar nu merita amintita. De 27 de ani, astept sa vad asa ceva, dar cu exceptia unor intelectuali de varf (si de dreapta, sau conservatori, cum se eticheteaza unii dintre ei), nu se vede mare lucru. Partea proasta este ca aceste elite intelectuale nu vor sa aiba atitudini politice partizane, si atitudinea asta pagubeste societatea de cel mai de pret lucru care se poate opune puterii: autoritatea elitelor. Inca mai sper la o schimbare de atitudine, dar speranta asta devine, pe zi ce trece, tot mai slaba.

Si uite asa, ajungem si la romanii de rand. Adica, aia care nu sunt implicati in politica, nu au timp de activism civic, si care, indiferent ce au facut cu dreptul lor de a vota, au suportat, timp de 27 de ani, toate idioteniile si furturile guvernantilor, de la cele iliesciene, din anii 90, si pana la cele din anii din urma. Ei, vor trebui sa faca ceva. Nu de alta, dar pentru romani, „a face ceva” – vezi si „a te descurca” – a devenit o a doua natura, care-i ajuta sa treaca prin timpuri grele, si in acelasi timp, impiedica iesirea din ele…

In primul rand, vor exista cei care, prin a face ceva, vor alege calea strainatatii. Vor ingrosa randurile celor plecati la munca, agatati intre doua lumi: cea a bunastarii capitaliste, a civilizatiei, si cea a porcului taiat de Craciun, a nostalgiei dupa un loc incert, din care raul a disparut, prin uitare, si binele a fost amplificat de nostalgii copilaresti. Unii, nu vor fi altceva decat ultimele legaturi cu tara, ale celor plecati mai demult. Altii, vor fi doar deschizatori de drumuri, pentru restul familiei – ori pentru prietenii lor. Cert este ca fiecare plecare, va mari tragedia poporului roman, care a fost decimat, in felul acesta, mai rau decat de un razboi, combinat cu o molima catastrofala. Multi dintre acesti romani, desi au statutul de „temporar aflati la munca”, nu se vor mai intoarce in tara. Poate, cel mult, cand vor veni sa-si manance pensia castigata pe alte meleaguri. Dar asta ar fi cea mai mica problema. Copii lor, si toti cei care se vor naste din ei, in mod sigur nu se vor mai intoarce, pentru ca, pentru ei, acasa este acolo, adica in tarile unde au crescut – sau chiar s-au nascut, unde au facut anii de gradinita, de scoala, liceu, ori facultate… Acolo unde sunt toti prietenii lor, acolo unde inteleg obiceiurile, limba, cultura… Acest „svaiter” in genomul natiei este cumplit, si efectele se vor vedea peste ani, ori decenii…

Restul romanilor, care vor ramane in tara, vor face exact ce au facut si pana acum:

– bugetarii se vor bucura ca au un loc de munca „la stat”, in care competenta este irelevanta (ba chiar contra-productiva, ca faci nota discordanta cu restul sistemului!), si spagutele curg, linistitor;

– antrepenorii se vor infunda, ca in anii 90, in economia neagra, mergand pe varianta „o spaga mica este mai buna decat o amenda mare”, si vor inebuni din lipsa de forta de munca – nu stiu cati romani vor mai pleca din tara, dar la cei 3-4 milioane deja plecati, aproape ca nici nu mai conteaza CATI;

– angajatii din sectorul privat, atatia cati vor mai fi, se vor zbate in saracia generata de o economie debila, deja aflata la limita imploziei;

– taranii (ca fermieri, de unde?) se vor zbate in saracia lor de secol 19;

Si in timpul asta, pesedistii vor fi multumiti: Romania va fi a lor. Ma rog, ce va mai ramane din ea…

In momentul acesta, asistam la trecerea de la o dictatura „de catifea” – sau „stat captiv”, „stat mafiot”, daca doriti expresii mai blande – la o dictatura reala. Semnele ca traim intr-o dictatura „de catifea”, in care un partid-stat face legea, dupa bunul plac al nomenclaturii sale, se vad de ani de zile. Se vad, chiar daca imensa majoritate a romanilor prefera sa se amageasca, spunand ca traiesc intr-o democratie. Acum, se trece la o noua faza, in care acea „catifea” o sa dispara, si o sa apara manusa de fier a oricarei dictaturi.

Primul pas, accesul liber al puscariasilor in politica, a inceput sa fie facut, pentru a permite unui anumit pesedist, care a fost condamnat pentru calcarea in picioare a unui referendum, sa stea in fruntea tarii. Si nu cred ca postul de prim-ministru este cel pe care-l vaneaza Dragnea: ambitiile care se intrevad in omul asta, par sa duca spre Cotroceni.

Al doilea pas, se apropie si el: bagarea la puscarie a celor incomozi. Probabil ca prima persoana, dintre cei care peste ani se vor numi „noii detinuti politici”, va fi Laura Kovesi. Daca nu ma insel, si acest pas va fi facut, vor mai urma si altii, pentru a taia orice pofta de opozitie, indiferent daca este parlamentara, extra-parlamentara, ori prin intermediul justitiei – pentru niste hoti, justitia tot opozitie se cheama…

Urmatorii pasi, indiferent de ordinea in care vor fi facuti, sunt sigur ca vor veni:

– scoaterea de la naftalina a legii defaimarii, supranumita si „Legea lu’ Dragnea”, care va pune capat oricarei libertati de exprimare – daca nu imediat, atunci sigur dupa cativa jurnalisti, si cateva duzini de feisbucisti, bagati la puscarie;

– politizarea totala a administratiei publice, a oricaror agentii ale statului, a Armatei, Politiei, si a serviciilor de informatii;

– politizarea totala a Justitiei si Parchetelor, care va conferi o protectie totala in fata legii, pentru nomenclatura pesedista, si trimiterea la puscarie, sub diverse motive, a oricaror opozanti;

Simultan cu pasii acestia, in mod sigur vom vedea ajustari masive ale legilor, astfel incat orice magarie politica sa devina legala. Actionand in limitele unor legi croite special, pesedistii se vor prevala, la maxim, de legalitatea actelor lor politice, indiferent cat de abominabile vor fi ele. Si vom avea, in sfarsit, domnia legii. O lege a nelegiuitilor, dar care va domni, fara indoiala.

Ei bine, cand toate acestea vor fi fost facute, singurul mod de a mai scapa din pumnul dictatorial pesedist, va fi opozitia violenta, revolta, indepartarea lor brutala de la conducere. Daca acum, cu actuala Lege Electorala, care elimina de la vot milioane de alegatori, este aproape imposibil prin mijloacele democratiei, in curand acest imposibil relativ va deveni absolut. Si supravietuirea regimului pesedist va depinde doar de cate pomeni sociale vor putea da – si probabil ca vor da multe, de rabdarea romanilor, care se pare ca tinde spre infinit, si mila Domnului.

Increderea este buna, verficarea, si mai buna. Desi este atribuita lui Lenin, borba asta nu este decat un proverb rusesc, cu ceva vorbarie adaugata. In original, proverbul suna asa: Доверяй, но проверяй – Ai incredere, dar verifica, si a fost folosit, ca atare si in mod frecvent, si de catre Ronald Reagan, in relatiile cu rusii. Poate ca din cauza asta a reusit sa dezmembreze URSS… Romanii, pe de alta parte, par sa fi facut o adaptare ciudata, care daca te uiti la felul nostru, ca natie, de a ne comporta, suna asa: Nu conteaza cine si ce zice, daca vine de la imparatie, noi credem, cu tarie, si daca cineva ne demonstraza ca nu este asa! Nu am sa spun ca asta este prostie, de proportii nationale (desi, nu este departe), dar am sa spun ca este credulitate. O credulitate dusa la extrem, o credulitate vecina cu prostia. Stiu ca spunand asta, voi supara si persoane pe care le respect, care imi sunt chiar dragi, dar nu pot sa nu o spun, pentru ca, in ultima instanta, suntem unde suntem – adica in plina dictatura oligarhica pesedista – exact din cauza asta, a credulitatii, ca stare naturala a natiei noastre.

Cu 27 de ani in urma, un bolsevic nenorocit, Ion Iliescu, confisca Revolutia din Decembrie 1989, spunand ca Ceausescu „a intinat idealurile nobile ale comunismului”. Asta, in timp ce oamenii murisera, si inca mureau, strigand „Jos comunismul!”, sau „Vom muri, dar vom fi liberi!”. Dar pentru ca adunatura de nomenclaturisti comunisti era prezenta la Televiziunea Romana, locul de unde, timp de decenii, puterea era prezentata poporului, sub chipul cuplului dictatorial, romanii l-au crezut, cand a spus ca Revolutia a invins. De fapt, Revolutia fusese cea invinsa, dar credulitatea era prea mare. Degeaba aparuse intrebarea retorica „Cine a tras in noi, dupa 22?”, degeaba voci razlete explicau ca nu este admisibil ca rezultatul unei Revolutii Anticomuniste sa fie o conducere intesata de fosti nomenclaturisti comunisti si securisti, credulitatea romanilor, in fata imaginilor transmise de Televiziunea Romana, careia puterea-i agatase si eticheta de „libera”, era prea puternica: tot ce spunea fostul prim-secretar de la Iasi, era adoptat de norod, pe negandite. Si pretul acestei credulitati, in fata obrazniciei nomenclaturii restaurate, a fost imens. Cum spunea Nicolae Iorga: „Credulitatea e dobânda care se plăteşte obrăzniciei.”. Dobanda aia o platim si astazi…

Cateva luni mai tarziu, cand o minoritate se aduna in Piata Universitatii, dand nastere Zonei Libere de Neo-comunism, in care, luni de zile, cea mai frumoasa miscare anti-comunista isi va exprima crezul, cantand „Mai bine mort, decat comunist!”, guvernarea neo-comunista a catalogat acea minoritate ca fiind o adunatura de golani, drogati, fascisti, care vor sa distruga „frageda democratie” iliesciana. Si din nou, romanii au fost creduli. Rezultatul? Mii si mii de bucuresteni, in zilele de 13-15 Iunie 1990, au aplaudat hoardele de mineri, dezlantuite de Iliescu, care au batut salbatic orice avea miros de opozitie: trecatori cu aer de intelectual, studenti, profesori. Au vandalizat Universitatea si sediile partidelor de opozitie. Au fost si morti… Dar pentru ca puterea a prezentat hoardele de mineri ca fiind salvatorii natiunii, gradinari iscusiti, care au plantat panselute, in fata TNB, unde corturile golanilor din tara, si ale celor aflati in greva foamei, distrusesera gazonul demicratiei, nimeni nu a spus nimic. Minerii erau cu noi!

