Cu 27 de ani in urma, incepea fenomenul care, prin „bunavointa” presedintelui bolsevic Iliescu, avea sa fie cunoscut sub numele de Golaniada. Piata Universitatii, datorita acelei mega-demonstratii, a devenit un simbol al luptei anti-comuniste. Anii au trecut, comunistii de atunci s-au transformat in oligarhi, care, impreuna cu beizadelele lor, si o intreaga haita de profitori ai regimului lor, au distrus Romania. Au distrus, in primul rand – ca importanta – invatamantul, pentru ca o natie in care majoritatea este formata din analfabeti, semi-analfabeti, si analfabeti functionali, este usor de manipulat. Plecand de la aceasta demolare a invatamantului, a venit si distrugerea culturii, asa ca am ajuns o natie in care manelistii, pitipoancele si cocalarii infractori sunt modelele unei bune parti a populatiei. Si de aici, urmatorul pas a fost simplu: politicieni care reflecta perfect majoritatea asta a natiei, au ajuns la putere: infractori notorii, aflati in puscarie, castiga alegeri locale, corupti de calibru guvernamental, cu puscarie facuta, sunt profesori de drept, iar partidul de guvernamant are un presedinte condamnat penal, si un presedinte de onoare anchetat pentru crime impotriva umanitatii – asta, din urma, fiind acelasi Iliescu, care i-a denumit pe manifestantii din Piata Universitatii golani, si le-a multumit minerilor pentru masacrul facut la ordinul lui.

Totusi, desi Golaniada a fost inecata in sange, ea a ramas, ca o sula in coastele oligarhilor comunistoizi, un loc in care, de-a lungul anilor, regimul comunistoid a fost contestat. Un loc din care au pornit si protestele de dupa Colectiv, si cele declansate de OUG13. A devenit locul in scanteia nemultumurii aprinde focul… Dar, indiferent cat de mult doare – si ma doare, pentru ca am stat, zile si nopti, in Piata Universitatii – trebuie sa recunoastem ca neo-comunismul lui Iliescu a castigat, si s-a transformat in cancerul politic care roade Romania, si a ajuns la metastaza. Dar tot asa cum trebuie sa recunoastem asta, nu putem sa nu recunoastem si un alt lucru: dupa 27 de ani de politici comunistoide, in care marxismul a umplut legile tarii, regularizand cumplit fiecare aspect al vietii economice, dupa o emigrare crancena, in care circa 50% din populatia activa, aflata la varsta la care un om poate da maxim pentru societatea in care traieste, a emigrat, cu o intreaga armata de bugetari, care consuma si nu produc, Romania oligarhilor este in pragul unui faliment iminent. Si falimentul economic, la fel ca in cazul URSS, atrage inevitabilul faliment politic al puterii. Intr-un fel, timp de 27 de ani, puterea si-a taiat craca de sub picioare, si aproape ca a ajuns la final. Timp de 27 de ani, ca un virus tamp, a facut totul sa-si omoare gazda, si se apropie de punctul in care gazda asta, Romania, nu mai reprezinta un mediu viabil pentru el. Am mai spus asta: sistemul oligarhic din Romania, intr-un fel sau altul, este condamnat la prabusire.

Partea proasta este ca, dupa 27 de ani de dezastru total si continuu, societatea romaneasca, la fel ca un organism slabit de boala, este vulnerabila la alti „virusi” politici, care o ameninta, incercand sa ia locul oligarhiei comunistoide. Si natia noastra, in dorinta de a scapa de oligarhia care a distrus-o, poate sa vada in acesti „virusi” politici o salvare, fara sa inteleaga un lucru simplu: nu scapi de o un sistem politic nenorocit, prin aducerwa altor nenorociri politice. Indiferent daca vorbim de un nationalism izolationist, inrudit cu nationalismul comunist, care vrea ruperea Romaniei din spatiul nord-atlantic, si apropierea de Rusia lui Putin, Rusie care are aceleasi idealuri expansioniste mistenite de la Petru cel Mare, sau de un „progresism” de factura marxist-culturala, plin de corectitudine politica, care vrea dezmembrarea tuturor fundamentelor civilizatiei iudeo-crestine, si transformarea intregii planete intr-o mare de drone umane, aceste ideologii sunt la fel de toxice, daca nu chiar mai toxice, decat actualul regim de la Bucuresti. Ele sunt deja prezente in viata polituca a Romaniei, sunt deja prezente in societatea civila, si deja incep sa-si pregateasca ascensiunea. De la partide care promoveaza ideoligiile astea – si care sunt relativ usor de combatut, pentru ca actioneaza „la lumina zilei” – si pana la activisti care picura otrava acestor ideologii, in locuri si moduri mult mai periculoase, prin felul in care pot manipula societatea, fie in media romaneasca, fie de la catedrele universitare, sau camuflati prin tot felul de organizatii neguvernamentale, aceste noi amenintari trebuie expuse, si trebuie luptat impotriva lor, pana nu este prea tarziu.

Lupta asta trebuie dusa cu toata hotararea, si mai ales, „cu lectiile facute”: trebuie sa tragem toate invataturile posibile, si din esecul luptei impotriva oligarhiei comunistoide, dar si din felul in care aceste ideologii au accesat puterea in alte tari. De data asta, avem nevoie de o Golaniada care sa nu stea intr-o piata – indiferent ca este vorba de Piata Universitatii, sau de Piata Victoriei, ci trebuie sa mearga acolo unde se afla acesti noi „virusi” politici, sa-i provoace sa-si arate toxicitatea, si sa-i elimine, prin presiune continua. Ziaristul care debiteaza asemenea toxicitati, trebuie oprit pe strada, si intrebat de ce o face. Profesorul universitar, care nu intelege ca universitatile trebuie sa fie oaze de neutralitate politica, trebuie boicotat, si universitatea unde preda, inundata cu scrisori de protest. Organizatiile care sustin asemenea idei nocive, trebuiesc provocate la discutii publice. In general, trebuie sa trecem de la pasivitate la o atitudine activa, care sa combata nebuniile de acest gen. Si asta trebuie sa o facem acum, cat nu este prea tarziu.

Spune domnul Dan Ionescu (consultant politic și de comunicare, specializat în speech writing și media strategy), intr-un articol, violand logica in atat de multe feluri, ca ar trebui sa se imbogateasca articolul referitor la viol, din Codul Penal, cu o noua infractiune, ceva de genul „violul logicii, cu sofisme perverse”:

„S-a făcut multă vorbire despre idioții utili de factura progresista. Da, despre aia care aveau păreri mai de stânga despre cum ar trebui sa arate societatea in care trăiam. Dar cum te simți tu acum după ce ai râs de progresisti și ai susținut ca e necesar un război împotriva islamului? Sa iasa Le Pen pentru ca lumea e speriata de atentate și sa terminam o data cu mizeria asta de Uniune Europeană care ne asuprește. Mda, uite ca in realitate idioții utili nu au culoare politica.”

Interesant punct de vedere: incearca sa „albeasca” marxismul cultural, prin contrast cu o formatiune nationalista de extrema-stanga… Atata doar ca unii dintre cei care vorbesc despre idiotii utili ai marxismului cultural – ca asta este numele corect, nu „progresism” – o considera pe madama Le Pen o descreierata, cu afinitati putiniste, si o adevarata catastrofa politica. Intotdeauna, acolo unde este mizerie leftista, pe langa cei care doresc sa vada mizeria aia curatata, apar si alti leftisti, de alta nuanta, care nu vor decat sa inlocuiasca mizeria existenta, cu propria lor mizerie.

Am sa va dau un exemplu: acum cateva zile, am scris un text care avea un subiect dur: marxismul, indiferent de nuanta lui, ar trebui interzis. Imediat, o duzina de indivizi, cu simpatii legionare si/sau fasciste, s-au repezit sa-mi tranteasca cereri de amicitie virtuala – ma rog, sarmanii cred ca habar nu au ca Mussolini s-a „adapat” la izvorul „intelepciunii” Marxiste… Asta este realitatea: impotriva marxismului cultural, a „progresismului”, asa cum se auto-eticheteaza forma asta de marxism, lupta nu numai dreapta, dar si extrema-stanga de factura nationalista. Adica, in cazul discutat, Marine Le Pen, si al ei Front National. Si faptul ca asemenea politicieni si partide toxice – subliniez: care sunt de extrema stanga! – contesta marxismul cultural care debordeaza din birocratia de la Brussels, nu face aceasta birocratie mai putin toxica.

Pentru ca tot m-a luat valul, hai sa va mai spun un lucru: orice persoana, care are convingeri de dreapta, si gandeste normal, vede in „progresismul” de la Brussels un cancer care roade insasi ideea de uniune a statelor europene, si ar vrea sa vada disparut acest marxism cultural nenorocit, tocmai pentru ca iubeste UE, nu pentru ca este impotriva ei. Si nici impotriva Americii, ori impotriva NATO. De fapt, asta este o metoda relativ buna de verificare a orientarii politice:

1. Daca cineva este impotriva birocratilor marxisti de la Brussels, este POSIBIL sa aiba convingeri de DREAPTA.

2. Daca cineva este impotriva birocratilor de la Brussels, dar nu este impotriva existentei UE, si mai degraba doreste o uniune curatata de acesti birocrati, este PROBABIL sa aiba convingeri de DREAPTA.

3. Daca cineva este impotriva birocratilor de la Brussels, si impotriva existentei UE, dorind sa vada UE dezmembrata, este PROBABIL sa fie un idiot util al EXTREMEI-STANGI.

4. Daca cineva este impotriva birocratilor de la Brussels, pentru ca UE sa revina la normal, vede in SUA cel mai important partener, atunci cand vine vorba de politica geo-strategica, si considera NATO ca fiind un garant si aparator al civilizatiei occidentale, in mod SIGUR are convingeri CONSERVATOARE, DE DREAPTA.

5. Daca cineva este impotriva birocratilor de la Brussels, impotriva existentei UE, impotriva SUA, si impotriva NATO, in mod SIGUR este un idiot util al EXTREMEI-STANGI.

P.S. Domnul Dan Ionescu, de-a lungul timpului a colaborat cu Mediafax, Capital, TVR, Antena 1, B1TV, The Money Channel și alte instituții de presă din România.

O alta hidosenie a gandirii politice autohtone: votul „pe liste”. Stiu, exista argumente multe, in favoarea acestui gen de vot, dar si daca ar fi de doua ori mai multe, si daca ar fi de doua ori mai solide – adevarul este ca majoritatea sunt tare subrede – si tot nu ar putea rezista impotriva unui singur contra-argument: votul pe liste este principalul generator de obedienta oarba fata de liderul partidului, si nu fata de alegatori. Liderul de partid, datorita acestui sistem, devine purtatorul painii si cutitului politic, „mana care te hraneste”, si daca vrei sa fii in politica, atunci doar un acces de nebunie te-ar putea face sa musti acea mana – fie ca este nebunia ta, sau este o nebunie a liderului, de care vrei sa te dezici.