Au urmat anii negri ai inceputului de dezastru neo-comunist. Fostii nomenclaturisti si securisti, instalati comod in Parlamentul si Guvernul Romaniei, asigurau norodul de bunele lor intentii, in timp ce dezmembrau intreaga economie romaneasca. Este adevarat, economia mostenita de la regimul comunist era debila, plina de companii („intreprinderi”) neperformante, fara sanse de viabilitate, intr-o economie de piata, capitalista. Dar in loc de o provatizare reala, care sa dea o sansa de restructurare, totul a fost distrus, furat, cu acte in regula, de catre noua nomenclatura fesenista (ulterior: pedeserista, si mai tarziu, pesedista), in timp ce romanii erau incurajati sa deschida gogoserii, cu dozatoare de suc TEC, sau sa faca „importuri” de blugi si sapun, de la turci, cu autocarul. Muca buticareala tinea loc de economie de piata, si in spatele ei, marile tunuri industriale si bancare nasteau viitoarea oligarhie. Dar nimeni nu era dispus sa vada asta, pentru ca, la televiziune si in presa, succesele erau prezentate, de catre guvernanti, cu o nesimtire egala cu lipsa de adevar a informatiilor. Romanii, creduli, inghiteau lucrurile astea, si desi realitatea contrazicea minciuna televizata, nimeni nu voia sa vada. Ma rog, exista scuza lipsei de surse alternative de informare, si pentru moment, voi spune ca scuza asta ar fi valabila, desi erau suficienti romani, care nu aveau alte surse de informare, dar foloseau un elementar bun-simt, si strigau: „Iar mintiti poporul, cu televizorul!”…

A venit momentul victoriei Conventiei Democratice din Romania. O falsa victorie, privita din perspectiva anilor care au trecut. Raul fusese deja facut: fosti securisti, care-si lipisera etichete de liberali, taranisti (mai putin, ca acolo erau majoritatea fostilor detinuti politici), infiltrasera partidele istorice, si dezmembrarea lor incepuse. Aripioare tinere liberale, conduse de securisti, partide pseudo-democrate, umplusera scena politica, si romanii, creduli, daca eticheta spunea „partid de opozitie”, nu mai stateau sa se intrebe, cu bun-simt, daca asa era. Acceptau eticheta, si gata! Ba chiar, existase si o divizare a fesenistilor initiali, tot pe principiul „lupii tineri parasesc haita”, si asa a ajuns Petre Roman, fecior de bolsevic, si nomenclaturist comunist, sa faca alianta cu CDR, pentru inlaturarea guvernarii pesediste – folosesc termenul curent, pentru ca devine naucitor sa stau sa-mi aduc aminte ce eticheta foloseau nenorocitii astia, la diverse momente de timp: au fost FSN, pe urma FDSN, pe urma PDSR, pe urma PSD, si inainte de toate astea, au fost PCR… Ei bine, acea victorie a fost ireala, pentru ca, desi CDR a obtinut cam 30% din fotoliile parlamentare, pesedistii si partidele virusate de ei, sau nascute din scindarea lor, detineau restul. Asa ca, in final, Conventia Democrata, a castigat alegerile la urne, dar fara o majoritate clara in Parlament, a avut o guvernare condamnata la esec, din start. Dar, pentru ca teza oficiala, vehiculata de tot ce insemna media romaneasca (aflata, cu mici exceptii, ca si astazi, sub control pesedist) era ca Iliescu si ai lui au pierdut alegerile, romanii, creduli, nu au mai stat sa verifice daca asa este. Rezultatul? Patru ani mai tarziu, opozitia anti-pesedista era complet infranta, si mai ales, lipsita de credibilitate. Declaratia presedintelui Emil Constantinescu, la final de mandat, cand a spus ca a fost infrant de sistem, a reprezentat piatra de pe mormantul opozitiei romanesti, dar stimabilul profesor, lovit si el de credulitate, gresea. Cauza infrangerii nu era sistemul, ci credulitatea romaneasca, in fata sistemului. Inclusiv credulitatea partidelor de opozitie, grupate sub sigla CDR, care nu au refuzat sa inteleaga ca:

1. Nu obtinusera o victorie reala in alegeri;
2. Partidul Democrat, condus de Petre Roman, nu era decat aripa tanara a pesedistilor iliescieni, si alianta cu el era complet impotriva firii, fapt confirmat de ruperea acordului de guvernare cu CDR;
3. PDSR – cum se intitulau pesedistii la vremea respectiva – aveau nevoie, ca de aer, dupa sase ani de guvernare dezastruoasa, de un tap ispasitor, asa ca pierderea simbolica a puterii (pentru ca in realitate, stiau ca vor avea controlul Parlamentului) era o adevarata mana cereasca, care lasa opozitia sa scoata castanele din foc.

Din nou, dupa esecul final al opozitiei – din acel moment, si pana astazi, nu mai putem vorbi despre o adevarata opozitie – pesedistii au ajuns la putere, sub ranjetul bolsevicului Iliescu, pe baza promisiunilor electorale incredibile, de tip „lapte si miere va curge”, dar care, desi erau contrazise de rezultatele pesedistilor, din anii 90-96, au fost acceptate, cu credulitate. Scenariul s-a repetat in 2004, in 2008, in 2012, si acum, in 2016. De cate ori au fost in postura de a deveni tinta nemultumirilor populare, pesedistii au cedat, simbolic, puterea, avand grija sa o pastreze, prin folosirea partidelor-balama, a fantoselor create cu scopul precis de a exploata credulitatea romanilor. In tot acest timp, aproape pe fata (si de acum inainte, sigur pe fata!) au confiscat toate institutiile statului roman, prin politizarea lor agresiva, in perioadele in care aveau guvernarea. Aceasta politizare, pe langa un control de facto, al Parlamentului, inclusiv in perioadele cand pesedistii nu au avut acces la guvernare (inclin sa cred ca fac asta in mod voit), a permis oligarhiei romanesti sa mentina un control absolut, dar romanii, din nou, daca pe X-ulescu, sa zicem numit in fruntea unui inspectorat scolar, nu era lipita o eticheta de pesedist, desi era socru/cuscru/cumatru cu pesedist de varf, cu credulitate au acceptat ca respectivul nu este numit pe criterii politice. Cel mult, au acceptat ca este vorba de celebrul „Pile-Cunostinte-Relatii”, dar asta este o alta poveste, nu-i asa?

Un capitol aparte, in exploatarea credulitatii romanilor, este cazul Securitatii. Celebra politie polituca a comunistilor, dupa 1989, desi era evident ca a reprezentat cel mai important pilon de sustinere a regimului comunist, nu a fost nici dezmembrata, nici membrii ei supusi unor procese, care sa-i condamne pentru crimele comise. Puterea a lipit pe spatele Securitatii o eticheta noua, SRI, si romanii, creduli, chiar sunt convinsi ca Securitatea a disparut, cand ea este, bine-mersi, traitoare si umblatoare printre noi. S-a infiintat CNSAS – Consiliul National Pentru Studierea Arhivelor Securitatii – de unde vin tot felul de verdicte, privind colaborarea unora cu politia politica. Interesant este ca nu-i judecam pe cei in fata carora turnatorii dadeau rapoarte, ci pe turnatori. Care turnatori, pe langa faptul ca este perfect posibil sa fi ajuns sa-si toarne colegii sau prietenii, supusi fiind la presiuni de politie politica, care putea sa-ti faca rudele, sa zicem, sa dispara, sau puteau sa te ameninte cu lichidarea fizica, trebuie sa credem ca au fost turnatori, pentru ca asa zice… Securitatea. In primul rand, CNSAS a fost infiintat in baza Legii 187/1999, deci la zece ani dupa evenimentele numite Revolutia din Decembrie 1989. Timp suficient, ca sa fabrice Securitatea, rebotezata SRI, orice nastrusnicii folositoare puterii pesediste. Interesant este ca, in 2006, Constantin-Grigore Dumitrescu, cunoscut ca Ticu Dumitrescu, fost detinut politic, fost senator de orientare crestin-democrata (PNT-CD), presedinte al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, initiatorul Legii Deconspirarii Securitătii si al Legii Lustratiei – ambele, contestate vehement de puterea pesedista, ajunge sa-si dea demisia din CNSAS, in urma unui scandal care s-a axat pe incercarea puterii, de altfel, reusita, de a controla politic CNSAS. Dar, romanii, cu credulitate extrema, accepta orice vine de la acest consiliu, care studiaza niste arhive care contin, cel mai probabil, doar ce a vrut Securitatea, si ai caror membri sunt numiti de Parlament. Adica, exact de puterea pesedista, din care fac parte si fostii securisti…

Daca in urma cu 27, sau 20 de ani, scuza unor surse alternative de informare era (oarecum) acceptabila, pentru aceasta stare de continua credulitate, in ziua de astazi, in care avem telefoane destepte, acces permanent la Internet, si intreaga tehnologie a cautarii informatiei, in buzunar, asa ceva nu mai este acceptabil. Si totusi, starea de credulitate continua. Inclusiv cand vine vorba de cea mai falsa afirmatie posibila, care spune ca in Romania avem o democratie, si un stat de drept. De ce afirmatia asta este falsa? Va las pe voi sa raspundeti la intrebarea asta, pentru ca nu sunteti asa de creduli, incat sa credeti ceva, fara sa treceti totul prin filtrul gandirii, nu-i asa?

Dragnea si-a inceput domnia cvasi-dictatoriala, in ranjetele „ministrilor” pesedisti, si sub o inutila ironie prezidentiala. Jihadul pesedist a inceput: deja, la Parchetul General, „Romulus Varga, la câteva ore după ce a fost avizat de Consiliul Superior al Magistraturii pentru funcția de procuror șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a anunțat, prin comunicat de presă, că s-a declanșat, din oficiu, urmărirea penală „in rem” (pentru faptă), în urma dezvălurilor făcute de Sebastian Ghiță la România TV. Fapta ar fi „abuzul în serviciu”, iar persoanele vizate ar fi șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, judecătoarea Camelia Bogdan și generalul SRI Florian Coldea, după cum rezultă din înregistrare.” (sursa: romanialibera.ro).

In zilele urmatoare, se vor vedea efectele absenteismului electoral: legislatia va fi macelarita, in functie de varii interese de partid, ori personale, razbunarile politice, vor curge, si Romania se va scufunda in cea mai adanca mocirla pesedista, care o va depasi pe cea din perioada iliesciana. Intregul stat va fi confiscat, pe fata, si orice miscare anti-PSD va fi aspru pedepsita. Scurt, dur, si fara nici un fel de comentarii. Pe plan extern, ne putem astepta la orice nebunie, incluzand iesirea din UE si NATO, cu o apropiere de Rusia.

Vinovati pentru asta suntem noi. Toti romanii, indiferent de felul in care incercam sa ne ascundem dupa deget. In primul rand, cei plecati la munca in strainatate. Sa-ti programezi un concediu, in jurul datei alegerilor, si sa vii sa votezi in tara, in circumscriptia in care esti trecut in Registrul Electoral, este floare la ureche, pentru majoritatea celor care muncesc in orice tara europeana. Costurile unui asemenea concediu (pe care, oricum, o mare parte din acesti romani, l-au facut in tara, de Craciun) sunt absolut suportabile, concediile se acorda fara probleme, si doar o imensa durere-n cot de soarta tarii a facut ca acesti 3-4 milioane de romani sa nu voteze.

O alta categorie de absenteisti, la fel de vinovata ca si cea de mai sus, este masa de tineri care, pe banii parintilor plecati la munca in strainatate, aglomereaza, de pomana, bancile facultatilor din tara. Acestia, cu indiferenta stupida a copiilor care nu inteleg nimic din ce se intampla in jurul lor, au impresia ca cele cateva sute de euro, primiti lunar, sunt un scut infailibil, in fata oricarei agresiuni a statului pesedist. Se poate sa fie asa, pentru moment, dar va veni un timp in care, nevoiti sa stea si pe picioarele lor, sa ajunga sa-si dea pumni in cap. Sau, vor pleca din tara, si se vor lovi de o realitate pentru care facultatea nu i-a pregatit: in Occident, chiar se munceste – stiti, chestia aia pe care ei nu au incercat-o, niciodata…

Nu in ultimul rand, elitele Romaniei, scarbite de tot ce inseamna viata politica, au refuzat sa iasa din cercul lor, si sa ofere societatii un punct de reper, o speranta intr-o posibila clasa politica de valoare. Asa este, riscul intrarii in arena politica este mare, dar in absenta unor oameni de valoare, tot ce avem, pe scena politica, seamana cu analfabetii propulsati de comunisti, in fruntea tarii, prin anii 50. Nu este de mirare ca nimeni nu vrea sa faca un asemenea pas, dar nici nu-mi inchipuiam ca nu mai exista spirit de sacrificiu, care peste ani, sa puna numele actualei elite, alaturi de cele ale elitelor din perioada interbelica, sa zicem.

Partea proasta este ca, indiferent de vinovati, suntem in fata unei situatii de sah-mat. Miscarile bazate pe jocul democratic, s-au epuizat, toate piesele sunt capturate de adversar (inamic, asa ar fi mai corect) si in orice directie am incerca sa mutam, drumurile sunt inchise. Sau se vor inchide, la urmatoarea mutare a PSD. Avocatul Poporului? Deja capturat de PSD. Curtea Constitutionala? Deja capturata de PSD. Parchetul General? Sub control PSD. Justitia? Demult pierduta… Directia Nationala Anticoruptie? Pe cale sa fie decapitata. Presa? Cu mici exceptii, controlata de PSD. Televiziunile? La fel ca presa. Societatea civila, reprezentata prin varii ONG-uri? Absenta, majoritatea acestor organizatii non-guvernamentale sunt, de fapt, fantose ale guvernantilor. Si atunci, ce mai putem face?

Raspunsul, logic, plecand de la premizele de mai sus, este simplu: nimic. Atata doar ca aceste premize nu sunt nici sigure, din punct de vedere al valorii de adevar, si nici complete. Atunci cand ai in fata o intreaga natie, care s-a scufundat intr-un fel de autism social, orice surpriza este posibila. Poate vom avea o rabufnire violenta, imposibil de controlat, care sa arunce Romania intr-un adevarat razboi civil. Tot asa de bine, este posibil sa vedem o trezire a celor plecati la munca in strainatate, care sa genereze o adevarata opozitie civila, sprijinita pe forta financiara a celor ce castiga intre 1500 si 3000 de euro pe luna. Poate ca elitele noastre se vor trezi, in sfarsit, si vor lupta pentru o Romanie normala. Poate vom vedea o combinatie a celor trei, plus alte lucruri, nascute din disperare si frustrare – terorism politic, emigrare in masa, si asa mai departe. Dar indiferent care va fi cursul urmat de Romania, el va fi, cu siguranta, unul urat, si greu. Si chiar daca, in final, vom reusi sa avem o tara normala, si sa invingem oligarhia pesedista, ma tem ca va fi o victorie a la Pirus…

Dragnea a facut, Dragnea a dres, Dragnea este, Dragnea nu este… Si in timpul asta, esenta scapa: nu are nici o importanta daca cel din lumina reflectoarelor este Dragnea, Grindeanu, Ponta, Tariceanu*, Nastase, ori fesenistul mitocondrial, Iliescu Ion, cel „cu voia dumneavoastra, ultimul pe lista”, pentru ca esenta este identica: avem de a face cu o guvernare pesedista, si asta este suficient pentru a spune ca suntem in fata extinderii dezastrului national. Un dezastru care a inceput cu 27 de ani in urma, cand a urmat dezastrului comunist, pe bazele caruia s-a si cladit – *stiu ca Tariceanu nu face parte, formal, din PSD, ci din ALDE, dar cum ALDE nu este decat o fantosa, un partid-balama al PSD…

Ce rost are sa ne mai intrebam daca nu stiu care ministru este bun, cand el este plantat acolo de catre PSD, care nu este altceva decat un grup infractional organizat? Ce rost are sa stam sa analizam subordonarea unui prim-ministru, fata de cel care l-a numit, adica fata de seful bandei de hoti? Normal ca este subordonatul lui, de cand exista bande de hoti, regula este simpla: seful bandei de hoti este seful tuturor hotilor din banda, ca doar nu se conduc infractorii prin metode democratice! La fel, este normal ca „il capo di tutti capi” sa anunte banda de hoti care este planul urmatoarelor furturi, si care dintre hoti se va ocupa de o anumita categorie de infractiuni, chit ca noi ne incapatanam sa numim chestia asta „prezentarea guvernului”…

Asta este o atitudine extraordinar de nociva: ignorarea esentei lucrurilor, incapacitatea de a vedea padurea, din cauza copacilor. Lucrurile, la noi, sau in orice stat care a iesit din bezna comunismului, sunt extraordinar de simple: o gasca de fosti comunisti si securisti, au preluat puterea, s-au transformat in infractori, folosind puterea politica drept scut, au infestat intregul stat, de la varf, si pana la baza, prin emiterea de legi care favorizeaza coruptia, incultura, dezinformarea si ultimul pe lista, cu voia dumneavoastra, furtul electoral. Transformati in oligarhi, acesti fosti comunisti si securisti, s-au inconjurat de indivizi-capusa, dispusi sa execute ordinele lor, in schimbul accesului intr-o noua clasa favorizata, care a inlocuit fosta nomenclatura comunista.

Atitudinea asta, de ignorare a esentialului, pare sa fie universala, nu se aplica doar la noi in tara. In permanenta, detaliile sunt scoase in fata, importanta lor hiperbolizata, si sunt sigur ca asta este o tehnica de manipulare, pentru ca o intalnim in toata presa mainstream. Exemple:

– BREXIT

Motivele scoase in fata de media mainstream sunt cele legate de iritarea englezilor fata de imigratia din Europa de Est, fata de pierderea locurilor de munca. In realitate, in randul poporului britanic, a crescut, an dupa an, frustrarea generata de faptul ca o buna parte din legislatia UK este impusa de un grup de birocrati din Brussels, care nu pot fi sanctionati prin vot, nu au nici un fel de raspundere electorala, in timp ce Parlamentul European este doar un cuminte aprobator al politicilor imaginate de catre acesti birocrati.

DNC HACKING

Atacul asupra serverelor DNC (Democratic National Committee) se invarte in jurul autorului acestui atac. Logica oficiala este urmatoarea:

– O entitatea a atacat aceste servere, si a reusit sa fure informatii;
– Aceste informatii nu erau cunoscute publicului american – retineti, nu am folosit expresia „nu erau informatii publice”!;
– Dand publicitatii informatii furate de acolo, au fost influentate alegerile din SUA;

DECI:

– Rezultatul alegerilor este ilegitim;
– Daca respectiva entitate, care sta in spatele atacului informatic, ar fi ostila SUA, presedintele-ales ar fi o marioneta a acestei entitati.

In realitate, toata esenta povestii sta in informatiile care au fost date publicitatii: ele dezvaluie mocirla din interiorul Partidului Democrat, mocirla care oricum fusese semnalata de contra-candidatul acestui partid, si care este asa de imensa, incat primele ganduri, cand o vezi, sunt: puscarie, tradarea intereselor nationale… Cine a furat informatiile, ori de ce le-a facut publice, devine aproape irelevant. Admitand ca acest hot de informatii ar fi Rusia – lucru afirmat, dar nedovedit, pana acum – asta nu diminueaza nici gravitatea faptelor dezvaluite, si nici nu anuleaza rezultatul alegerilor. In cel mai rau caz, am putea spune ca niste nenorociti (adica Rusia) s-au razbunat pe alti nenorociti (adica Partidul Democrat) pentru motive care… nici nu mai conteaza aceste motive, pentru ca Administratia Obama, ori Partidul Democrat nici macar nu au avut curajul sa conteste informatiile dezvaluite, asa sunt de fierbinti.