Asa s-a format „masina de vot” parlamentara, in care stimabilii parlamentari voteaza, dar de multe ori habar nu au ce voteaza. Asa se face ca, de aproape trei decenii, avem parlamentari care nu au nici in clin, nici in maneca, nici cu circumscriptia in care candideaza, si nici cu ideea de cultura politica: la umbra marelui partid, imbecilismul politic se pierde, invaluit de acea umbra. Si mai ales, asa am ajuns sa avem parlamentari care, cu tupeu josnic, iau in deradere electoratul, in timp ca ridica in slavi si pârțul tras de lider. Este inevitabil sa se ajunga la o asemenea atitudine, in fond, pe ei, nu electoratul este cel care i-a facut parlamentari, ci partidul, si liderul lor. Si doar nu sunt nebuni sa muste mana care-i hraneste…

De-a lungul timpului, am tot auzit laude aduse unor politicieni, pentru ca au facut si dres, pentru tara. Ba chiar, uneori, acelasi facut si dres, din trecut, este folosit pe post de burete care ar trebui sa stearga oarece marlanii din prezent. Daca vii si spui ca respectivul greseste, imediat apare cineva, care te ia la rost, cu eterna intrebare: da’ tu ce ai facut pentru tara??? Nu are rost sa-i raspunzi ca tu, ala de esti luat la rost, ai facut cea mai grozava chestie care se poate face pentru tara: ai votat! Sau ca votand, i-ai dat o sansa respectivului politician – sau poate altui politician – sa faca pentru tara ce iti doreai tu. Adica, i-ai acordat o mare incredere, lasandu-l sa-ti serveasca interesele, acolo sus, in varful tarii. Pentru ca asta nu inteleg cei ce ridica osanale unor politicieni: acestia nu sunt altceva, in ultima instanta, decat niste umili servanti ai natiei, care in calitatea asta sunt pusi, de catre alegatori, in fruntea tarii. Asa ca „a face si a drege” pentru tara, dupa parerea mea, nu are nimic de a face cu extraordinarul. Este doar o indeplinire a „fisei postului”. Anormala este situatia inversa, ca politicianul face si drege pentru el. Atunci, el din servant al natiei, devine un tradator al increderii acordate. O lichea. Sau, de cele mai multe ori, SI un infractor. Si stare asta nu o poate anula nici o realizare anterioara. Ar fi ca si cum un angajat ar trebui sa fie iertat ca a furat, doar pentru ca anterior furtului, si-a indeplinit sarcinile din fisa postului…

P.S. Am scris la modul general, pentru ca este valabil pentru multi politicieni, dar cu gandul la Traian Basescu, care din postura de Leonidas al luptei anticoruptie, a reusit sa ajunga un biet Ephialtes…

Te scoli dimineata, si in clipa in care vrei sa-ti pui papucii in picioare, constati ca nu poti: o actualizare de securitate a talpii papucilor este disponibila, si pana cand nu faci actualizarea, papucii refuza sa se lase incaltati. Oftezi, le dai voie sa se actualizeze, intre timp tragi un halat de baie pe tine, si te duci la baie. Dusul astazi functioneaza fara probleme, ultima actualizare a mixerului s-a facut acum doua zile, cand un instalator a venit sa puna noua versiune, care controleaza temperatura apei cu precizie de miime de grad celsius, dar te uiti cu frica la aparatul de ras si periuta de dinti electrica – ultimele actualizari au fost facute demult, si azi chiar nu ai timp sa intarzii. In fine, termini cu ritualurile igienei de dimineata relativ repede – doar cisterna de la WC a anuntat aparitia unei noi versiuni a softului de temporizare a declansarii, care sa-ti permita sa te indepartezi in siguranta de vasul de WC, dar ai apelat la metoda lu’ mamaia, si ai umplut galeata de la mop cu apa, pe care ai turnat-o, ranjind fericit, in WC…

Intre timp, cu papucii de casa proaspat actualizati – riscul alunecarii a scazut cu 0,00012% – te indrepti spre bucatarie, simtind o nevoie acuta de cafea. Umpli expresorul cu tot ce trebuie, injuri cand te anunta ca suportul tehnic pentru modelul tau – adica, pentru el insusi! – o sa dispara peste doua luni, asa ca noile capsule de cafea nu au sa mai fie utiluzabile cu modelul tau, si deschizi usa frigiderului, cu gandul sa-ti faci niste oua ochiuri. Renunti, pentru ca nu ai chef sa speli ouale, si antivirusul tigaii sigur o sa inceapa sa urle, iei pachetul de sunca feliata, arunci cateva felii pe un coltuc de paine – nici de cutite nu ai chef sa te apropii, ca nu le-ai ascutit la nivel optim, si precis nu au sa accepte utilizarea, iei cafeaua, si dispari in dormitor, preferand sa ignori atentionarea facuta de softul canii de cafea, care sugereaza sa-ti bei cafeau in fata unei suprafete dedicate acestei activitati.

Te imbraci linistit – noroc ca mai ai niste haine mai vechi, care nu au incorporate cipuri de supraveghere, asa ca aici totul merge struna – si iesi din casa, gata sa iei viata in piept. Te urci in masina, dai sa pornesti motorul, dar constati ca nu este posibil: aprinderea este in mijlocul unei verificari de rutina a integritatii datelor istorice, privind utilizarea motorului. Resemnat, astepti – nu ai ce dracu sa faci, ai incercat sa faci o plangere, dar ai constatat ca nu ai cum, pe site-ul producatorului nu exista decat o sectiune de intrebari frecvente, iar vanzatorul te-a trimis la contractul de vanzare cumparare, versiunea online, cu termeni si conditii actualizate, pagina 2357, art. 954, alin. 806, unde se specifica, in clar, exonerarea vanzatorului de orice responsabilitati. In fine, masina este gata de drum, dai comanda de pornire, si constati, cu uimire, ca traseul ales de masina este aproape dublu, ca lungime, fata de cel obisnuit, pe care de ani de zile, te duce la munca. Tot resemnat, ridici din umeri, si te adancesti in ganduri, in timp ce masina isi vede de treaba, prin aglomeratia de dimineata. Te gandesti la vremurile alea cand asa pateai DOAR cand foloseai serviciile celor de la Google, sau telefoanele de la Samsung ori Apple, ori sitemele de operare de la Microsoft. Eheee, ce vremuri, dom’le, ce vremuri…

Stiti cartile alea, de tip manual-pentru-incepatori, in general din fomeniul IT, care au in titlu, la coada, „pentru dummies”? Ma rog, daca traduceti „dummies”, nu o sa gasiti sensul asta, dar la asta se refera, in contextul asta: ceva pe intelesul incepatorilor. „Linux pentru dummies”, „C++ pentru dummies”, „Windows 10 pentru dummies”, si asa mai departe. Nu sunt niste adevarate manuale, in sensul ca, in ciuda promisiunilor din prefata genului de carti, nu poti deveni expert in respectivul domeniu, doar pe baza respectivei carti, dar pentru incepatori, pot reprezenta un punct bun de plecare. Asta, presupunand ca cel ce citeste este interesat de domeniul respectiv.

Noi, romanii, se pare ca avem o proportie destul de mare de cetateni, care sunt interesati de politica, si totusi nimeni nu s-a gandit sa scrie o carte de genul „Spectrul politic pentru dummies”. Si tare ar fi nevoie de asa ceva, intr-o lume in care adeptii marxismului cultural se intituleaza „liberal-progresisti”, partidele care se afla la confluenta dintre marxism si fascism se cred de dreapta, si fascismul a devenit o eticheta pentru orice nu este pe placul claselor conducatoare, care, intr-un fel sau altul, sunt influentate de marxism, peste tot in lume. Nu de alta, dar s-a pierdut busola complet, si s-a ajuns ca etichetarile bolsevicilor, din secolul trecut, care etichetau ORICE nu era comunist, ca fiind de extrema-dreapta/fascist/nazist, sa devina o norma a claselor conducatoare.

Bineinteles, toata etichetarea asta, complet aberanta, pleaca de la reprezentarea liniara, intr-o singura dimensiune a spectrului politic, care s-a nascut in zilele Revolutiei Franceze, atunci cand niste oameni, in functie de convingerile lor, s-au asezat intr-o incapere, in stanga sau dreapta. In realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, si un minim de doi parametri ar fi de dorit, adica o reprezentare bidemensionala, ar fi de dorit. Mai multi parametri, si o reprezentare tridimensionala, ar fi inca si mai buna, pentru etichetare.

Inca si mai simplu, ar fi de dorit ca oamenii lumii asteia, sa puna mana, sa citeasca un pic de istorie, si sa vada unde sunt radacinile fiecarei idei politice. Ar constata, multi dintre ei cu uimire, ca fascismul are radacini marxiste, ca nazismul, la origini, tot de la Marx s-a „adapat”, si ca liberal-progresistii – aduca aia care formeaza clasa conducatoare, in toata lumea occidentala, se trag tot din marxisti. Realitatea este ca, pana la Revolutia Franceza, care nu a facut decat sa inceapa cel mai mare si nereusit experiment de inginerie sociala (ingineria sociala NU are cum sa conduca la reusita) din istoria lumii, nu a existat nici un fel de impartire dreapta/stanga, si nici in cea mai libera tara din lume, adica SUA, pana la incrputul secolului 20, nu avea rost sa se discute de stanga, pentru ca nu exista asa ceva. Si a evoluat societatea, bine-mersi, fara stanga, timp de milenii, de la desene rupestre, la revolutia industriala… Cum ar fi aratat lumea fara stanga? Pai, hai sa vedem:

– Nu ar fi existat Revolutia Franceza, deci scarile de valori crestine ar fi ramas neatinse, si nimeni nu ar fi spus ca onenirea va fi libera cand „ultimul rege va fi spanzurat cu matele ultimului popa”. Ar fi evoluat societatea? Sigur ca da, monarhia constitutionala exista, deja, la fel si democratia.

– Nu ar fi existat Revolutia Bolsevica din Rusia, deci tot ce a urmat – crimele leniniste si staliniste, lagar comunist, intins pe un sfert de lume, 120.000.000 de oameni ucisi de regimurile comuniste – nu ar fi existat.

– Nu ar fi existat fascismul si nazismul, deci nici un factor care sa conduca la Holocaust, si la un razboi planetar, in care stanga fascita/nazista si stanga comunista sa-si dispute suprematia asupra lumii. Poate ca ar fi fost alte razboaie, poate ca nu, dar sigur nu am fi trecut prin ororile ultimului razboi mondial.

– Nu ar fi existat presedinti ameticani, si politicieni americani, care sa fie atinsi de virusul marxist, libera-progresismul – adica, marxismul cultural – nu ar fi avut un mediu propice de dezvoltare, si nu ar fi existat nici pactul odios, dintre Occident si Rusia comunista, nici lagarul comunist din Europa de Est, nici Corectitudiea Politica, si nici actuala mocirla neo-marxista din Occident, pe care multi o vad, in Europa de Est, ca pe un model de urmat.

Pe scurt, am fi avut o lume normala, in care oamenii au sanse egale, pentru ca Dumnezeu i-a creat egali, si doar munca si invatatura i-ar fi diferentiat. O lume in care guvernele ar fi factori de protectie a natiunilor care le-au generat, si nu factori de reglementare a libertatii.

Timp de opt ani, un nebun, din pozitia celui mai puternic om de pe planeta, secondat de o descreierata, a tot aruncat pietre in marea balta a geo-politicii mondiale, si toata lumea – ma rog, nu toata lumea, dar asa parea, daca te uitai DOAR la media mainstream – parea cazuta in extaz, leganata de cantecelul stupid al lui John Lennon, ala cu imaginatia aburita de fumuri flower-power. Unele pietre au fost asa de mari, ca mai degraba ar fi putut fi folosite pentru construit diguri anti-tsunami:

– a mentinut un minim de trupe in Afganistan, abia suficiente pentru a pastra un control decent asupra oraselor afgane, si lasand, astfel, cale libera talibanilor, sa-si intareasca pozitiile in munti;

– a repetat aceiasi greseala in Irak, ba chiar s-a prefacut ca nu vede nimic, atunci cand Maliki a dezmembrat militiile Sunni, a reprimat protestele sunnitilor, si a creat militii shiite – in fond, ISIS nu a aparut din neant;

– in cazul razboiului din Siria, placiditatea a fost totala, si in ciuda faptelor petrecute acolo, lipsa de reactii reale a fost o permanenta a ultimilor opt ani;

– in momentul invaziei rusesti din Crimeea, la fel ca si mai tarziu, in momentul in care Rusia a invadat partea estica a Ucrainei, din nou, placiditatea SUA a fost absolut de admirat – bineinteles, daca ai fi privit, placiditatea aia, din birourile de la Kremlin…

– programele de inarmare nucleara, ale unor tari conduse de dementi – Iranul islamic, Coreea de Nord comunista – au fost tratate cu blandete, cu degete ridicate, in loc sa fie tratate cu fermitate la fel de extrema, ca si amenintarea produsa de aceste programe.

In fine, lista poate fi lungita, ba chiar poate fi transformata intr-un tratat de studiere a tampeniei politice extreme. Partea proasta este ca toate idioteniile astea, nu au fost teoretice. Ele au fost puse in practica, si asta a condus la crearea unei situatii geo-politice absolut dezastruoase:

– ce obisnuim sa numim Lumea Libera, se afla sub amenintarea unui razboi islamic, cu Europa aruncata inapoi in timp, la vremurile cand Imperiul Otoman o inconjura, amenintator, de la Marea Neagra, la Gibraltar – ba chiar mai rau, pentru ca, la vremea aia, Islamul nu avea milioane si milioane de credinciosi musulmani obraznici in Europa, din Scandinavia si pana in Spania;

– aceiasi Lume Libera este atacata, nu la granite, ci in chiar inima ei, de forte fidele unui Stat Islamic, care chiar daca refuzam sa-l recunoastem, el exista, in desrturile arabe – sigur, corectitudinea politica, califica aceste forte fidele ISIS, ca fiind teroristi, dar asta nu schimba faptul ca ele ataca in numele unui stat care a declarat Jihad impotriva lumii;

– si ca sa fie dezastrul perfect, Coreea de Nord ameninta cu lovituri nucleare.