Una peste alta, poate incepem, la nivel de individ, sa ignoram copacii, aia care sunt chiar in fata noastra, si sa observam ca suntem intr-o padure, pe care diverse entitati – ca sa fiu in ton cu FBI – incearca sa o prezinte ca fiind ba campie, ba lac, in functie de interesele lor de moment. Interese care, nuciodata, nu coincid cu ale noastre…

Am parcurs, in mediul virtual, perioada Nasterii Domnului, in mijlocul unei mari de indemnuri crestinesti, de a fi mai buni, mai iertatori, mai iubitori de pace, si plini de liniste si pace sufleteasca. Cu totii, ne-am urat si indemnat sa fim asa. Si asta ar fi bine, daca nu ar fi inutil. Pentru ca impacarea cu lumea nu poate veni decat dupa impacarea cu tine insuti. Si aici, avem probleme. Unii dintre noi, ca intr-un imens carnaval, le tinem ascunse, in spatele unei masti. Altii, le aratam, in fiecare zi, ori din cand in cand. In fine, sunt si acei fericiti, a caror saracie cu duhul – nici o rautate in ce spun! – le permite sa fie impacati cu ei, cu cei din jurul lor, cu lumea in care traiesc, pentru ca nu au cum sa vada acel ceva care, pentru ceilalti, este motiv de neimpacare.

Eu nu pot sa fiu impacat, nici cu mine insumi, si nici cu lumea, pentru ca asta ar insemna, in primul rand, sa ma accept asa cum sunt, cu bune si cu rele, ca un prim pas pentru a putea, cu ajutorul celor bune, sa pot sa-mi dau voie sa scot relele, si sa ating pacea sufleteasca. Ori, printre cele rele, exista, de exemplu, lucruri care sunt rezultatul raului din jurul meu, si asta ar insemna sa accept raul din jurul meu, sau sa-l ignor. Nu ma refer la oameni. Ma refer la ce au cladit unii oameni. Oameni care nici nu mai sunt pe lumea asta, dar care au creat un rau asa de durabil, ca-ti vine sa crezi ca face parte din insasi structura lumii: marxismul, si tot ce s-a nascut din el: comunism, socialism, marxism cultural, si orice alta nebunie asemanatoare.

Din ograda gentelmanului englez, pe nume Engels, un nebun, Marx, a creionat o doctrina care, in ultima suta de ani, a nascut monstri, mai mari sau mai mici, dar letali pentru umanitate. Comunismul, cu nebunia obtinerii unei egalitati sociale nenaturale, prin lichidarea elitelor, a omorat, in lungul si latul lumii, peste o suta de milioane de fiinte umane, si a distrus intregi popoare, trimitandu-le intreaga cultura in abatorul cenzurii comuniste, din care, dupa ciopartire, s-a nascut un monstru „cultural”, menit sa nasca „omul nou”. Socialismul, mai domol in mijloace, ba chiar cu pretentii democratice, nu vrea sa elimine elitele, pentru ca sunt utile – altfel, de unde sa iei, ca sa dai pomeni sociale??? Ultimul nascut, dar nu cel mai putin periculos, este marxismul cultural. Sau neo-marxismul. Sau liberalismul progresist, cum singuri se auto-definesc cei ce-l propaga – interesant cum monstrii marxisti preiau etichetele opusului lor, pentru a deruta si arunca in derizoriu democratia, ori liberalismul.

Ei bine, dupa esecul comunismului, care-si traieste ultimele clipe (sper!), si dupa ce socialismul si-a demonstrat ineficienta, ducand state intregi in pragul castrofei sociale – exemple de genul „modelul suedez” sunt absolut inselatoare, in spatele unui aparent succes socialist, sta la panda colapsul social – marxismul cultural a atacat lumea, producand atat de multe falii sociale, cat nu a putut sa faca orice alta doctrina criminala, in toata istoria umanitatii. Activistii neo-marxisti, in doar cateva decenii, au invrajbit femeile impotriva barbatilor, copiii impotriva parintilor, homosexualii impotriva heterosexualilor, negrii impotriva albilor, nefumatorii impotriva fumatorilor, ateii impotriva credinciosilor, saracii impotriva celor avuti, prostii impotriva desteptilor, vegetarienii impotriva omnivorilor – de fapt, pe scurt, au declansat un razboi de tipul „toti impotriva tuturor” – incat am ajuns sa traim intr-o mare de ura, legalizata de principiile corectitudinii politice.

Aceasta ura, indusa la nivel primar, a inceput sa distruga valorile fundamentale ale umanitatii, inlocuindu-le cu pseudo-valori, definite in laboratoarele ideatice ale neo-marxismului, al caror scop este creare unei societati noi, fara nici un fel de noima, fara principii, in care non-valoarea sa fie atotstapanitoare. O societate decerebrata, fara verticalitate, zombificata, usor de manevrat, pana la punctul in care valoarea suprema a umanitatii, libertatea, va ceda in fata sistemului. Neo-marxismul nu produce, precum comunismul, o medie de un milion de morti pe an. Si nici nu produce, precum socialismul, convulsii sociale si economice. Nu, marxismul cultural este ca o neuro-toxina lenta, care ataca centrii nervosi ai societatii, pana cand societatea – cea occidentala, ca acolo este principalul cuib al neo-marxismului – se va descompune. Dupa succesul lui Trump, a aparut speranta ca cineva va lupta impotriva marxismului cultural, dar asta, pentru moment, este doar o speranta…

In alte parti ale lumii, nu intalnim neo-marxism, pentru ca exista un alt produs al marxismului: sistemele oligarhice post-comuniste. Nascute din ruinele sistemelor comuniste, au pastrat ceva din nebuniile criminale ale comunismului, dar au orientat tarile (in care exista), spre statutul de stat-captiv, in care dictaturi „de catifea”, bazate pe cvasi-monopolul mediatic al guvernantilor-oligarhi, pe legi strambe, si pe un amestec absurd intre puterile statului, stau – cu impunitate – la putere. Aceste sisteme dictatoriale oligarhice, in toate tarile in care exista (Romania face parte dintre ele), au deformat societatea, ca o continuare a diformitatilor induse de comunism, pana la transformarea ei intr-o masa moronica, in care orice licarire de cultura si inteligenta este vazuta ca o nebunie. Elitele se enclavizeaza, incercand sa scape de atingerea noroiului politic, segmente intregi ale societatii se retrag, ca intr-un fel de autism social, din viata civica, si ce ramane, biata masa de manevra, confera puterii oligarhice o vaga – dar suficienta! – aura de legitimitate.

Este timpul sa facem ceva, pentru a putea lupta impotriva acestui asalt al Raului. Simpla zbatere individuala nu este suficienta. Simpla constientizare, este inutila. Oriunde, pe tot cuprinsul lumii civilizate, acest Rau omniprezent intuneca orizontul viitorului. Sigur, exista Rau, de alta natura, si in alte parti ale lumii. Dar fie ca acel Rau (inca) nu a ajuns la noi, fie ca este deja la portile noastre, larg deschise de neo-marxisti, asa cum este cazul asaltului Jihadului Islamic, impotriva Crestinismului si Iudaismului, rezolvarea problemei implica lupta impotriva Raului autohton. Si pentru asta, cred ca nu putem astepta salvari miraculoase, si nici ajutoare de peste mari si tari. Fiecare natie are datoria sa lupte, la ea acasa. Chiar daca este ciuntita, si o mare parte din ea, zombificata. Este nevoie de unire, sub un set de valori transpartinice, de dreapta. Nu de centru, nu de centru-dreapta, si cu atat mai putin, de centru-stanga. Acest rau, cuibarit la nivel politic, economic, si cultural, are consistenta de monolit, si impotriva unui monolit nu poti sa lupti decat cu un alt monolit. Un monolit format din toti cei care vor sa aiba un viitor.

Am mai spus asta: in primul rand, elitele intelectuale trebuie sa-si regaseasca rolul de formatoare ale opiniei. Acest lucru nu poate fi facut din cafenele literare, sau din aulele universitatilor. Si nici macar din redactii de ziare. Nu, pentru asta, dincolo de scarba provocata de mocirla politica, elitele trebuie sa paseasca in arena politica. Trebuie sa-si asume riscul de a fi scuipate si manjite cu noroi – asta este o certitudine, marxistii, indiferent de nuanta, sunt aidoma neamului Yahoo, din Calatoriile lui Guliver: principala lor arma este mizeria morala, improscarea cu dejectii ideatice. Dar fara aceste riscuri, se supun unui risc si mai mare: anihilarea intelectuala. Nu fizica – desi, in final, nu este nici asta exclusa – ci la nivel cultural. Risca sa devina niste neintelesi, si sa se stinga. Solutia este simpla, si complicata, in acelasi timp: coalizarea intelectualitatii, intr-un bloc de dreapta. Ca o paranteza, exista si intelectuali cu idei de stanga, dar nu am cum sa-i incadrez in categoria „elite”, pentru ca a sustine o doctrina idioata, descalifica din start. Sa revin: un asemenea bloc politic, indiscutabil, poate fi startul unei coagulari a restului societatii, care inca mai poate gandi, care inca mai poate percepe un mesaj, si a carei opinie inca mai poate fi modelata. Fara un asemenea nucleu, orice incercare de a forma o opozitie civica, si ulterior, politica, este sortita esecului. Nici un anonim nu are suficienta audienta, si nici suficienta autoritate intelectuala, pentru a porni o adevarata miscare a societatii. O spun, pentru ca am incercat lucrul asta. Indiferent ce idei ar propune, ele vor genera, in cel mai fericit caz, o mica furtuna, intr-un pahar. Si nu de asa ceva avem nevoie, ci de un adevarat tsunami, care chiar sa zdruncine imobilismul social.

Considerati acest text ca o scrisoare deschisa, ca un strigat de ajutor, adresat elitelor romanesti. Am sa incerc sa o fac publica, in cele mai diverse moduri, si sper sa ajunga la destinatari. Multi dintre intelectualii de frunte ai Romaniei au incercat, de-a lungul timpului, sa lupte pentru Romania, din interiorul sistemului. Au fost ministri, ambasadori, ori parlamentari, dar nu au reusit, pentru ca au fost putini, si nici nu si-au asumat rolul de lideri ai societatii. Ori, in momentul acesta, noi de asta avem nevoie. Avem nevoie de lideri, pe care sa-i urmam, si avem nevoie de unitate – in primul rand, a elitelor, ca un intreg. Este alegerea elitelor noastre, daca vor sa devina calauzitorii natiunii, sau daca se vor multumi cu rolul de actori secundari, ori chiar de spectatori, in spectacolul distrugerii nationale.

Pentru cei care nu stiu, in arhitectura, cheia de bolta reprezinta piatra din varful unui arc arhitectural, fiind simultan elementul de sustinere al intregii structuri, fara de care aceasta ar colapsa. Pentru o democratie, echivalentul unei chei de bolta, in mod indiscutabil, este garantarea dreptului de vot. Sigur, sunt si alte elemente, care definesc o democratie, dar acestea, luate separat fata de dreptul de a alege si a fi ales, nu reprezinta mare lucru.

In Romania, in acest moment, avem o anomalie extraordinara, care face exercitiul democratic sa fie amputat: practic, circa 3-4 milioane de romani, sunt exclusi de la exercitarea dreptului de a vota. Lucrurile s-au petrecut cu discretie, prin ultima modificare a Legii Electorale, care a avut ca fatada introducerea votului prin corespondenta. In afara conului de lumina al reflectoarelor presei, s-au strecurat cateva modificari, facute sub pretextul prevenirii fraudelor electorale, modificari care, in final, interzic dreptul de a vota celor care nu voteaza pe raza circumscriptiei electorale in care domiciliaza.

Totul pleaca, in esenta, de la doua alte anomalii, care ca si cea mentionata anterior, sunt ignorate de catre legiuitori, de catre organismele electorale, sau de catre jurnalisti: domiciliul stabil si modul de arondare al cetatenilor pe circumscriptii electorale, care tine cont de acel domiciliu stabil. Prima, respectiv domiciliul stabil inscris pe un act de identitate, dupa parerea mea, este o reminescenta de stat politienesc, o amintire hâdă a regimului comunist, in care libertatea omului era nula, in care locul in care traiai era prestabilit, libertatea de miscare fiind la latitudinea stapanilor de sclavi: nomenclatura comunista. Militia trebuia anuntata, in cel mai scurt timp, daca cineva locuia la tine, venit din alt oras, si respectivul capata o „viza de flotant”. Mutarea dintr-un oras in altul trebuia justificata, fie prin „interesul serviciului”, fie prin casatorie. Nimeni nu era liber sa locuiasca unde avea chef – cheful asta fiind, in fond, o expresie a libertatii, chestiune care-i ingrozea pe comunisti.

Ca fapt divers, pentru cei ce nu stiu, exista state civilizate in care chiar si documentul de identitate obligatoriu, in sensul de buletin/CI, nu exista: daca ai pasaport, care nu este obligatoriu, folosesti pasaportul, daca ai permis de conducere, care nu este obligatoriu, folosesti permisul de conducere, daca nu ai nici unul din actele astea, sanatate! Ai un nume pe certificatul de nastere, si daca cineva are dubii ca tu nu esti tu, nu are decat sa demonstreze asta. Tu, ca cetatean, nu poti sa fii acuzat de inselatorie, prin celebrul „Sa-ti vad buletinul!” – pentru ca asta este mesajul legitimarii unei persoane: nu te cred pe cuvant cine esti, pentru ca esti un mincinos. Nu mai insist, majoritatea tarilor europene au chestia asta, de stat politienesc, cu o exceptie notabila, UK, asa ca, pentru majoritatea, o lume fara buletin pare de neconceput, chit ca exista, si functioneaza, bine-mersi. De fapt, mai bine decat acea majoritate a lumii europene, pentru ca vorbesc de lumea anglo-saxona…

Cea de a doua anomalie este legata de felul in care cetatenii sunt arondati circumscriptiilor electorale, pe baza acelui „domiciliu stabil”. Includerea lor in Registrul Electoral se face automat, nu exista nici o alta modalitate prin care un cetatean sa spuna unde considera el ca ar trebui sa voteze. O varianta normala ar fi ca cetatenii sa trimita, in vederea inscrierii in Registrul Electoral, un banal formular, in care sa spuna, simplu: „Eu, Ion Ionescu, avand cutare CNP (eventual cu o copie a unui act care sa includa acel CNP, cum este si certificatul de nastere) doresc sa fiu arondat Circumscriptiei Cutare.”. Atat, fara alte comentarii lamuritoare. Nu este treaba statului de ce eu, cetatean liber, consider ca fac parte dintr-o anumita circumscriptie. Trebuie sa fiu lasat sa votez in respectiva circumscriptie, punct! Nimeni nu o sa ceara sa voteze in Constanta, daca interesele lui cetatenesti sunt legate de Timisoara! Si prin folosirea CNP, nici nu exista posibilitatea ca o persoana sa se inscrie in doua (sau mai multe) circumscriptii. Dar normalitatea asta, care ar garanta nu doar dreptul de vot al cetatenilor, ci si controlul lor, asupra felului in care se formeaza Registrul Electoral, nu intra in calculele regimului oligarhic de la Bucuresti. Interesul acestui regim este ca o anumita categorie de cetateni sa nu voteze: Diaspora!

Cetatenii romani, care se afla temporar, in baza drepturilor lor de cetateni europeni, la munca, in alte state (ca asta este grosul a ce numim „Diaspora”), reprezinta un pericol mortal pentru dictatura „de catifea” de la Bucuresti. Traind in mijlocul unor democratii solide, in care cetatenii sunt egali in fata legii, indiferent daca matura strada, sau sterg fotoliile parlamentare cu fundul, si in care toate organismele statului, de la guverne si parlamente, si pana la cea mai marunta primarie, sunt doar niste servitori ai poporului care le-a generat, acesti „diasporeni” nu sunt controlabili prin metodele de indobitocire in masa, atat de bine perfectionate si aplicate in tara. Nu sunt sensibili la pomeni electorale, sunt capabili sa compare functionarea economiei romanesti cu alte economii, functionarea Parlamentului Romaniei (mai corect: nefunctionarea…) cu functionarea altor parlamente, si asa mai departe. In contextul acesta, a permite „Diasporei” sa voteze, pentru puterea oligarhica de la Bucuresti, este sinucidere curata!

Dar nu este vorba doar de asta. In plus, acesti cetateni, din asa numita „Diaspora” – termen tampit, pentru ca oamenii acestia NU sunt niste expati, ei continua sa fie cetateni romani, doar temporar aflati in afara tarii! – deoarece figureaza, conform domiciliilor stabile din cartile lor de identitate, in circumscriptii electorale din Romania, si nu in Circumscriptia 43 – Diaspora, nu sunt nici reprezentati corect. Din datele oferite de Directia Generala Pasapoarte, aflam ca avem 667.428 de compatrioti cu domiciliul în strainatate si ca alti 18.368 cu domiciliu in strainătate au renuntat la cetatenie. Adics, dintre cetatenii romani care fac parte din DIASPORA, doar 667.428 au drept de vot pe liste permanente in Circumscriptia DIASPORA; iar aceasta, pentru că au domiciliul DECLARAT in strainatate. Restul, adica intre 2.500.000 si 3.500.000 de cetateni aflati in afara granitelor tarii, avand DOMICILIUL STABIL in tara, nu au drept de vot DECAT in circumscriptiile din tara, si tot acolo sunt reprezentati. Deci, senatorii si deputatii teleormanenilor aflati in Spania, Italia, ori UK, sunt alesi DOAR de catre teleormanenii aflati in Teleorman!

Tinand cont de toate acestea, devin explicabile:

1. O mare parte a absentismului masiv, pentru ca aproximativ 4.000.000 de alegatori sunt condamnati la absenteism, prin lege.

2. Afirmatia mea, in care spun ca un parlament, care este ales printr-un proces electoral de la care sunt exclusi, prin lege, 4.000.000 de cetateni, nu este legitim.

Asa ca, hai sa ne oprim din afirmatii de genul „asta a ales poporul”, ca sunt absolut false. Poporul, ca sa aleaga, trebuie sa aiba acces, in totalitatea lui, la vot, ori asta nu este cazul. Si mai trebuie sa fie reprezentat corect, proportional. De exemplu, pentru Circumscriptia 43 – Diaspora, in care sunt, in mod real, circa 4.000.000 de romani, ar trebui sa fie alocati, conform legii (un deputat la 73.000 de locuitori si un senator la 168.000 de locuitori), 54 de deputati, si 24 de senatori. In cazul acesta, PSD nu ar mai fi castigat alegerile, nici macar luat la gramada cu ALDE.

P.S. Va rog sa nu aveti reactii de genul „asa este legal”. Stiu ca asa este legal, si tocmai idiotenia unei legi o aduc in discutie.

Administratia Obama a hotarat expulzarea a 35 de diplomati rusi – in general, spioni GRU si FSB – ca represalii pentru interferenta Rusiei in procesul electoral american. Interferenta care; evident, l-ar fi favorizat pe Trump. Deci, concluzia logica: Trump este sustinut de rusi, de Putin. Problema apare cand extindem putin cadrul, dincolo de ce spune media mainstream. Daca facem asta, lucrurile incep sa fie chiar interesante.

In primul rand, in ce a constat aceasta interferenta? Raspunsul este clar, si se gaseste in comunicatul Casei Albe: rusii au „spart” serverele Partidului Democrat, si au dat publicitatii informatii. Ce nu se precizeaza in comunicat, este natura acestor informatii. Ei bine, respectivele informatii dezvaluie o tona de magarii ale Partidului Democrat, legate de campania madamei Clinton. De ce ar face Rusia asta? Pentru ca sa-l ajute pe Trump? Nu prea ar avea sens, pentru ca una dintre ideile lui Trump este de a intari capacitatile nucleare ale SUA, pana la punctul in care lumea (a se citi Rusia, poate China, ca doar nu ar fi in discutie Franta sau Anglia!) o sa-si vina in fire – din nou, a se citi: va realiza cine este jandarmul mondial.

De fapt, Rusia lui Putin este chiar confortabila cu moliciunea neo-marxistului Obama, care i-a permis sa anexeze Crimeea, sa atace Ucraina, ori sa-si stabileasca un cap de podla Marea Mediterana, in Siria, prin ajutorul „fratesc” dat regimului criminal al lui Assad. Reactiile administratie Obama – ca si ale neo-marxistilor de la Brussels – au fost penibile: un lung sir de bla-bla-uri, care l-au lasat rece pe Putin. In directia aceasta, se pare ca avem un drum inchis: Putin nu are nici un interes sa schimbe un pussy-regim american, cu un regim cu ceva balls…

De fapt, din tot circul asta, castigator clar este chiar regimul neo-marxist instaurat de Obama. Pierdanti in alegeri, neo-marxistii americani mai pot juca doar la risc. Deja, Obama da semne ca vrea sa lase in urma lui „pamant ars”. A inchis programul „9/11”, a amenintat ca va face si alte mizerii care sa ingreuneze procesul de tranzitie, si cu miscarea asta, fie ca-i va lasa lui Trump o situatie aproape imposibil de rezolvat, fie ca va arunca asupra lui niste umbre asa de intunecate, incat intrarea lui in Biroul Oval sa fie pusa sub semnul intrebarii.