Bineinteles, cei care, cu imbecilitate hippie, laudau actiunile „pacifiste” ale nebunului de la Casa Alba, acum se uita spre noua administratie americana, si fie asteapta ca ea sa domoleasca valurile create de pietrele aruncate de nebun, fie critica, intr-o cronicizare a imbecilitatii, faptul ca administratia Trump a inceput sa curete mizeriile lasate in urma de Hussein Obama si Killary Clinton. Partea buna, este ca, cel mai probabil, mizeriile astea pot fi curatate. Partea proasta: in urma mizeriilor, au sa ramana pete de sange, oameni au murit si vor mai muri, pentru ca dementii lumii, de la Putin, si pana la ultimul sef de banda de talhari islamici, din Africa, nu au cum sa dispara altfel. Si parca vad ca petele astea de sange, in loc sa fie imputate cuplului Obama-Killary, care au aruncat petrele prostiei, au sa cada in sarcina celor care au sarcina ingrata de a face curatenie…

Astazi, Coreea de Nord a inceput sa vorbeasca despre o posibila „lovitra nucleara preventiva”, impotriva SUA, si cred ca piticul dement de la Phenian si-a gasit nasul… Tot astazi, SUA a trimis inca doua portavioane in zona, si asta este o concentrare extrem de neuzuala de forte. Practic, in momentul in care cele trei portavioane se vor gasi in raza de atac, fata de tintele din Coreea de Nord, exista posibilitatea unui atac imposibil de contracarat, care sa lase armata nord-coreeana la nivel de prastie si taekwondo…

In primul rand, principala parghie a nord-coreenilor, atunci cand ameninta, nu este armamentul nuclear, ci artileria plasata la nord de zona demilitarizata, si care are un numar suficient de piese, si raza de actiune, ca sa loveasca drastic orasul Seoul. Ori, aceste piese de artilerie, usor de identificat – vezi https://www.google.co.uk/amp/amp.timeinc.net/thedrive/the-war-zone/9315/this-is-how-america-keeps-watch-over-north-korea-from-the-sky%3Fsource%3Ddam – devin o tinta usoara, daca SUA are in zona suficiente forte aeriene. Cu trei portavioane, are cu mult mai mult decat necesar, si probabil ca asta ar fi primul obiectiv al unei eventuale lovituri date de americani.

Al doilea obiectiv al flotei americane ar fi flota de submarine nord-coreene, care trebuie impiedicata sa ajunga sa atace. Chiar daca intreaga flota de submarine nord-coreene este invechita, cu propulsie Diesel/electrica, amenintarea lor trebuie luata in seama, incepand de la lansarea de mine, si pana la atacuri clasice, cu torpile. In ce priveste capacitatea de atacuri cu rachete, se pare ca asa ceva nu exista – http://uk.businessinsider.com/heres-why-north-koreas-decrepit-submarine-force-still-freaks-out-the-south-2015-8.

In fine, ultimul obiectiv al unui atac american – nu ca importanta, ci ca ordine – este distrugerea capacitatilor de lupta ale armatei nord-coreene, incepand de la cele balistice, si terminand cu cele clasice – cu o forta aeriana furnizata de trei portavioane, aproape ca incepe sa-mi fie mila de nord-coreeni. Si aici incepe sa apara partea tragi-comica a intregii situatii: este posibil ca idiotul care conduce Coreea de Nord, in realitate, sa nu aiba nici un fel de capacitate militara balistica CU ADEVARAT operationala, si cu atat mai putin nucleara. Dar cum nimeni nu poate garanta asta, si cum nimeni nu poate sa riste sa verifice, pe viu, daca dementul are sau nu asa ceva, dupa ultimele declaratii facute de Phenian, singura solutie este ca SUA sa fie cea care sa dea o lovitura preventiva, si termine cu tot circul asta. Ma rog, asta ar insemna, cel mai probabil, si caderea regimului comunist din Coreea de Nord, si este posibil ca dupa asta, sa se ajunga la concluzia ca pericolul a fost, in realitate, nul, si distrugerea militara a Coreei de Nord a fost declansata de niste declaratii ale unui mitoman. Dar asta este, uneori, gura bate curu’..

Va mai aduceti aminte campania electorala din SUA? Daca da, mai tineti minte ce spunea Killary Clinton ca se va intampla cu imigrantii ilegali, daca Trump castiga alegerile? Numai lucruri teribile, de-a dreptul monstruoase: impuscati la granita, bagati in puscarii, despartiti de copii, in fine, doar ca nu spunea ca sunt in pericol sa termine in cuptorul bucatariei din Casa Alba… Evident, declaratiile astea erau adresate imigrantilor ilegali DIN SUA, dintre care o parte, desi erau ilegali, chiar au si votat. Dar alegerile au trecut, si Trump a castigat. Nu s-a intamplat nimic din abominatiile prezise, desi multe lucruri s-au schimbat, in ce-i priveste pe imigrantiu ilegali, in sensul ca directivele fostului presedinte, care practic blocau aplicarea legii, au fost pulverizate.

Zilele trecute, citeam ca trecerile ilegale de frontiera, la granita cu Mexicul, au scazut de la peste 10.000 in decembrie 2016, la circa 1.600, in martie 2017, si puneam chestia asta pe seama revenirii la aplicarea legii. Dar azi am citit altceva: in Mexic, discursurile electorale ale madamei Clinton au prins asa de bine, incat nu numai ca au capatat valoare de adevar, ci au fost umflate, hiperbolizate, pana la punctul in care Jose, Pedro, sau Alvaro, mexicani saraci si cam inculti – serios, am toata simpatia pentru ei, si le inteleg perfect dorinta de a ajunge in SUA – acum se tem de Trump, ca de un monstru mitologic, care transforma imigrantii mexicani in yummy-yummy BBQ, cu flacarile care le scoate pe gura… Un fel de unde dai, si unde crapa: daca stia Killary ce srviciu o sa-i faca administratiei Trump, cred ca si-ar fi facut laringotomie. Chestia care nu ar fi fost chiar asa de rea…

De la aparitia lui, si pana in ziua de astazi, marxismul a generat varii ideologii politice – a nu se confunda cu doctrinele politice – care atunci cand au fost aplicate in practica, au generat sisteme totalitare, de la cele brutale, comuniste, pana la cele mai „domoale”, ale social-democratiei, sau ale liberal-progresismului, care nu incearca instaurarea prin forta bruta a unor revolutii, ci printr-o continua alterare a sistemelor de valori ale societatii, intinse pe decenii, pana cand intregul sistem de valori este inlocuit cu un nou sistem, bazat pe o ideologie marxista – nu-i spun „de valori”, pentru ca nu este nici o valoare in el.

De ce ar trebui interzisa ORICE forma de marxism? Nu ar fi asta o ingradire a libertatii de gandire si exprimare? Nu, nu ar fi o ingradire a libertatii de gandire si exprimare. Sau, daca vreti, nu ar fi nici o diferenta intre a interzice exprimarea ideilor naziste, sau fasciste, si interzicerea exprimarii oricarei forme de ideologie marxista. Sau, ca sa dau un alt exemplu, nimanui nu-i trece prin cap sa conteste interzicerea propagarii ideilor pedofile, asa ca nu vad de ce ar trebui sa ne intrebam „De ce?”, atunci cand vorbim de idei care, de la aparitia lor, si pana in ziua de astazi, acolo unde au fost puse in practica, au ucis peste 120.000.000 de oameni, PE TIMP DE PACE. Scapati de sub control, marxistii tind spre obtinerea puterii absolute, in care singurul adevar este cel „izvorat” din ideologia lor, si orice altceva devine crima. Si pentru impunerea acelui „adevar marxist”, vor ucide, daca este nevoie, pe oricine nu-l accepta. Nu conteaza daca este vorba de sute de mii, sau milioane, ei o vor face, pentru ca marxismul sa triumfe.

Metodele de control asupra populatiei, din momentul instaurarii unei puteri marxiste, difera, in functie de „nuanta” de marxism implicata. Exista convingerea sistemele marxiste comuniste ajung la esec economic, dar parerea mea este ca acel „esec” este o unealta de succes a opresiunii. Marxismul comunist a fost, de la bun inceput, conceput ca o arma intelectuala de distrugere in masa, care sa permita unei minoritari sa asupreasca, in cele mai cumplite moduri, majoritatea, iar „economia” marxista comunista, este proiectata in mod genial – geniu al raului, dar nu mai putin geniu – sa genereze o societate saraca, sub pretextul obtinerii egalitatii (de fapt, pentru majoritatea asuprita, egalitatea este atinsa, in saracie!), si prin aceasta saracire, sa se obtina controlul absolut: minoritatea (nomenclatura comunista) are in mana „painea si cutitul”, si depinde de ea, cum taie painea asta, si mai ales cum o imparte. Ca sa nu mai spun ca acelasi cutit, care taie painea, poate sa taie si beregata opozantilor.

In alte sisteme marxiste, cum sunt cele bazate pe social-democratie, economia capitalista este tolerata – dar sub un control cat mai strict posibil, prin exacerbarea puterii sindicale, si a numarului de legi economice restrictive – dar numai ca mijloc de obtinere a unor resurse, prin impozitari excesive, pentru crearea de state asistentiale, in care un numar din ce in ce mai mare de cetateni sa fie dependenti de „pomenile” date de stat. Aici intervine dilema celor care, in mod onest, cred ca marxismul poate sa aduca bunastare, dar care nu inteleg nimic din legile care guverneaza o economie LIBERA, si nu au cum sa perceapa imposibilitatea de a lua, mereu, taxe din ce in ce mai mari de la cei care produc, pentru a sustine pomenile statului asistential, fara sa asasinezi, in final, spiritul antrepenorial. Mai devreme, sau mai tarziu, singura solutie care mai ramane, din lipsa de antrepenori care sa fie dispusi sa-si riste capitalul, pentru a intretine asistatii sociali, este nationalizarea, din ce in ce mai extinsa, a economiei, asa cum se intampla in Suedia, de exemplu. Oricum, pe langa pierderea libertatii economice, in sistemele bazate pe ideologia social-democrata, apar si alte limitari ale libertatii, in primul rand atunci cand vine vorba de contestarea modelului economic: daca cineva argumenteaza impotriva, este catalogat ca fiind demn de oprobiul public, pentru ca se impotriveste atingerii bunastarii socialiste – adica a saraciei egal distribuite…

In sfarsit, in sistemele in care marxismul cultural este baza sistemului – un exemplu este sistemul instituit de Partidul Democrat din SUA, in timpul administratiilor Clinton si Obama – controlul societatii se obtine prin instituirea Corectitudinii Politice, care nu este decat o metoda subversiva, de inlocuire a sistemelor de valori traditionale, cu pseudo-valori, care sa previna asuprirea unor minoritati, de catre majoritate. La prima vedere, nu suna chiar asa de rau, in fond, nimeni nu ar trebui sa doreasca asuprirea cuiva, dar in realitate, Corectitudinea Politica nu este altceva decat o metoda de ASUPRIRE A MAJORITATII, IN NUMELE UNOR MINORITATI MANIPULATE, UNEORI INVENTATE, DE CATRE O MINORITATE POLITICA. Aceasta minoritate politica, care se intituleaza „liberal-progresista”, nu face altceva decat sa divida societatea, in numele tolerantei, si astfel, prin manipularea segmentelor antagonizate, sa obtina controlul.

In final, indiferent de nuanta marxismului, exponentii oricarui sistem marxist nu vor altceva decat un control absolut asupra populatiei, pentru ca asta conduce la atingerea scopului final real al marxismului: obtinerea puterii absolute, de catre nomenclatura marxista. Numai un naiv poate sa-si inchipuie ca teoriile marxiste – comunismul, social-democratia, marxismul cultural, sau orice combinatie dintre acestea – sunt valide, si numai proasta lor aplicare a condus la esecuri. Numai un rau-intentionat poate sa spuna ca victimele marxismului, de la cele ucise in Gulagul siberian, si pana la cele sterilizate fortat in „paradisul socialist” din Suedia, sunt rezultatul unor minti malefice, care, asa cum spunea tovarasul Iliescu Ion, „au intinat idealurile nobile” ale marxismului. Nu, aceste victime apar, inevitabil, oriunde este marxismul aplicat in practica, si daca in multe tari occidentale, nu putem vorbi de asemenea victime – inca – este pentru ca partidele cu ideologii marxiste nu au detinut puterea pentru suficienta vreme, pentru a putea ajunge sa se manifeste in toata „splendoarea” lor.