Cea mai interesanta chestiune din comunicatul Casei Albe, indiscutabil, este o absenta: cea a dovezilor pe care s-a intemeiat sanctiunea expulzarii. Din ce se stie, aceste dovezi duc spre Rusia, dar sunt, mai degraba, circumstantiale – vezi https://theintercept.com/2016/12/14/heres-the-public-evidence-russia-hacked-the-dnc-its-not-enough/ – si nu au aerul unor dovezi irefutabile. Se stie cum s-a desfasurat atacul informatic, POSIBILA limba a atacatorilor, dar nu prea sunt dovezi clare, ori credibile. De exemplu, firma de securitate CrowdStrike, care pretinde ca atacul a fost regizat de Rusia, este chiar firma angajata sa protejeze serverele Partidului Democrat, asa ca nu prea are calitatea de „expert independent”. Pe scurt, toate dovezile care conduc spre Rusia, in acelasi timp, ar dovedi ca spionajul rusesc este format din imbecili, care aproape ca si-au lasat semnaturile, in clar, pe acest atac. Asta, fara suparare, indiferent cati dinti avem impotriva Rusiei, este hilar: spionii rusi sunt orice, dar nu idioti… Si atunci, ramane o singura varianta: neo-marxistii obamieni, in fata iminentei (si neasteptatei) pierderi a puterii, sunt in stare de orice, inclusiv de inceperea unui nou Razboi Rece. Sau cald, ca ar ramane Obama in functie, nu-i asa?

De cate ori apare o figura noua in politica romaneasca, apar si intrebari – a caror legitimitate nu o discut – legate de onestitatea intentiilor din spatele acelei figuri. Ceva de genul: „Oare nu cumva este in goana dupa ceva privilegii politice?” – sau „dupa ciolan”, cum obisnuim sa spunem… La fel se intampla si cand apare un nou partid, cu diferenta ca aici intrebarile se adreseaza celor care fondeaza acel partid.

Ce ati spune daca ar lua fiinta un nou partid, ai carui membri fondatori, prin statut, sa nu aiba, niciodata, dreptul de a candida din partea acelui partid? Un partid care sa nu fie „al cuiva” – stiti cum suna, „partidul lui Iliescu”, sau „partidul lui Popescu”, oricare ar fi acest ipotetic Popescu – ci sa apartina, in adevaratul sens al cuvantului, membrilor sai?

De cate ori ne gandim la parlamentarii nostri, in minte ne vin expresii ca: „traseism politic”, imunitate parlamentara”, sau cea mai aberanta dintre ele, „de profesie parlamentar”. Altfel spus, parlamentarii nostri sunt mai rai decat raia capreasca: daca te-ai pricopsit cu ei, greu mai scapi. Daca sunt exclusi din partid, „migreaza” in alt partid, sau devin independenti. Daca sunt infractori, sunt absolut imuni in fata legii, atata timp cat colegii lor nu voteaza in favoarea ridicarii imunitatii – si de obicei, asa se intampla. Si daca au intrat in Parlament, intr-o legislatura, putem sa fim siguri ca-i vom regasi, mereu, pe listele de candidati, pana cand ne vom plictisi de ei, ba chiar si dupa…

Ce ati spune daca ar lua fiinta un  nou partid, care:

• Sa aiba, printre obiectivele principale, modificarea legislatiei si Regulamentelor Camerei Deputatilor si Senatului, astfel incat la excluderea din partidul care l-a propulsat in Parlament, un parlamentar sa-si piarda, automat, statutul?
• Sa aiba, printre obiectivele principale, modificarea legislatiei si Regulamentelor Camerei Deputatilor si Senatului, astfel incat imunitatea parlamentara sa dispara, si egalitatea in fata legii sa fie deplina?
• Sa aiba prevederi statutare clare, in ce priveste numarul de mandate – maxim doua, pare sa fie o cifra de bun-simt – pentru care membrii sai pot participa in alegeri, indiferent daca este vorba de alegeri locale sau legislative?

De cate ori ne gandim la clasa politica romaneasca, din care o majoritate, nu este altceva decat un grup infractional organizat, format din oligarhi, ori cozile de topor ale acestora, ne apuca dezgustul. Cu doar un an inainte, pe strazile oraselor din tara si din strainatate, acolo unde traiesc romani, se auzea un strigat: „Parlament penal, mars la tribunal!”. A trecut un an, au venit alegerile, si pe listele principalelor partide din cursa electorala, am vazut, din nou, o abundenta de penali. Ca sa nu mai vorbim de lucruri mai marunte, cum ar fi repezentativitatea cel putin discutabila, data de faptul ca ne trezim cu deputati si senatori, care nu au nimic in comun cu circumscriptiile electorale pentru care candideaza…

Ce ati spune daca ar lua fiinta un nou partid, ai carui candidati sa fie validati, prin alegeri preliminare, de filialele locale ale partidului, din fiecare circumscriptie electorala, pe baza unor criterii nu doar de integritate, dar si legate de prezenta respectivilor candidati in viata publica a respectivei circumscriptii?

De cate ori ne gandim la politicienii romani, in minte ne vine discrepanta dintre ce promit in campania electorala, si ce fac (sau ce nu fac…) dupa alegeri. Minciuna, inselatoria electorala, a devenit fapt comun, si desi este evidenta, se pare ca oamenii cad in mrejele ei, cu o regularitate infioratoare – exact la fiecare patru ani.

Ce ati spune daca ar lua fiinta un nou partid, care sa aiba ca principal obiectiv responsabilizarea politicienilor, prin modificari legislative, astfel incat programele de guvernare, asa cum sunt ele definite in timpul campaniilor electorale – si care trebuie sa fie clare, concrete – sa fie considerate contracte, in adevaratul sens juridic al cuvantului, intre politicieni si alegatori, iar nerespectarea lor trebuie să aibă consecinţe legale, pe măsura efectelor generate de respectiva încălcare de contract? Nu credeti ca sunt necesare asemenea modificari, astfel incat Constitutia si codurile de legi trebuie sa cuprinda mecanisme de tragere la raspundere a politicienilor care fie nu-si duc la indeplinire, cu rea-vointa, obiectivele de guvernare, fie care, fara a avea un mandat clar din partea electoratului, introduc obiective noi, ne-derivate din obiectivele asumate in fata alegatorilor, si pe baza carora au fost alesi?

Statul roman este, in acest moment, un stat captiv, tinut strans in pumnul de fier al partidului-stat pesedist, condus de oligarhia romaneasca, cu ajutorul imensului aparat birocratic corupt, si prin intermediul controlului exercitat asupra mass-mediei romanesti, ori al „pomenilor” de stat asistential. Aceste lucruri sunt posibile datorita facturii de stanga a pesedistilor, de tip comunistoid, si datorita unei lipse clare de forte de dreapta – de fapt, in mod paradoxal, PSD a inceput sa fie de stanga/dreapta, tocmai datorita acestei absente, dar asta este alta poveste.

Ce ati spune daca ar lua fiinta un  nou partid, care sa aiba o doctrina de dreapta, in care libertatea si binele individual, dreptul oricarei fiinte de a cauta fericirea, de a se realiza, sa nu fie, niciodata, subordonate unui bine colectiv, arbitrar stabilit ca fiind superior, deaorece binele colectiv rezultă din însumarea binelui indivizilor din societate,si nici un alt fel de bine nu poate fi superior?

Nu stiu ce ati spune, citind cele de mai sus, dar sper sa adun suficienti oameni in jurul acestor idei – luati asta ca pe o invitatie – si peste patru ani, la urmatoarele alegeri, partidul nascut din ele, sa reprezinte o adevarata forta a schimbarii.

Si mai ales, ce ati spune daca acest partid ar declara ca in 1989, Revolutia noastra a fost confiscata, a ramas neterminata, si ar promite ca va termina acea revolutie, pentru ca sa nu mai aiba cine sa ne ia tara, si in felul acesta, Romania sa ramana a noastra, pentru totdeauna?

Pe feisbuc, un domn, Bogdan Dan, probabil ca reactie la postarea mea, din dimineata asta, in care spuneam ca vajnicii coristi ai Armatei Rosii au fost inghititi de Marea Neagra, mi-a trimis un clip, in care corul respectiv canta Valurile Amurului. Probabil ca sa-mi demonstreze ce a pierdut omenirea… Iar la respectiva postare, altcineva, ma „tragea de urechi”, spunand ca cei care au pierit in accidentul asta sunt si ei, in primul rand, oameni – deh, Craciunul ar trebui sa ne faca mai buni, iubirea crestineasca ar trebui sa ne caluzeasca, si asa mai departe, nu-i asa? Ei bine, nu-i asa! Nu cand vine vorba de rusi!!!

Din punctul meu de vedere, sunt 143.439.832 prea multi rusi pe lume. Sa dea jos imputiciunea aia de Kremlin (ocupantii pot sa ramana sub ruine), sa instaureze o democratie si un stat de drept, sa se retraga din orice tara anexata prin forta, sa-si retraga toti „consilierii” din tarile „prietene”, sa-si asume crimele comunismului, asa cum Germania si-a asumat crimele nazismului, sa-si puna cenusa in cap, pentru tot raul facut de Rusia, in ultimele cateva sute de ani, si pe urma, pe langa faptul ca omenirea ar castiga (poate) 143.439.832 de oameni, am sa am timp sa gust arta ruseasca, de la Valurile Amurului, pana la proza lui Tolsotoi si Gogol.

P.S. Daca exista oameni care nu stiu care a fost ocupatia rusilor, in ultimele cateva sute de ani, putem sa incepem de la general rus Kuropatkin, care în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că: „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.

Mai jos, lista PRINCIPALELOR chestii pe care le-au dat rusii omenirii:

1558. Razboiul Livonian. A fost un război pentru teritoriile actualelor tari baltice si Belarus. Defensiv acest razboi nu poate fi numit nici chiar de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pura împotriva unui stat vecin.

1654. Războiul cu Polonia și „unirea” cu Ucraina. Această poveste este plina de pete negre. Ucrainenii se intreaba si astazi cine l-a autorizat pe hatmanul cazacilor zaporojenilor Hmelnițki sa decida pentru întreaga Ucraina? Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrușevski, cel care a scris „Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s-a gândit la crearea unui stat comun cu Moscova. Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pana la dorința de „unire”…

1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare. Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuie să ocupe cetatea turceasca Azov. Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi războiul de apărare. Cu Turcia rusii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de teritoriu.

1700. Marele război cu Suedia. Temeiul – Rusia avea nevoie neaparata de acces la mare, deși rusii nu au fost niciodata vazuti la5 Marea Baltică. Pretextul traditional cu apararea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur si simplu ei nu erau acolo. Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit „pamant rusesc stramosesc”. Apoi au fost alipite alte teritorii „stramosesti” – Finlanda, tarile baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că rusi nu se gaseau acolo nici pomeniti.

1772-1775. Au fost trei divizari ale Poloniei. Prusia a propus împaratesei Ekaterina să imparta Polonia. Ea evident ca n-a refuzat. Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației țariste au fost denumite mai tarziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze. De fapt, nu era nimic mai mult decât rezistența populației la invazia unui agresor strain.

1783. Anexarea Crimeei – prima, ca tocmai au repetat povestea, nu demult. Numai un nebun ar putea numi acest moment istoric drept apărare. A fost agresiune pura, justificata de Rusia prin nevoia preîntâmpinării raidurilor Hanilor de Crimeea. Justificarea anexarii prin apararea crestinilor ortodocș nu poate fi folosita, in Crimeea acestia erau o minoritate absolută. Si, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea până la anexarea ruseasca, au fost alungati de acolo după capturarea peninsulei. Iata asa de mare grija fata de fratii crestini.

1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus. Se pare ca a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influenta Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar ca se pastreaza tacerea cu privire la Imereti. Ce s-a întâmplat cu acest regat și când el a devenit dintr-o dată parte a Imperiului Rus? Sau anexarea Georgiei pe bucati este o alta traditie ruseasca in regiune?

Războiul Crimeii 1853-1856. Ei bine, aici pare a fi un razboi de aparare. Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cand vorbesc despre acest razboi, istoricii rusi uita sa mentioneze ca, in paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani. Câteva puteri si-au unit fortele pentru a tine piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

Rusia isi facuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe intre ei, ca Moscova efectua o alipire „pașnica”. Asa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

Secolului XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei „apararii active”.

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea. Oricine l-a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, insotit de genocidul populatiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, asa ca nu se poate vorbi de vreo alipire pasnica a Caucazului.

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest razboi istoricilor sovietici nu le place să vorbească. A fost un eveniment ostoric complet șters din cărțile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre infrangeri.

1939. Armata muncitoresc-taraneasca a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei. Desigur, totul in scop de pace. Nici despre aceste pagini de istorie rusilor nu le place să-și amintească.

1939. Războiul sovieto-finlandez. Agresiva aramata finlandeza, cu 60 de tancuri, a atacat pașnica URSS, care intamplator avea la granita cu Finlanda 2.300 de tancuri. Evident ca lumea nu a crezut asa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l-a exclus din randul membrilor săi. Şi acest lucru este trecut cu vederea de istoriografia sovietică si ruseasca.

1940. Absolut „pașnică” anexarea țărilor baltice. Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanieni visau cu ochii deschis intrarea in frateasca Uniune Sovietică.

1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei. În acest caz, aparent, razboiul este defensiv. Dar povestea e mai complicata. Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea unor state europene si proliferarea „revoluției proletare” comcomitent cu instaurarea dictaturii comuniste.

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiza împotriva Germaniei. Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul miselesc. Și cum altfel – URSS se pregătea de ofensiva și şi-a luat-o în dinți. Istoricii rusi tac atunci cand este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei. Lipsa unor fortificatii la granita și concentrarea unui numar mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

Următorii pasi de politică „pașnică” a URSS? In afara de transformarea Europei de Est intr-un lagar comunist? Pai, inabusirea revoltelor anticomuniste din Ungaria, în 1956, si din Cehoslovacia, în 1968.

1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS în aceasta tara. Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii uciși.

2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei. Ca si alta data in istoria sa, Rusia a atacat o tara vecina intr-un moment de slabicune.

Si acum, Siria. Cautati numarul OAMENILOR – barbati, femei, copii – ucisi in timpul ajutorului dat regimului Assad, de exemplu, in distrugerea orasului Alepo, si pe urma vorbim si despre tratarea rusilor cu omenie. Daca mai puteti!

P.P.S. Nu am zis nimic despre sustinerea tuturor regimurilor criminale din lume, facuta cu bani, armament, consilieri, sau chiar cu trupe deghizate…

Cu 27 de ani in urma, pe 16 decembrie, la Timisoara a inceput Revolutia Anti-comunista, care s-a intins pana in Bucuresti, unde in noaptea de 21 spre 22 decembrie, la Baricada de la Inter, sangele celor care voiau sa traisca intr-o democratie, intr-un stat de drept, a fost varsat, din belsug, de fortele de ordine comuniste.

Pe 22 decembrie, la ora 12.30, cand sute de mii de oameni umplusera strazile Bucurestiului, cei doi dictatori nenorociti au fugit la bordul unui elicopter, si se parea ca Revolutia Anti-comunista infrant sistemul comunist. Dar, cateva ore mai tarziu, dupa ce gruparea comunistilor Iliescu-Roman-Brucan a ajuns la Televiziune, si a inceput sa preia conducerea tarii, un nou macel a inceput: fenomenul „teroristilor” incepuse.

Aceasta noua baie de sange, care a parut sa fie o reactie tardiva a sistemului comunist, a fost cheia care a deschis usile spre putere, pentru Ion Iliescu. Acesta a folosit acest fenomen, al „teroristilor”, ca pe o parghie, in justificarea uciderii rapide a cuplului dictatorial, fara un proces real, care ar fi dus, inevitabil, la condamnarea intregii nomenclaturi comuniste si securiste, si pentru a diminua importanta faptului ca Revolutia Anti-comunista tocmai fusese confiscata de un bolsevic nenorocit, ale carui idealuri politice sunt exprimate in clipul de mai jos.

In felul acesta, 27 de ani mai tarziu, Romania a ajuns sa fie plina de nostalgici idioti, care impartasesc aceleasi idealuri ca bolsevicul Iliescu, si viseaza la timpurile in care comunismul, cel mai criminal sistem din istoria umanitatii, era sistemul de stat in Romania, iar conducerea ei sa fie in mana PSD, adica al partidului nascut din fostul PCR. Sigur, acesti fosti comunisti, transformati intr-un grup infractional, de tip oligarhic, nu pot fi acuzati de comunism, pentru ca au „inventat” un amestec de socialism si capitalism, in care capitalismul este folosit ca mijloc de imbogatire prin furturi masive din bugetul national, iar socialismul este parghia asistentiala, care inchide gura multor nemultumiti.

Democratia si institutiile statului de drept sunt doar de fatada, si daca cu 27 de ani in urma, puterea dictatoriala era sustinuta prin teroare, acum avem de a face cu o „dictatura de catifea”, sustinuta prin legi strambe, manipulare si indobitocire a populatie, pe scara larga (vezi fenomenul Antenelor, detinute de securistul Voiculescu) si prin creare unui sistem corupator, care tine intregul aparat de stat in chingile beneficiilor aduse de coruptie. Din aceasta cauza, sustinerea acestei dictaturi este data de o baza relativ larga de cetateni, si este mult mai greu de luptat impotriva ei – mai greu, dar nu imposibil.

Impotriva unei asemenea „dictaturi de catifea”, mijloacele violente de lupta functioneaza mai greu, pentru ca efectul ei este divizarea poporului in categorii prifesionale de favorizati ai sistemului, care depasesc cu mult (probil ca avem in jur de 3-4 milioane de asemenea favorizati) numarul nomenclaturistilor favorizati intr-o dictatura mentinuta prin teroare, si categorii de exploatati, asa ca o rasturnare violenta a unui asemenea regim, inevitabil conduce la razboi civil. In schim, se poate lupta prin rezistenta civila si nesupunere, combinata cu ORICE alte mijloace care sa slabeasca dorinta favorizatilor de a beneficia de sistem. Si nu in ultimul rand, prin spunerea adevarului, de cate ori avem ocazia: traim intr-o dictatura. Si chiar daca este „de catifea”, datoria noastra este sa o rasturnam de la putere.

In noaptea de 20 spre 21 decembrie 1989, Comitetul Municipal al Partidului Comunist Roman (PCR) decide organizarea, in Piata Republicii (Piata Palatului) din fata sediului Comitetului Central al PCR, a unui mare „miting popular” care să condamne „actiunile huliganice” de la Timișoara – adica, Revolutia Anti-comunista.

Desfasurarea mitingului este transmisa in direct la radio si televiziune, in timp ce de la balconul Comitetului Central al PCR, Ceausescu începe un discurs despre „realizarile societatii socialiste multilateral dezvoltate” si despre binefacerile regimului comunist, in fata unei multimi de oameni aflati in pragul disperarii induse de anii de foamete, frig, intuneric si teroare. Discursul este intrerupt de huiduieli si fluieraturi. Dupa promisiunile disperate (si ignorate de multime) ale dictatorului – 200 de lei la salariu, ori cateva zeci de lei la alocatii – mitingul se sparge, iar pe strazile din jur, mii de oameni manifesteaza pentru democratie și impotriva comunismului. La ora 14.00, in centrul orasului, apar primele blindate si autoamfibii.

In cursul serii, demonstrantii, majoritatea tineri, se aduna in apropierea Hotelului Intercontinental din Piata Universiatii, unde ridica o baricada, in fata dispozitivului de interventie. Forțele de ordine primesc ordinul să „curete zona”. In cursul noptii, se trage asupra demonstrantilor de la „Intercontinental” si din Piata Universitatii, fiind inregistrati morti și raniti. De asemenea, numeroși manifestanti sunt arestati si dușs la inchisoarea Jilava, din apropierea Bucurestiului. Dupa imprastierea manifestantilor, unitatile de salubrizare spala asfaltul de sange. In acelasi timp, la Timisoara, pentru a sasea zi consecutiv, au loc manifestatii. Muncitorii parasesc lucrul, si se îndreaptă spre Piata Operei, unde se aduna zeci de mii de oameni. Se constituie Frontul Democratic Roman din Timisoara, care difuzează o „Declaratie — Program”.