Implementarea marxismului, nu este o „idee buna”, care din nefericire esueaza, inevitabil. Este un triumf al raului totalitarist si genocidal, care lasa, in urma, dâre de sange, morti, natiuni si culturi distruse. Orice persoana sau societate, cu un minim instinct de conservare, ar trebui sa aiba datoria sa studieze, prin disecarea detaliata, fenomenul ideologiilor marxiste, pentru a ajunge sa inteleaga nocivitatea lor. Si in final, sa interzica aceste ideologii, de la nivel de individ, care refuza sa le accepte in preajma lui, pana la nivel de societate, care ar trebui sa le interzica, cu toata hotararea posibila.

Orice stat are secretele lui. Si este normal sa fie asa, in fond, de la un simplu individ, carui nu-i place ca cineva sa-l iscodeasca prin gaura cheii, si pana la nivelul unei tari, din diverse motive, cu totii avem secrete legitime. Partea proasta este ca, in ultimii ani – cam doua decade – in SUA, cea mai puternica tara a lumii, a existat doua feluri de secrete: cele legitime, care tin de statul american, care fac parte din felul in care fiecare tara se protejeaza, si un alt fel de secrete, lipsite de orice fel de legitimitate: cele ale unor presedinti. Nu discut de secrete personale, alea tin de viata privata a oricarui om, ci de secrete legate de actiuni prezidentiale, care daca ar fi fost intreprinse la lumina zilei, ar fi provocat explozii de furie, in randul americanilor.

Tot de ani si ani de zile, ies la suprafata tot felul de informatii, legate de actiunile „la negru” ale presedintilor americani – cel vizat, preponderent, este Obama. Adica, susnumitele secrete ilegitime. Si nu vorbesc despre ilegalitati, in sensul obisnuit al cuvantului, cum sunt cele implicate in scandalul Whitewater, si pana la cele legate de emailurile Departamentului de Stat. In principal, vorbesc despre informatii legate de crearea si intretinerea celei mai mari manipulari din istoria omenirii (Climate Change, Global Warming), si despre informatii legate de crearea si intretinerea/finantarea de organizatii teroriste, inclusiv ISIS, sau de favorizarea unor state-teroriste, cum este Iranul, sau Palestina – ma rog, daca ultimul poate fi numit stat.

Intotdeauna, asemenea informatii au fost inabusite de presa mainstream – cand televiziuni de talia CNN, sau jurnale de talia Washington Post vor sa demoleze o informatie, aproape nu au cum sa dea gres. Iata ca, imediat dupa folosirea MOAB – the mother of all bombs – un veteran al Armatei SUA, detalii aici: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Pete_Hegseth – confirma, indirect, ce-i drept, scenariul ala care ar parea neverosimil: Obama & Clinton au facut totul pentru protejarea terorismului. El spune:

„The commanders and the guys on the ground have wanted to unleash hell on ISIS and on the Taliban and on Al Qaeda for decades, but rules of engagement, politically motivated commanders, constraints from the White House, have prevented them from the fighting the total war that you need to.” – sursa: https://www.google.co.uk/amp/insider.foxnews.com/amp/article/55376

„Comandantii si baietii de pe front, au dorit sa dezlantuie iadul impotriva ISIS, a talibanilor, si impotriva Al-Qaeda, DE DECENII, dar regulile de lupta, MOTIVATE POLITIC, CONSTRANGERI VENITE DE LA CASA ALBA, i-au impiedicat sa poarte razboiul total care ar fi trebuit purtat” [majuscule folosite pentru subliniere]

Asa, devine explicabila impotenta SUA, in special din perioada mandatelor Obama, atunci cand a venit vorba eradicarea terorismului. Asa, intrebarea aia, pe care am pus-o si eu, alaturi de milioane si milioane de oameni, capata raspuns: cum este posibil, ca un stat de talia SUA, sa nu poata oblitera o haita de musulmani fanatici, care umbla brambura prin deserturile arabe, pretinzand ca sunt un Califat??? La fel cs alte intrebari: cum este posibil, ca in timp ce o poza nud, postata pe Facebook, sa zboare inainte de a fi postata, dar pagini de indoctrinare in ale Jihadului, stau linistite??? Sau cum este posibil sa se poata bloca aproape orice fel de acces la siteuri cu torente, dar nu accesul la siturile ISIS, de unde cetateni musulmani din SUA, UK, sau Franta, fac sute de mii de descarcari – Ghidul Teroristului Vesel, Cum sa Capeti Multe Fecioare, Drumul spre Muntele de Pilaf, etc. Raspunsul, extrapolat din ce spune respectivul veteran, este simplu: pentru ca pilonul de baza, in Occident, al terorismului, a fost un presedinte american: Barack Hussein Obama II. Si madama Clinton, da’ asta a devenit gunoi istoric, asa ca nu o mai bag in discutie…

Probabil – chiar foarte probabil – ca pe masura ce administratia Trump o sa „intre in paine” mai adanc, secretele intunecate ale numitului presedinte „crestin”, cu nume de musulman, au sa inceapa sa iasa la lumina, si o sa incepem sa percepem, la adevarata lui marime, pericolul mortal prin care a trecut omenirea. Si o sa vedem exact cine sunt vinovatii pentru tolerarea razboiului dus de Islam, impotriva Occidentului crestin. Spun ca este foarte probabil, pentru ca adevarul iese, intotdeauna, la suprafata. Ca untdelemnul…

Sau, pe limba noastra, soc si groaza… Asta face Trump acum, cu intreg mapamondul. „Shock and awe” este supranumele doctrinei militare Rapid Dominance, care se bazeaza pe o putere militara coplesitoare (pe care SUA, cu tot efortul negativ depus de administratia Obama, o are), si pe o desfasurare de forte ostentativa, care sa taie pofta inamicului de a mai lupta – si exact asta face Trump acum, transferand doctrina asta si in domeniul politic.

De doua luni de zile, ambele mari puteri ale lumii, Rusia si China (NB: SUA nu este o mare putere, este o super-putere, si este unica), „incearca marea cu degetul”, folosind ca proxy Siria si Coreea de Nord, pentru a vedea care sunt reactiile SUA. Si reactiile au venit:

– Rusia aranjeaza un atac cu gaze de lupta, asupra populatiei civile din Siria, presedintele Trump da ordin sa se intervina, fix inaintea dineului cu seful statului chinez, si SUA trimite 59 de rachete Tomahawk, care distrug aerodromul de unde a decolat avionul SU-22, purtator de arme chimice – Rusia inghite in sec, si tace, China tace, si inghite in sec…

– Rusia trimite in zona o nava de razboi (una, ca sa fie clar: nu grup naval, nu altceva), dar SUA face o alta miscare, la mii de kilometri: un portavion, si intregul grup naval naval de sprijin, este trimis in Marea Japoniei, ca o contra-amenintare la programul nuclear al Coreei de Nord, aduca un fel de „Uitati, rusilor, daca tot vreti sa va dati mari, ASA se face!” – este randul Chinei sa inghita in sec, si sa taca, in timp ce Rusia tace, si inghite in sec…

– Daca primele doua mutari au fost reactii la actiunile Rusiei si Chinei, doua zile mai tarziu, adica astazi, pentru prima data in istorie, MOAB – o super bomba dirijata, cu o incarcatura exploziva de 11 tone, a fost folosita, impotriva ISIS, si mesajul de la Casa Alba este clar: asta este doar inceputul.

Reactiile lumii sunt lente, sau lipsesc, pentru ca aceste trei mutari, pe marea tabla de sah geo-polituc, au demonstrat si forta coplesitoare a SUA, si hotararea de a o folosi. Probabil, ca prin cancelariile lumii, inclusiv cele din Moscova si Beijing, s-a instalat o stare de surprindere nauca: dupa aproape un deceniu de politica americana laxa, bazata pe luari de pozitie sterile si caraghioase, schimbarea nu este doar brusca, este si brutala. Si faptul ca Trump a largit autonomia militarilor, in luarea de decizii tactice, pe teatrele de lupta, face ca totul sa fie invaluit in incertitudini amenintatoare, atat pentru Rusia, cat si pentru China. Singurul lucru cert este ca vremea „scancetelor” obamiene – de genul „Sunteti de partea gresita a Istoriei”, spus catre Putin, cand a invadat Crimeea – a trecut, si o noua vreme a venit. O vreme care aduce celor doi mari golani ai planetei, Rusia si China, doar soc si groaza…

Un efect neasteptat al intregii povesti #noapteacahotii, care a nascut miscarea #rezist, este clarificarea orientarii politice a electoratului roman. Au aparut grupuri masive, in mediul online, ai caror membri, uniti de dorinta de a scapa de Ciuma Rosie, au fost pusi in fata unei intrebari fundamentale – dupa ce scapam de numita Ciuma Rosie, ce punem in loc? – si au fost nevoiti, in acest context, sa-si exprime convingerile politice. Nu intotdeauna intr-un mod formal, uneori in mod indirect, dar suficient de clar, pentru a incepe sa se contureze o imagine a electoratului roman. Nu doar a celui care a facut efortul de a vota ceva, chiar daca ce au votat a fost departe de ce si-ar fi dorit ei, dar si a electoratului absenteist.

Spun ca este un efect neasteptat, pentru ca ce gandeste acest electorat absenteist, a fost o mare enigma, timp de doua decenii. Tot ce am stiut despre acesti oameni, a fost ca nu voteaza. Acum, in aceste grupuri, ei au inceput sa-si exprime opiniile politice: postand, comentand la postarile altora, raspunzand la comentariile altora, sau prin simple reactii la postari: un like, o fata furioasa, pot spune la fel de mult, ca o declarare a convingerilor. Sigur, nu putem sa tragem concluzii stiintifice, nu putem sa extrapolam, ca intr-o cercetare sociologica, dar putem, totusi sa ne facem o idee, sa vedem care sunt culorile politice din masa societatii romanesti. Si ce pot eu sa vad, nu este deloc incurajator. Chiar deloc, pentru ca m-as fi asteptat ca impotriva nenorocitilor care conduc Romania – oligarhi infractori, nascuti din nomenclatura comunista si securista, si transformati in nomenclaturisti ai unui sistem neo-comunist – sa vad oameni cu convingeri politice de dreapta. Ma rog, pentru multi, definirea spectrului politic este o mare necunoscuta, dar eu nu ma refer la convingeri exprimate in mod clar, ca intr-o declaratie doctrinara – desi, de la unii, tinand cont ca nu sunt „veniti de la coada vacii”, ca au un anumit grad de cultura, inclusiv de cultura politica, ma asteptam si la asa ceva.