21 decembrie este considerata prima zi a Revolutiei in București, cand demonstrantii s-au adunat în apropierea Hotelului Intercontinental din Piata Universitatii („Baricada de la Inter”) si au ridicat o baricada în fata dispozitivului de interventie, si impreuna cu ce se intampla deja in Timisoara, sau in Brasov, unde prim-secretar era Nicu Ceausescu, beizadeaua cuplului de dictatori analfabeti, ar fi trebuit sa fie inceputul sfarsitului pentru comunism si nomenclatura comunista. Din pacate, nu a fost sa fie: in ziua urmatoate, Revolutia era confiscata de un grup de nomenclaturisti si securisti, condusi de bolsevicul Iliescu Ion, si cu pretul unor noi bai de sange, necesare pentru a teroriza populatia, pana la punctul in care sa accepte chiar si o Lovilutie, in loc de o Revolutie, si sa legitimizeze complotistii, comunismul era inlocuit de neo-comunismul iliescian, perpetuat si in ziua de astazi, sub forma unui stat comunistoid-oligarhic. 27 de ani mai tarziu, Dosarul Revolutiei nu este inca finalizat, iar principalul criminal din acest dosar, Iliescu Ion, este inca in stare de libertate…

Reactiile oamenilor – ma refer la cele reale, nu la cele de fatada, care „dau bine” – sunt destul de previzibile, dat fiind un set oarecare de imprejurari. Si daca ceva se schimba in acel set, chiar daca este minor, reactiile se pot schimba radical. In general, reactiile pornesc de la un set de valori, care formeaza fundamentul oricarei fiinte umane.

De exemplu, daca suntem martorii unui accident de circulatie, in care un camion (stati linistiti, simpla coincidenta, nici o trimitere la atentatul terorist din Berlin) intra pe trotuar, si accidenteaza mortal un pieton, vom simti compasiune pentru victima, si furie, gandindu-ne la sofer. Victima nu se face vinovata, in nici un fel care sa-i justifice felul in care a murit.

Daca schimbam un pic imprejurarile, si vedem un pieton care in momentul in care traverseaza strada in fuga, este lovit mortal de un camion, desi pietonul a incalcat o norma de circulatie, si soferul camionului nu a gresit cu nimic, totusi ne va fi mila de bietul om, a carui viata a fost curmata, in mod stupid. In fond, incalcarea unei reguli de circulatie nu poate face ca moartea pietonului sa fie meritata.

Modificam scenariul: un individ, cu arma in mana, iese dintr-o banca, tinand intr-o mana un sac plin cu bani, si in cealata, un pistol, pe care-l descarca in trecatori. Fuge, si este accidenta mortal de un camion. Oare va mai simti cineva mila pentru victima? Sincer, ma indoiesc! Ba chiar imi imaginez ca unii vor gandi, scurt: „Karma..”. In mod sigur, mila privitorilor se va indrepta spre cei ucisi de hot, si nimeni nu va fi mirat de aceasta atitudine a acelor martori.

Care credeti ca ar fi reactia normala, daca victima ar fi un ucigas care a omorat 100.000.000 de oameni? Hai sa ignoram faptul ca nu este posibil ca cineva sa ucida acea suta de milioane de fiinte omenesti. Probabil ca reactiile, intr-un asemenea caz, s-ar exprima, perfect, prin ceva de genul „Nenorocitul a primit exact ce merita!”. Iar cei care, in orice fel, erau inruditi cu oricare din acele o suta de milioane de victime, ei bine, ei probabil ca se vor simti multumiti de pedeapsa primita de ucigas, chiar daca ea nu vine de la justitia umana.

Astea ar fi reactii normale, si nimeni, nici macar de dragul unei discutii sterile, nu poate sa contrazica asta. Totusi, in clipa in care un reprezentant al Rusiei este asasinat, o gramada de oameni au reactii ciudate. Acesti oameni, cu reactii ciudate, de compasiune pentru respectivul ambasador rus, par sa ignore ca Rusia este tara a carei politica, in ultimul secol, a generat 100.000.000 de morti, tara care a subjugat tari, nenorocind popoare, si care este, in continuare un adevarat bastion al Raului. „Uita” ca insasi tara lor, si poporul lor, au fost nenorocite de Rusia, ca pamant romanesc se afla sub controlul Moscovei, si ca Rusia sta, ca o umbra a mortii natiunilor, aplecata deasupra Romaniei.

Acesti „uituci”, merg pana la a-l considera pe respectivul ambasador o victima inocenta, fara sa tina cont ca acel om, ambasador al Rusiei, face parte, in mod voluntar, din mecanismul politic al celei mai abjecte tari din lume. Chiar am citit un soi de epitaf feisbucian, care-l punea pe respectivul diplomat rus, doar pentru ca purta rangul de ambasador, in randul „fauritorilor” de pace… Asa o fi, in fond, de atatea ori, ambasadorii rusi au fost urmati de tancurile rusesti. Pe urma, evident, a venit si „pacea” faurita de ei, cu fundatii solide, din cadavre si ruine. Peste tot in lume, cand ambasadorii Rusiei vorbesc, nenorocirile urmeaza. Asa ca, a simti compasiune pentru unul dintre acesti soli ai Raului, iertati-ma, dar este nu doar o reactie anormala, este, de-a dreptul, o reactie de pactizare cu acel Rau Absolut, reprezentat de Rusia.

Am vazut reactia asta la fosti ambasadori romani, la presedinti de partide muribunde, la oameni de cultura, si la o intreaga pleiada de anonimi, ca mine. Ba chiar, cand am exprimat ceva contrar atitudinii lor idioate, de rusofili, au aparut reactii violente – deh, crestinul din mine, ar fi trebuit sa-l iubeasca pe „aproapele rus”… Dar nu pot, din cauza Basarabiei, din cauza deceniilor de comunism, din cauza terorii pe care, de un secol incoace, Rusia o raspandeste in lume. Pur si simplu, miasmele astea fetide, de rusofilie, imi intorc stomacul pe dos…

Cu foarte multi ani in urma, 27, mai precis, sperantele s-au nascut in noi, in timp ce ascultam, cu sufletul la gura, ce se intampla in Timisoara, langa aparatele de radio acordate pe lungimea de unda a Europei Libere. Pe urma, ce se intampla in Timisoara, s-a intins in toata tara, dictatorul a fugit, pe urma a fost executat, si un inceput de drum parea sa se deschida in fata noastra. Dar nu a fost sa fie… In spatele fumului de praf de pusca, calcand pe cadavrele celor care dorisera libertate, un grup de comunisti si securisti, condusi nomenclaturistul bolsevic Ion Iliescu, s-a catarat la putere, si dupa o jumatate de an, libertatea noastra se estompa, sub lumina lampaselor tovarasesti. Revolutia fusese confiscata.

Cu alti multi ani in urma, am crezut ca o alianta, Conventia Democrata, va aduce renasterea Romaniei. Patru ani mai tarziu, Emil Constantinescu se declara invins de sistem. Afirmatie complet falsa: nu avea cum sa fie invins de sistem, pentru ca, in ciuda sperantelor noastre, Conventia Democrata, si Presedintele Emil Constantinescu, nu luptasera cu sistemul. Cel putin, nu dupa castigarea alegerilor.

Dupa niste ani, o alta alianta, numita Dreptate si Adevar, ne-a facut sa speram ca vom reusi, in sfarsit, sa scapam de sistemul care invinsese Conventia Democrata, si pe Emil Constantinescu. Din nou, au fost sperante desarte: alianta s-a destramat, si au urmat tot felul de aliante de guvernamant, la fel de nefiresti ca mariajul dintre un lup si o broasca. Am vazut traseisme politice incredibile, planuri machiavelice urzindu-se si destramandu-se, lovituri de stat deghizate in proceduri constitutionale, si am terminat, ca si Emil Constantinescu, invinsi de sistem.

Si iarasi au trecut anii, si de data asta, nu am mai avut nici o alianta, in care sa ne punem sperantele, ci doar partide razlete, dispuse, mai degraba, sa se lupte intre ele, decat cu sistemul. Partide lipsite de vlaga, a caror doctrina de dreapta este otravita de nuante populiste de stanga, dispuse la orice fel de compromis ideologic, gata sa promita orice, in drumul lor spre putere. Fara sperante, unii dintre noi am votat, mai degraba din constiinta civica, decat din convingere. Majoritatea, care fie ca nu avea cum sa voteze, datorita unei legislatii electorale absurde (legislatie cu nuante venite din zona statelor politienesti), fie ca nu a vrut sa voteze, a facut un pas inapoi, si sistemul, de data asta, a castigat prin neprezentarea adversarului sau: poporul roman.

Uitandu-ma in urma, pot sa afirm cu tarie, asa cum am mai spus-o, de multe ori: impotriva unui sistem cu valente de monolit politic, nu avem cum sa castigam, decat daca-i opunem un monolit si mai puternic, si mai dur, care sa fie sprijint, fara echivoc, de intregul electorat care doreste schimbarea. In absenta unui asemenea partid-monolit, sistemul a castigat, si va continua sa castige. Si o asemenea sustinere masiva, nici un partid nu va reusi sa o atinga, niciodata, doar exploatand nemultumirile economice ale electoratului. Trebuie sa vina nu doar cu o doctrina clara, de dreapta, care sa conduca la un program precis, onest si fezabil, ci si cu o pozitie anti-sistem, la fel de clara. O pozitie care, tradusa in cateva cuvinte, suna cam asa:

In 1989, Revolutia noastra a fost confiscata, si a ramas neterminata. Noi nu va promitem ca vom lua tara inapoi, ci vrem ca impreuna, sa terminam acea revolutie, pentru ca sa nu mai aiba cine sa ne ia tara.  Doar in felul acesta, Romania va ramane a noastra, pentru totdeauna.

Acest partid trebuie sa se nasca, acum, pentru ca sa aiba suficient timp sa creasca, sa capete forta, si credibilitate. Acesta ar fi, poate, cel mai frumos omagiu adus celor care, cu 27 de ani in urma, au murit pentru libertate.