In loc de o majoritate de dreapta, ce vedem in grupurile acestea? Vedem romani care viseaza la tot felul de sisteme socialiste, fara hoti in varful tarii. Nu are importanta daca sunt sisteme bazate pe clasica doctrina marxista, sau pe diverse variatii ale marxismului, din care cea mai des intalnita este cea a marxismului cultural, important este ca ce doresc acesti romani, este sa aiba un stat asistential, in care conducerea politica sa „dea” ce promite. Unii, se uita cu admiratie la modelul socialist suedez, A treia Cale, in care o relativa bunastare este platita cu ciuntiri drastice ale libertatii, inclusiv a celei de a trai, daca interesul statului o cere. Altii, prefera marxismul cultural german, si aduc in discutie succesul lui Alfred Krupp, care avea grija de muncitorii lui – in realitate, acestia erau bieti sclavi in otelariile Krupp, dar care aveau, ca orice caine in lant, asigurat cotetul, strachina cu apa si cea cu mancare. Altii, inebuniti de frustrari financiare, generate de propria lor nesabuinta in luarea de imprumuturi, au auzit ca exista o tara, Islanda, unde bancherii au fost deposedati de bancile lor – ma rog, pe majoritatea, daca-i pui sa arate Islanda pe harta, te apuca rasul… Si tot asa, din socialism in socialism, ajungem pana la cei care ar vrea, pur si simplu, intoarcerea la sistemul comunist. Fara comentarii…

Stau si ma intreb, de ce mama dracului mai imi bat capul cu toata mizeria asta marxista, care se pare ca bantuie prin capul unei majoritati a romanilor? Care este rostul sa spun „Jos Ciuma Rosie!”??? Ca sa vad venind, in locul ei, tot o ciuma marxista? Sa vad grobianismul infractional al lui Dragnea, Tariceanu, si al celorlalti nenorociti, inlocuit de corectitudinea politica a marxismului cultural? Care ar fi castigul, pentru Romania? In timp ce in alte tari, nuantele astea de marxism incep sa cada in dizgratia societatii, pentru ca si-au aratat nocivitatea, sa vad Romania cuprinsa de plaga neo-marxismului? Este adevarat, ramane minoritatea celor care au vederi de dreapta – dreapta aia conservatoare, care a facut din America lui Reagan singura super-putere reala a planetei, dar ce sanse are o minoritate, atunci cand majoritatea viseaza un nanny-state, care sa-i dadaceasca, in care patronii sa fie transformati in vaci bune de muls, abia tolerati, si in care elitele sa fie trimise la curatat latrine? Aproape ca incep sa-mi doresc sa vad PSD la conducere, pentru inca un sfert de secol…

P.S. Astazi, un amic, ma intreba, la modul cel mai serios, de ce dracu imi mai bat capul. Si i-am raspuns ca nu stiu – in fond, daca ma agitam tot atat, dar nu spre Romania, ci spre viata politica englezeasca, probabil ca reuseam sa pun pe roate un partid, care sa ajunga sa aiba cativa primari sau consilieri, si poate un parlamentar in Camera Comunelor. Nu de alta, dar spre deosebire de Romania, englezii sunt convinsi ca schimbarea vine, daca te implici in politica.

Romani se uita cu jind la socialismul suedez (da, se poate si mixtura asta anormala, monarhie cu socialism), pentru ca mai marii suedezi sunt platiti prost si nu au nici un fel de privilegii date de functiile lor. Si simti in jinduirea asta, o ura marxista fata de elite, fara perdea, care te face sa te infiori: mesajul din spatele jinduirii asteia, daca citesti printre randuri, poate fi exprimat simplu, ca un fel de „Fir-ati ai dracu’ de boieri, asa va trebuie!”…

Uneori, daca cineva incearca sa le atraga atentia acestor natangi – sa-mi fie iertata lipsa de delicatete, oricum este o obisnuinta, la mine, dar in acest caz, chiar este necesara – ca acolo nu este chiar o atmosfera paradisiaca, imediat vine contra-argumentul nivelului de trai. De fapt, daca analizezi ce anume se subintelege prin acest nivel de trai, constati ca este vorba de clasicul transfer marxist al bunastarii, de la cei care au – pentru ca muncesc mai mult, sau mai bine, sau mai mult si mai bine – catre cei care nu au la fel de mult. De ce nu au la fel de mult? Simplu: in afara unei minoritati, de oameni realmente batuti de soarta, care fie sunt handicapati, fie au alt gen de probleme severe, dar care nu sunt imputabile nimanui, ei bine, nu au mai mult pentru ca muncesc mai putin, sau mai prost, sau mai putin si mai prost. Sau deloc…

La prima vedere, totul pare superb: nu exista oameni ai strazii, nu exista saracie, somajul este aproape nesemnificativ, industria suedeza este clasata deasupra celei americane, muncitorii sunt „protejati” de cele mai puternice sindicate din lume, in fine, un adevarat tablou idilic, al victoriei socialismului-capitalist. Spun la prima vedere, pentru ca daca stam sa disecam situatia reala, incepem sa avem surprize, si inca unele mari: nivelul inalt de trai este masurat prin factorul de redistribuire al bunastarii – impozitarea pleaca de 55% in sus. Factorii care chiar pot da o imagine clara, si nediscutabila, despre bunastarea unei natiuni, cum ar fi puterea de cumparare a monedei nationale, numarul de persoane angrenate in activitati creatoare (nu ma refer doar la arte), sau PIB, de obicei sunt „uitati”…

Atitudinea fata de antrepenori este relativ asemanatoare cu cea din Romania – normal, socialismul nu poate genera altceva. Pe scurt, sunt tratati ca un fel de paria ai societatii, si chiar daca o oarecare relaxare a politicilor economice, prin anii 90 (cel putin, comparata cu anii 70), a facut ca numarul de startup-uri sa creasca cu 25%, atitudinea este la fel. Ingvar Kamprad, fondatorul Ikea, declara intr-un interviu dat revistei Forbes, ca birocratii din sistemul fiscal l-au acuzat, frecvent, ca „foloseste oamenii doar pentru a face profit”. O asemenea atitudine, subliniata de unul dintre cei mai de succes antreprenori ai Suediei, spune totul…

Bunastarea, nivelul de trai, asta este ce se foloseste, cel mai des, cand cineva vrea sa zugraveasca Suedia in culori roz-bombon. Realitatea este, si in cazul asta, diferita: la sfarsitul anilor 90, venitul mediu al unei gospodarii suedeze, calculat pe trei decade anterioare, era de 26.800 de dolari, pe an. La acelasi moment, pentru aceiasi perioada, in America era de 39.400 de dolari. Practic, daca Suedia ar intra in componenta Statelor Unite, ar fi unul dintre cele mai sarace state. De remarcat ca aceste venituri sunt venituri brute, inainte de taxare, si cum Suedia are cel mai brutal procent de taxare din lume, practic suedezul mediu este CU MULT mai jos, din punct de vedere al bunastarii, decat americanul mediu…

Sistemul care-i dadaceste pe suedezi, din leagan si pana in mormant, are grija de nefericitii care, altfel, ar fi lipsiti de adapost. Acestia primesc slujbe simbolice, in companiile de stat – practic nerentabile pentru respectiva companie, dar in felul acesta, se scade artificial procentul somajului – si locuinte subventionate, tot „de la stat”. Evident, daca tot exista o asemenea posibilitate, apar si cazuri de suedezi absolut capabili sa se sustina financiar, dar care prefera sa se abandoneze sistemului de ajutoare sociale. In fond, de ce Dumnezeu sa te duci la munca, daca poti sa obtii cam aceleasi lucruri, si statul sa plateasca pentru ele??, Pare grozav, dar realitatea este ca suedezii platesc, din greu, aceste pomeni sociale, care sunt facute de stat, dar cu banii obtinuti din procentul ala incredibil al impozitului platit de suedezi: 55% din venituri Ca tot am atins subiectul impozitarii – repet: 55% din venituri! – sa nu uitam ca la acest procent se adauga TVA, impozite si accize de alta natura, asa incat, aproximativ 75% din veniturile suedezilor sunt luate de stat – culorile roz-bombon cam palesc, nu-i asa?

O alta marota a celor care proslavesc modelul suedez, indiscutabil este superioritatea sistemului de invatamant, cu gratuitate universala. Partea proasta vine cand analizam ce anume se invata, in acest sistem de invatamant, in acest moment. Partial, ce se invata in scoala elementara, cu 15 ani in urma, acum se invata in liceu, si o parte din programa de liceu, asa cum era ea in urma cu doua decenii, a devenit programa de colegiu. Daca asta nu arata o decadere a sistemului de invatamant, atunci va rog sa spuneti ce altceva ar putea fi… Stiu, putem sa discutam despre traditie universitara de secole, Universitatea din Upsala a fost fondata prin secolul 15, dar nu are rost, modificarile din orice sistem de invatamant se vad in decenii: prostii pregatiti azi, se vor vedea, in toata splendoarea lor de analfabeti functionali, peste 20-30 de ani…

Am lasat la urma un aspect, care este, din punctul meu de vedere (recunosc, aici sunt tare subiectiv), cel mai important: libertatea. Aceiasi natangi, care proslavesc sistemul suedez, nu uita sa spuna ca Suedia este un paradis al libertatii. Ma rog, un paradis in care, timp de 40 de ani, intre 1934 si 1974, 62.000 de cetateni suedezi – parinti SI COPIII LOR!!! – au fost sterilizati, fiind considerati de rasa inferioara. Un paradis al libertatii, in care circa 500 de persoane au fost lobotomizate, pentru ca erau indezirabile pentru guvern. De fapt, asta este numarul cert, dar se pare ca cifra reala este de circa 4200… Trecand de la aceste atrocitati, care pun Suedia in rand cu Germania nazista, ajungem la libertatea de zi cu zi, in care apar tot felul de limitari. Libertatea de exprimare „exista”, dar ingradita de tot felul de restrictii. Corectitudinea politica, care iti spune ce ai voie sa spui, si ce nu ai voie sa spui, pare sa fie la ea acasa, sustinuta de legi. Practic, orice opinie, care nu corespunde cu punctul oficial de vedere, este tratata ca „hate or offensive speach”. Si daca ASTA nu-ti convine, si o mai si spui, atunci, evident, ai probleme: tocmai ai intrat in domeniul „hate or offensive speach”. Cerc vicios…

*Am folosit cuvantul „socialism” doar pentru simplificarea intelegerii. In realitate, este vorba despre neo-marxism, despre marxism cultural.

Decebal Aciobanitei, licentiat in limbi straine – limba turca si engleza, pe marginea unei discutii despre terorismul islamic:

„Interesantă discuție. Eu mă întreb care ar fi deosebirea între un islamist și un simplu musulman. În Coran nu există o asemenea distincție. Ești musulman și te supui (adică ești în starea de Islam, de supunere față de comandamentele din Coran – adică te supui poruncilor lui Allah). Jihadul este unul din aceste comandamente și înseamnă doar atât: uciderea sau înrobirea necredincioșilor spre gloria Islamului. A supunerii totale.”

Nu mai este nimic de adaugat. Si nici de discutat.

Adeptii dreptei, adica cei care iubesc libertatea tuturor, atunci cand isi exprima opiniile, in marea lor majoritate, vorbesc despre lucruri care tin de politica/economie, si care, asa cum cred ei, bazandu-se pe rezultate evidente, ale aplicarii doctrinelor de dreapta, le-ar aduce lor, si majoritatii membrilor societatii, libertatea de a obtine bunastare (si prin ea, siguranta), prin forte proprii. Tot ce vor, este ca toata lumea sa aiba sanse reale de succes in viata. Vor legi nascute din morala crestina, care spune sa nu omori, sa nu furi, si asa mai departe – este suficient sa citesti cele zece porunci, din Vechiul Testament, si cele noua fericiri, din Noul Testament, si vezi ca ai in fata un cadru moral perfect, pe care se poate construi un sistem de legi drepte, care sa asigure bunul mers al societatii. Si mai vor ca nimeni sa nu fie mai presus de lege.

Adeptii stangii, adica cei care iubesc siguranta, chiar daca vine prin pierderea libertatii, atunci cand isi exprima opiniile, in marea lor majoritate, vorbesc despre lucruri care tin de politica/economie, dar, in mare masura, si despre lucruri care nu au ce sa caute in discutii publice, si care tin de spatiul intim al fiecarui individ. Ei nu vor doar sa sacrifice libertatea tuturor, pentru ca ei, adeptii stangii, sa obtina o sigurata iluzorie – rezultatele aplicarii ideologiilor de stanga, pe intervale relevante de timp, au fost, peste tot, catastrofale – dar vor sa schimbe si oamenii, spunandu-le cum sa gandeasca, ce sa manance, cum sa-si creasca copii, ce sa accepte si ce nu, cum sa-si traiasca credinta crestina (doar asta, ca in cazul musulmanilor, sa zicem, se da liber la orice, inclusiv la omorat crestini), si asa mai departe. In esenta, dincolo de aberatiile economice si politice ale stangii, adeptii ei vor sa inlocuiasca morala crestina, cu ideologia de stanga. Si asa se ajunge la stirbirea libertatii, la legi care discrimineaza pozitiv, punand categorii intregi de persoane deasupra legii, si in final, la distrugerea civilizatiei iudeo-crestine.

Pe scurt: a alege intre dreapta si stanga, este acelasi lucru cu a alege intre Bine si Rau. Ca de obicei, caile Raului sunt mai usoare, mai seducatoare, si par sa duca spre Paradisul Stangii, acolo unde nu este nici intristare, pentru ca nu ai voie, si nici suspin, tot pentru ca nu ai voie. Asta este realitatea: cea din Rusia, cea din Coreea de Nord, cea din Venezuela, unde se moare, la propriu, de foame, sau pentru idei contrare ideologiei de stanga. Sau cea din Suedia, ori Norvegia, unde statul are drept de proprietate asupra copiilor, si in care daca ai tupeul sa nu fii de acord cu ideologia statului de stanga, ajungi in puscarie.

P.S. Abia astept un iubitor al „modelului” suedez, sa ma contrazica… 🙂

In Anglia, din cei 60 de milioane de locuitori, circa 6 milioane, adica 10%, sunt musulmani. Cam jumatate traiesc in Londra, de unde si multimea de moschei si minarete, din unele zone. Traiesc, muncesc, se duc la moschee, se roaga, fac copii. Uneori, cate un musulman din comunitatea asta de 10%, se hotaraste sa plece la Allah, intr-un mod mai special, luand cu el si ceva crestini la pachet, pe post de bilet de buna si dreapta purtare islamica: se detoneaza intr-un autobuz, sau intr-un metrou, sau decapiteaza un soldat, pe strada, sau, mai nou, ara trotuarul unui pod londonez, si termina in poarta Parlamentului. Londonezii, cuprinsi de pioasa si crestineasca iertare, fac slujbe de comemorare a victimelor, uneori cu participare princiara, si indobitociti de corectitudinea politica a marxismului cultural, tac – deh, sa nu zica lumea ca sunt islamofobi, ca doar Islamul este religia pacii… Si trebuie sa aratam ca suntem crestini toleranti, nu-i asa?

In Egipt, tot cam 10% din populatie este de confesiune crestina copta. Traiesc, muncesc, se duc la biserica, se roaga, fac copii. Uneori, asa cum s-a intamplat astazi, cate un musulman din comunitatea majoritara, aia de 90%, se hotaraste sa plece la Allah, intr-un mod mai special, luand cu el si ceva crestini la pachet, pe post de bilet de buna si dreapta purtare islamica, si arunca in aer o biserica plina de crestini copti. Nu oricand, ci in ziua in care Iisus a intrat in Ierusalim. In Duminica Floriilor, ca sa dea mai bine, in fata lui Allah. 20 de morti, multe zeci de raniti. Cifre intr-o statistica a razboiului intolerant, dus de Islam – religia pacii, nu-i asa? – impotriva crestinismului. O statistica ce are victime doar de partea crestinilor: o sala de concert sau o faleza in Franta, un pod in Anglia, o biserica crestina in Egipt. Crestinii, cuprinsi de pioasa si crestineasca iertare, se vor ruga, la slujbe de comemorare a victimelor, si indobitociti de corectitudinea politica a marxismului cultural, nu vor face nimic – deh, sa nu zica lumea ca sunt islamofobi, ca doar Islamul este religia pacii… Si trebuie sa aratam ca suntem crestini toleranti, nu-i asa? Dar pana cand???

Later edit: 25 de morti… 🙁

Un american, un francez, si un rus, naufragiaza. Ajung pe o insula pustie: un izvor, multa iarba, si… cam atat. Norocul lor: de pe vapor scapase si o capra. Hotarasc sa duca, pe rand, capra la pascut, seara sa o mulga, si in felul asta sa supravietuiasca. In prima zi, se duce americanul cu capra la pascut, seara o mulg, beau laptele. A doua zi, se duce francezul cu capra la pascut, seara o mulg, beau laptele. A treia zi, se duce rusul cu capra la pascut, seara se intoarce… fara capra. Unde este capra? Kоторый … коза? Pai, zise americanul, nu am naufragiat noi aici, impreuna cu o capra? Da, raspunse rusul. Si nu am hotarat sa o ducem la pascut? Ba da, zise rusul. Si nu m-am dus eu cu ea la pascut? Ba da, zise rusul. Si nu s-a dus francezul cu ea la pascut, ieri? Ba da, zise rusul. Si in dimineata asta, nu te-ai dus tu, cu capra la pascut? Ba da, zise rusul. Pai, incheie americanul, atunci unde-i capra? Kоторый … коза? – raspunde rusul…

Cam asa fac rusii, de cand se stiu: in ciuda oricaror evidente, nu recunosc nimic. Nici ca au consiliat si aprovizionat fortele comuniste din Coreea, sau pe cele din Vietnam, nici ca au sponsorizat, de decenii, toate fortele teroriste, de la Hamas-ul palestinian, si pana la tot felul de rebeli africani sau asiatici, nici ca au invadat un sfert din tarile Asiei Centrale, nici ca au invadat Crimeea, nici ca au invadat Ucraina… Acum, mai nou, intreaba, in stil rusesc: care… gaze toxice??? Sa se faca o comisie, sa se investigheze, ca nu recunoastem nimic! Ciudat, a mai fost un atac aerian, exact in acelasi loc unde a fost si atacul cu gaze. Nimeni nu stie nimic…

Nici macar rusii, care daca ar fi intrebati, ar raspunde: care… atac aerian??? Din cauza asta, singura politica, in cazul rusilor, este sa fie plezniti peste bot, la cea mai vaga suspiciune, fara alte intrebari, sau discutii diplomatice – oricum, nu-si vor asuma raspunderea. Si chiar daca s-ar intampla (complet improbabil), ca rusii sa nu fie amestecati in ceva rau, oricum merita plezniti. Daca nu pentru lucrul respectiv, oricare ar fi ala, atunci pentru o mie si unul de alte lucruri rele, facute in trecut. Si daca intreaba de ce, raspunsul, pe care ar trebui sa-l primeasca, nu ar trebui sa fie decat unul: Kоторый … коза?

De milenii, oamenii au lideri, sau conducatori. De la seful de trib, si pana la sefii de stat, din ziua de azi, de la sfatul batranilor, din societatile primitive, si pana la parlamentarii zilelor noastre, societatile si-au delegat, mai mult sau mai putin benevol, conducerea. Si este normal sa fie asa. Este, pur si simplu, natural: societatea este un sistem cu bucla inversa, cu feedback, un sistem cibernetic. Atat, si nimic mai mult, iar intr-un asemenea sistem, daca nu exista elementele fundamentale, adica un sub-sistem condus, un sub-sistem conducator, si un sub-sistem informational, care sa lege primele doua, si prin care cei condusi sa transmita informatii catre conducatori, pe baza carora, conducatorii sa ia decizii, pentru atingerea unui scop, si sa transmita deciziile catre cei condusi, sistemul intra in dezmembrare, se distruge.

Plecand de la cele de mai sus, este simplu de descris un sistem social perfect: acela in care exista un scop bine definit SI benefic pentru sistem, si in care ajustarea functionarii sistemului sa se faca in permanenta, prin comunicare in timp real, intre cei condusi si conducatori. Cuvintele/expresiile cheie, aici, sunt SCOP BENEFIC si TIMP REAL. Traim in niste vremuri in care, tehnologic vorbind, comunicarea in timp real este posibila, desi, dupa stiinta mea, nici un stat nu a implementat asa ceva – exista, in Elvetia, poate si in alte state, rudimente de comunicare periodica, dar chiar si acelea, sunt departe de o adevarata comunicare in timp real. Totusi, este posibil, in viitorul nu prea indepartat, sa vedem modificari in sensul acesta, si platforme sofisticate de e-guvernare sa apara. In aceiasi ordine de idei, mult mai mult succes au sicietatile care au o descentralizare puternica, in care sub-sisteme conducatoare, relativ independente, exista la nivele foarte mici, mergand pana la comunitati locale, decat cele in care exista o puternica centralizare a conducerii – comparati SUA si fostul lagar comunist, daca nu vreti un exemplu clar.

Partea proasta este ca definirea unui scop benefic este foarte dificila. Ce pare sa fie benefic, pentru o natie, sau pentru umanitate, luata in ansamblu, acum, poate sa aiba efecte catastrofale in viitor. Va rog sa sesizati ca spun „benefic”, nu „agreabil”, si de aici pleaca intreaga problema. Nu intotdeauna ceva benefic este agreabil, si nu intotdeauna ceva agreabil este benefic. Ori, sistemul condus tinde sa confunde benefic cu agreabil, si aici intervine rolul sistemului conducator, in a face ajustarile de rigoare, si de a lua decizii, uneori, nu tocmai placute. Din cauza aceasta, modelele de genul „democratie directa”, ori de genul „fara partide politice, fara politicieni”, nu au nici o sansa de functionare, pentru ca ar aluneca, inevitabil, spre dezmembrare, din lipsa de sistem conducator.

Pe de alta parte, tinand cont de felul in care ar trebui sa functioneze un sistem social ideal (evident, realitatea interzice atingerea unei stari ideale), devine evident de ce orice ideologie de stanga este, dat fiind un timp suficient de aplicare, sortita unui esec catastrofal: pur si simplu, contrazice TOATE legile naturale, pe baza carora functioneaza sistemele sociale: deciziile nu au nici o legatura cu informatiile venite din sistemul condus, ci se bazeaza pe niste modele abstracte – doctrine de origine marxista – care sunt generatoare, in principiu, de lucruri agreabile, dar nu benefice: fiecare munceste dupa puteri, dar primeste dupa nevoi, de exemplu, si in general, „statul sa ne dea!” – de unde Dumnezeu, nici Marx nu stia. In final, doctrinele de stanga reusesc, daca sunt aplicate suficient timp, sa genereze colaps economic, social, si cultural. Atat, si nimic mai mult. Nici macar nu am nevoie de demonstratii teoretice, prabusirea URSS, ori dezastrele din tari ca Venezuela, Cuba, Coreea de Nord, produc argumente factuale suficiente.

Sigur, se poate argumenta ca exista tari in care aplicarea doctrinelor de stanga a produs bunastare, cum este cazul Suediei, dar va rog sa observati ca este vorba de aplicari partiale ale unor doctrine de stanga, in care economia a fost lasata, oarecum, sa functioneze pe principii de dreapta, fapt care doar prelungeste agonia. La fel este cazul majoritatii tarilor cu democratii puternice: economia libera, functionand pe principii de dreapta, coexista, in anumite perioade, cu politici sociale de stanga, in perioade in care partide de stanga ajung la putere. Si astfel, apare alternanta dreapta/stanga: dupa ceva ani, in care politicile de stanga – repet, care contravin legilor naturale de functionare a sistemelor – incearca sa implementeze masuri agreabile, si scad nivelul de trai, politicienii de stanga sunt inlocuiti, la putere vin partide de dreapta, care ridica, din nou, nivelul de trai – folosesc „nivel de trai” in sens larg, nu este, aici, locul de detalieri. Si scenariul se repeta: cand se atinge un anumit nivel de bunastare, prin masuri benefice, dar nu neaparat agreabile pentru toti membrii societatii, apar, din nou, partidele de stanga, cu promisiuni agreabile (dar nu benefice), si totul se reia, ca intr-un imens ciclu al prostiei sociale.

De ce apar aceste cicluri? Simplu: pentru ca nu exista NICI UN FEL DE RASPUNDERE, din partea politicienilor, pentru efectele promisiunilor lor. Nici daca nu pot indeplini aceste promisiuni, si nici daca, indeplinind ce au promis, provoaca dezechilibre grave in sistem. Pur si simplu, in caz de esec, sunt inlocuiti. Dar lasa in urma lor efectele erorilor, care uneori, ajung sa fie greu, daca nu imposibil de corectat. Am sa va dau un singur exemplu, dar tineti cont ca la fel se intampla in orice alt domeniu: sistemele de invatamant. Reformele sistemelor de invatamant, din ultimele decenii, au plecat de la modele care sa faca viata elevilor/studentilor cat mai agreabila. Au fost eliminate (sau reduse) sistemele de evaluare a performantei, insasi „performanta” a fost inlocuita cu „straduinta”, profesorii au fost pusi la coltul de rusine, si toata lumea a cazut in extaz: vaaai, ce frumos si liber se „dezvolta” tanara generatie. Evident, rezultatele unui sistem de invatamant nu se vad in testele date in scoala, si nici nu se reflecta prin numarul de diplome. Aceste rezultate se masoara abia peste decenii, cand generatia care a trecut printe-un sistem de invatamant are – sau nu are – succes in viata. Si deja am ajuns acolo: prima generatie, care a trecut prin sisteme reformate de invatamant, „millenials” cum este numita, da piept cu viata. Si rateaza, pentru ca niste politicieni iresponsabili, au generat sisteme de invatamant care stimuleaza lipsa de performanta si lipsa de responsabilitate. Cine plateste greseala acestor politicieni? In nici un caz ei, ci societatea: copii care nu reusesc sa se adapteze la rigorile vietii, si parintii lor, care ajung sa-i suporte material la varste la care copii ar trebui sa fie adulti, capabili sa stea pe picioarele lor.

Lucrurile sunt simple, daca renuntam sa mai gandim in termeni complicati, cum sunt impartirile spectrului politic, doctrine, ideologii, si alte chestiuni asemanatoare. Pur si simplu, daca omenirea este sa avanseze, sa treaca de stadiul in care este acum, trebuie sa dezvolte sisteme care sa:

– permita comunicare in timp real, intre cei condusi si conducatori, in ambele sensuri.

– responsabilizeze conducatorii, care sa plateasca pentru orice aberatie pusa in practica, astfel incat sa dispara tentatia de a ajunge la putere, doar de dragul puterii, prin promisiuni agreabile, dar deloc benefice.

P.S. Asta inseamna, in final, disparitia celor mai mari aberatii a istoriei: ideologiile de stanga.

Ambasadorul SUA la ONU, Nikki Haley, cu fotografiile copiilor asasinati de regimul Assad in mana, a facut apel la organizatia asta inutila, pentru a incepe sa actioneze in directia eliminarii unui regim criminal, sprijinit, din plin, de Rusia. A fost un apel formal, pentru ca, in luarea de cuvant, a aparut o idee clar exprimata: atunci cand un forum mondial este impotent, atunci cand Consiliul de Securitate refuza sa actioneze, o tara ca SUA trebuie sa preia initiativa eliminarii raului:

„There are times at the United Nations when we are compelled to take collective action. […] When the United Nations consistently fails in its duty to act collectively, there are times in the life of states that we are compelled to take our own action.”

Haley a spus cele de mai sus, dupa ce purtatorul de cuvant al Ministerului de Externe al Rusiei, Maria Zakharova, a anuntat opozitia Moscovei, la orice actiune impotriva regimului Assad. In acelasi timp, presedintele Donald Trump a declarat ca regimul Assad a depasit, cu mult, orice limita, si acest ultim act este un atac impotriva umanitatii, si ca un raspuns ferm este de asteptat.

* The archetypal formulation of this, the situation typically invoked, is a Wild West situation (something like the movie Tombstone) where the previous law enforcement was lax and allowed criminals to do what they will. The new sheriff, by contrast, has a strong moral code and the means to act on it.

„There’s a new sheriff in town” is often used as a statement of intention: corruption will be swept away, the rule of law will be strengthened, and the old ways are over.

Avem un trecut incarcat de rele, si nu vorbesc de relele imputabile romanilor – avem si asa ceva, si inca multe… Suntem o tara la confluenta intereselor geo-strategice, care nu s-au schimbat prea mult, de la cele ale Imperiului Roman, care a decis, cu aproape doua mii de ani in urma, ca are nevoie de o zona-tampon, intre lumea civilizata, si barbarismul venit din Asia. Asa am fost, asa suntem, si asa o sa fim, pentru viitorul previzibil, asa ca am invatat sa supravietuim, sa ne adaptam, „sa ne facem frate cu dracu, pana trecem puntea”. Si tot trecem puntea asta, de aproape doua mii de ani.

De fapt, am trecut-o, atunci cand am fost, pentru a doua oara in istorie, in interiorul granitelor lumii civilizate, prin includerea in NATO. Dar, ca si prima data, atunci cand Traian a cucerit Dacia, si includerea de acum, este reversibila. Retragerea romana, retragerea americana, sunt lucruri care ne scapa de sub control. Una, cu secole in urma, s-a hotarat la Roma, intr-o perioada in care civilizatia occidentala regresa, se prabusea, roasa din interior. Cealalta, ipotetica – si destul de improbabila, dupa parerea mea – se poate hotara la Washington, tot intr-o perioada in care civilizatia occidentala regreseaza, dar hotararea asta, de data asta, poate fi, in oarecare masura, influentata si de diplomatia romaneasca. Care diplomatie, este condusa de o fosila vie a comunismului si a serviciilor secrete, a politiei politice securiste: Teodor Melescanu. Un om care priveste spre Rasaritul barbar, in loc sa priveasca spre Apusul civilizat.

Partea buna, de data asta, este ca desi nu ne-am schimbat mentalitatea, ca natie, si desi continuam sa ne-nfratim cu dracul pesedist – ca asa supravietuieste sistemul, hai sa fim realisti – am inceput sa aplicam chestia asta si in alt mod: folosim Occidentul ca sursa paleativa de bunastare individuala. Muncim „acolo”, ca sa construim in tara: o casa, poate o afacere, si un viitor mai bun, pentru copii. Cel putin, asa speram, si speranta asta este legata, direct, de existenta noastra in spatiul euro-atlantic. Asa ca, tot pentru un viitor previzibil, orice miscare a puterii, care ar periclita apartenenta la NATO si/sau UE, va provoca, fara indoiala, reactii extraordinar de dure, din partea societatii, pe langa care, 600.000 de lanterne de telefon, aprinse in strada, ar fi o adiere de vant. Dar asta nu inseamna ca nu putem sa avem surprize: puterea asta, sistemul asta, fiind sustinut de infractori, pentru folosul exclusiv al infractorilor, daca ajunge sa fie in pericol, poate avea reactii radicale.

Totusi, pe ansamblu, viitorul pare sa fie promitator: desi se chinuie sa moara, de 27 de ani, reminescentele comunismului nu mai au putere sa supravietuiasca mult. Ce vedem acum, aceasta intoarcere a pesedistilor, la anii 90, aceste incercari disperate, de a demola si ultima bruma de justitie independenta, pentru a putea fura cu impunitate, nu are cum sa aiba un final fericit. Ori reusesc, si atunci Romania o sa se prabuseasca economic si social, inca si mai jos decat este acum, ori nu reusesc, si atunci va fi nerentabil sa continue politica furtului, pur si simplu de frica puscariei. Sigur, in ambele variante, vor trece ani multi, si urati, pana Romania o sa scape de sechelele comunistoide. Dar o sa scape de ele, fara indoiala. Si pentru ca nu am nici o indoiala, in ce priveste aspectul asta, atunci cand vorbesc despre viitor, altele sunt lucrurile care ma ingrijoreaza.

In primul rand, cu sensibilitatea data de trecutul comunist al tarii mele, ma uit cu groaza la posibilitatea ca o alta forma de marxism, cel cultural, „liberal-progresist”, sa ia locul marxismului propovaduit de urmasii comunistilor. Este un pericol grav, pentru ca spre deosebire de marxismul comunist, care este caracterizat de violenta politica, marxismul cultural se instaureaza lent, in decenii, prin distrugerea culturii in care isi face cuib. Este ca o toxina lenta, ale carei efecte nu sunt letale, dar care zombifica societatea. Deja, importate din Occident, primele simptome au aparut: comunitati minoritare, dar extrem de vocale, care incearca sa schimbe intreaga societate, dupa chipul si asemanarea lor, in loc sa incerce sa se integreze ele in societate. Ramane de vazut cat si daca reusesc sa faca asta, pentru ca, spre deosebire de occidentali, unde deja au zombificat o intreaga generatie, in Europa orientala, o buna parte dintre noi avem anticorpii generati de deceniile de comunism, fie ca a fost fatis, sau cu masca umana, cum este cel post-decembrist. Si asta, poate ca o sa ajute, si o sa evitam mizeriile corectitudinii politice.

In al doilea rand, acelasi lucru, care-i ajuta, acum, pe multi romani, sa aiba o viata decenta, respectiv plecarea la munca, in Occident, pe viitor s-ar putea sa produca efecte grave, incalculabile. Cele 3-4 milioane de romani, care sunt acum plecati din tara, si mai ales, copii lor, sunt intr-o stare de echilibru precar, intre o intoarcere ipotetica, si o ramanere, definitiva, in Occident. Daca agonia sistemului comunistoid, oligarhic, din Romania, se va prelungi prea mult, majoritatea lor au in fata o singura optiune: stabilirea, definitiva, in strainatate. Si asa, copii lor, multi dintre ei nascuti in Occident, sau ajunsi acolo la varste fragede, nu percep Romanis ca fiind patria lor, si probabil nu se vor intoarce in tara – nu de alta, dar din punctul lor de vedere, ei NU au plecat din Romania… Asa cum am spus, efectele nu au cum sa fie benefice: cei care au reusit in Vest, sunt exact tipul de oameni care ar fi foarte importanti, in procesul de vindecare al Romaniei. Si scoatere brutala, din fondul genetic al unei natii, a circa 15-16% din populatie, si daca cei eliminati nu ar avea nimic special, are efecte grave, pe termen lung. Cu atat mai mult, daca cei eliminati sunt exact cei care nu s-au adaptat unui sistem corupt si corupator. Exista sansa ca respectiva natie, in timp – foarte lung – sa compenseze aceasta pierdere. Dar, tot asa de bine, poate intra intr-un declin, ireversibil.Ramane de vazut, ce si cum o sa aduca viitorul. Pana atunci, ramanem cu „oile” noastre: Mragnea ot Teldrum, Mulguta, Puie Monta, ori Tariceanu. Plus tartorul batran: Iliescu – chiar, ce se mai aude cu drumul astuia spre puscarie?

Daca spui ca nu este treaba NIMANUI, nici a statului, nici a nu stiu caror activisti, cum iti cresti si educi copilul, brusc esti acuzat ca visezi sa-ti bati copii cu lantul, sau mai rau… Vii si zici: pedepsele, inclusiv cele numite, generic, „o palma la fund”, m-au ajutat, cand eram copil, sa pun in practica principii educative, pe care la varsta la care primeam pedepsele alea, nu aveam cum sa le inteleg, pe deplin, si cu atat mai putin, sa le accept benevol. Aiurea, vine raspunsul, esti tu un monstru plin de frustrari, aflat in negatie, bazata pe refuzul de a accepta traumele la care ai fost supus de parintii tai!!! Nu este adevarat, raspunzi, incercand sa explici ca nu esti frustrat sau traumatizat, dar ca esti pe cale sa devii, daca cineva insista sa-si bage nasul in familia ta…

Sigur, exista argumentul parintilor psihopati, care-si supun copii la lucruri inimaginabile. Dar asta este un argument fals – ca sa nu spun ca este idiot… Pentru ASEMENEA cazuri s-au instituit organisme de protejare a minorilor, si pentru asemenea cazuri exista Codul Penal. Asemenea cazuri sunt exceptii, ba chiar exceptii extreme, ca sa fiu mai clar. Interesant este ca generatii intregi, in intreaga istorie moderna, au fost educate fara atata „parenting”, si nu am avut o lume plina de traumatizati. Au cresct copii mari, au fost mai bine sau mai prost (nu rau, PROST) educati, dupa cata educatie aveau parintii lor, au invatat, mai mult sau mai putin, dupa cata minte au avut, si omenirea a mers inainte. Unii dintre acei copii, de-a lungul timpului, au fost titanii Renasterii, au fost exploratorii care au ajuns la Polul Sud si Nord, au fost matematicienii, fizicienii si chimistii care au pus bazele stiintei contemporane, si au castigat, in orice fel s-ar fi luptat cu viata. Inclusiv in razboaie…

Acum, deja vad generatiile crescute pe principii moderne. Copii care nu au primit o palma la fund, carora nimeni nu le-a spus NU, care au fost recompensati pentru straduinta, nu pentru rezultate, si care au fost lasati sa se dezvolte liber. Adica, asa cum ar spune cineva care nu da doi bani pe parentingul asta idiot, au fost lasati de capul lor. Rezultatul este ca avem, acum, in jurul nostru, cam doua generatii – una ajunsa la varsta adulta, una aflata la varsta copilariei/adolescentei – de fiinte patetice, incapabile sa stea pe picioarele lor. Stau agatati de fustele mamicilor, desi sunt trecuti de 30 de ani, incapabili sa ia decizii, incapabili sa-si gaseasca singuri slujbe, incapabili sa inteleaga ca viata, in ciuda parentingului, le poate da nu numai palme, dar chiar si suturi in fund. In SUA, au primit un nume sugestiv: snowflakes… Si ce ma ingrozeste, in sensul cel mai propriu al cuvantului, este ca tinerii acestia, peste un deceniu sau doua, vor incepe sa conduca lumea. Sau, cel putin, se vor stradui, ca asta stiu ei sa faca, cel mai bine: sa se straduiasca. Si sa nu obtina rezultate.

Ne tot invartim in jurul unei idei gresite: cum sa scoatem infractorii din politica. Este o idee gresita, nu pentru ca infractorii ar trebui sa fie in politica – evident, locul lor este fie la inchisoare, fie, dupa terminarea pedepsei, oriunde, dar nu in politica – ci pentru ca nu infractorii faca sa scartie sistemul din Romania. Nu, aceste sistem este falimentar economic, toxic pentru societate, prin promovarea unor scari de valori rasturnate, indiferent de prezenta unor infractori in varful statului. De fapt, acesti infractori, si mediul propice pentru infractionalitate, nu sunt decat doua consecinte, inevitabile, ale mascaradei inceputa in 1989, cand bolsevicul Iliescu latra, in primele ore de dupa fuga lui Ceausescu, ca au fost „intinate idealurile nobile ale comunismului”.

S-a plecat de la un comunism mascat, un „comunism cu fata umana”, si s-a ajuns la o mascarada a statului de drept – normal, daca ideea aia, care spune ca nimeni nu poate fi mai presus de lege, si care este incompatibila cu orice nuanta de comunism, a fost trimisa la cosul de gunoi, infractionaliratea politica s-a dezlantuit. Noi avem nevoie de politicieni care sa aiba curajul sa spuna ca am pierdut 27 de ani de pomana, si ca singurul mod de a iesi din impas, este sa daramam hidosenia de stat, construit pe fundatie iliesciana, de comunism cu fata umana – cu tot cu fundatia asta putreda – si sa incepem de la zero. Eu nu-l vad pe NICI UN POLITICIAN, indiferent de partidul din care face parte, capabil de asemenea pozitii radicale. Cel mult, avem politicieni care sunt dispusi sa carpeasca ce avem: sa mai indrepte o lege stramba, sa mai dea o lege noua, si asa mai departe. In loc de o constructie noua, solida, propun planuri de reparare a sandramalei construita de pesedisti. Si daca ar reusi, tot ce am avea, ar fi o sandrama reparata. Eventual, cu aer conditionat…

Presedintele Trump a preluat, efectiv, atributiile POTUS pe 23 ianuarie, asa ca cele 100 de zile, despre care tot vorbim, NU au trecut – asta se va intampla abia la sfarsitul lunii in care suntem. Totusi, in cele doua treimi, din timpul pe care singur l-a alocat implementarii programului sau politic, s-au intamplat multe lucruri, care deja incep sa schimbe fata Americii – si a lumii, prin implicatiile pe care orice stranut de la Washington le are in toate cancelariile de pe lumea asta.

Nu am sa stau sa insir toate memorandumurile/ordinele executive semnate, pana la acest moment, puteti sa le gasiti pe site-ul Casei Albe, dar am sa amintesc unele, pe care, daca as fi cetatean american, le-as privi cu mare bucurie:

– 24.01.2017: incurajarea afacerilor din domeniul productiei, prin micsorarea regulilor birocratice;
– 24.01.2017: aprobarea construirii unor conducte pentru transportul petrolului/gazelor – de remarcat precizarea „cu materiale de provenienta interna”;
– 24.01.2017: acordarea dreptului, pentru guvernatorii de state si sefilor de agentii federale, sa declare anumite proiecte de infrastructura ca fiind de maxima prioritate, si astfel sa fie evaluate, mult mai rapid, de catre agentiile de mediu;
– 25.01.2017: taierea finantarii „oraselor-sanctuar”, in care imigrantii ilegali sunt tolerati(!);
– 25.01.2017: detinerea si deportarea imediata a oricarui imigrant ilegal, in momentul identificarii lui;
– 27.01.2017: mana libera, pentru reconstruirea fortei militare SUA, slabita enorm, sub administratia Obama;
– 28.01.2017: folosind cuvintele „terorismul Islamului radical”, a setat ca obiectiv infrangerea ISIS;
– 28.01.2017: cunoscuta ca „asanarea mlastinii”, aceasta masura cere ca oficialii agentiilor federale sa nu faca lobby pentru guverne straine;
– 30.01.2017: asta cred ca imi place cel mai mult – pentru orice norma federala noua, alte doua norme vechi trebuie sa fie retrase;
– 03.02.2017: noi reguli pentru Wall Street, care sa permita Americii sa fie mai competitiva pe pietele financiare, si terminarea nebuniei care spune „too big to fall” – asta este, da o banca faliment, sa fie sanatoasa, contribuabilul american nu o sa mai suporte scoaterea institutiilor bancare din rahatul pe care tot ele l-au creat;
– 09.02.2017: fortele de ordine vor primi masuri sporite de protectie, care sa le ajute sa combata criminalitatea, inclusiv prin inasprirea pedepselor pentru infractiuni comise impotriva lor;
– 09.02.2017: razboi impotriva organizatiilor criminale;
– 24.02.2017: incepe reforma regulilor si normelor, in special a celor care impiedica aparitia de noi locuri de munca;
– 13.03.2017: reorganizarea si reducerea aparatului guvernamental federal;
– 28.03.2017: in sfarsit, cel mai mare mambo-jumbo al secolului trecut – Schimbarea Climaterica – a fost trimis la cosul de gunoi.

Recunosc, nu am informatii detaliate despre Central European University. Am aruncat doar o privire pe site-ul respectivei universitati, dar a fost suficienta ca sa-mi sara in ochi, la tot pasul, o expresie, repetata ca o mantra: „global diversity”. Si s-a aprins semnalul de alarma: aici este marxism cultural!!! Am continuat sa citesc, si impresia s-a intarit: punctul central al prezentarii acestei universitati este promovarea diversitatii, prin educatie. Si asta imi este suficient, pentru a spune: ce face guvernul Ungariei, este absolut justificat: nici o institutie de invatamant superior (eu as extinde asta, pana la gradinta), nu poate functiona pe teritoriul unui stat, daca nu este agreeata de statul respectiv.

Asta nu este o ingradire a unui drept – in primul rand, NU exista un asemenea drept. Asta este libertatea oricarui stat, de a interzice ca raul sa-si faca barlog pe teritoriul sau. Sa zicem ca nu ar fi fost vizata o universitate care promoveaza marxismul cultural. Sa zicem ca ar fi vorba de o universitate infiintata de Coreea de Nord, si care ar promova marxismul ala ortodox, cu ceva nuante coreene. Tot asa s-ar fi manifestat, pentru „libertatea educatiei”? Probabil ca nu. Dar, atunci cand vine vorba de marxismul cultural, ala care dustruge societatea occidentala, gata, incepem sa vorbim de libertatea educatiei. Nu, acolo, in universitatea aia, nu este vorba de libertate, si nici despre educatie. Sub masca masteratelor si doctoratelor, sta exact opusul libertatii si educatiei: neo-marxismul.

Asa ca, mai usor cu simpatiile pentru manifestantii care aprind lanternele telefoanelor, ca nu tot ce iese in strada, este neaparat bun. Nu orice manifestatie, impotriva unui guvern, este, automat, benefica. Uneori, cum este in acest caz, se poate sa fie exact pe dos: viitorii exponenti ai idiocratiei mondiale, protesteaza pentru „dreptul” lor de a distruge societatea.

Exista o „bula”, a celor care sunt impotriva pesedistilor – nu spun PSD, pentru ca „pesedist” include o categorie larga, transpartinica, care nu are legatura strict cu partidul asta nenorocit, nascut din turelele tancurilor rusesti, cu 70 de ani in urma, si care s-a numit in fel si chip: PMR, PCR, FSN, FDSN, PDSR, si acum, PSD. Ca sa nu mai spun de tot felul de vlastare, partide-bastard, nascute prin diverse incrucisari politice…

In interiorul acestei bule, injuram sistemul oligarhic, la unison, si asta este bine. In fond, asa cum am spus de atatea ori, unui monolit, asa cum este acest sistem pesedist, nu poti lupta, decat cu o alta forta monolitica. Nu stiu daca bula asta a noastra, poate fi numita o forta – vreau sa cred ca este – si nici macar nu-mi mai dau seama daca, ce facem noi, fie aici, pe Facebook, fie in pietele Romaniei, se poate numi lupta. Prefer sa cred ca este o lupta, desi adversarul pare sa fie intangibil, si priveste, cu impunitatea unui gigant, la eforturile noastre de furnici. Dar ce stiu sigur, este ca fara aceasta bula, care „injura” sistemul, sigur nu mai exista nici o lupta, si sistemul castiga, din lipsa de adversar. Si mai stiu un lucru: nu suntem un monolit. Si asta, desi este natural sa fie asa, imi da de gandit.

De fapt, cine suntem noi, cei care suntem impotriva acestui sistem oligarhic? Ca sa raspuns la intrebarea aceasta, am sa incerc sa definesc, totul, nu prin prisma subiectului impotrivirii noastre, ci prin prisma a ce vrem sa punem in loc. Si daca fac lucrul asta, constat ca avem o problema: o parte dintre cei care sunt impotriva sistemului – zic ei – ar pune linisti, in locul actualului sistem, daca maine lupta asta ar fi castigata, ceva care nu ar fi, neaparat, mai bun decat actualul sistem. Sigur, ar fi ceva diferit, poate un pic mai bun, dar nu BUN. De fapt, cred ca de aici pleaca toata problema: din dificultatea de a defini binele national, sau din retinerea de a spune, celor care abereaza in definirea acestui bine national, ca pur si simplu abereaza. Sau amandoua, la un loc. Intrebarea este: de dragul de a trece puntea asta, pe care tot incercam sa o trecem, de 27 de ani, merita sa ne facem frate cu dracul? Oare chiar orice dusman al dusmanului nostru, ne este prieten?

Indiscutabil, cooperarea da rezultate mai bune decat competitia. Ne arata asta insusi universul in care traim. Dar sunt cazuri, atunci cand vine vorba despre politica, atunci cand vine vorba despre viata oamenilor, cand cooperarea facuta doar de dragul atingerii unui scop, de dragul victoriei, te conduce la victorie, cu pretul unor complicatii asa de mari, dupa acea victorie, incat stai si te intrebi care ar fi fost diferenta, daca ai fi fost infrant. Am sa ca dau un singur exemplu: cooperarea aliatilor anglo-americani, in ultimul razboi mondial, cu rusii. A condus la victorie, dar si la tot ce au insemnat regimurile comuniste, si Razboiul Rece, pana acum: natiuni nenorocite, o lume divizata, o amenintare permanenta, si atingerea cifrei 100.000.000 de morti, victime ale acestor regimuri dictatoriale, care in absenta Rusiei comuniste, nu ar fi existat. Si totul a pornit de la simplul fapt ca atat Roosvelt, cat si Churchill, nu au realizat cat de incompatibil este marxismul, si orice se naste din el, cu lumea civilizata. Chiar stai si te intrebi, daca a meritat…

Am sa raman, inca un pic, la exemplul acesta. Oare ar fi putut anglo-americanii sa castige razboiul, fara ajutorul Rusiei? Sigur ca ar fi putut, si mai ales, Rusia, fara ajutorul logistic al aliatilor occidentali, ar fi ramas la stadiul initial, in care „mareata” Armata Rosie, era formata dintr-o turma de infanteristi, in care un soldat avea pusca fara munitie, si altul munitie, dar fara pusca. O armata cu o aviatie hilara, formata din avioane Po2, biplane de panza, pe care comandorul Agarici – nu radeti, asa se numea pilotul respectiv – le dobora cu duzina. O armata fara tancurile produse de americani, si trimise, peste Atlantic, cu sacrificiul marinarilor civili americani, aflati sub protectia precara a marinei de razboi britanice. O armata care ar fi luptat in Siberia, dar fara cojoacele facute din blana oilor australiene. O armata care ar fi fost invinsa. In schimb, aliatii occidentali, fara povara ajutarii mujicului bolsevic, ar fi fost cu mult mai puternici, si oricum ar fi infrant armata Germana – asta daca, pana la urma, dupa multe incercari de asasinat nereusite, nu ar aparut si un asasinat reusit asupra lui Hitler, si intregul sistem nazist s-ar fi prabusit, iar Wehrmacht-ul ar fi inceput negocieri de capitulare. Sau, in cel mai rau caz, daca nu s-ar fi ajuns la folosirea armei atomice si in Europa, nu doar in Japonia. Ca sa nu uitati: asa s-ar fi evitat tot Razboiul Rece, si nici nu s-ar fi atins cifra aia, de 100.000.000 de morti, victime PE TIMP DE PACE, ale comunismului.

Revenind la oile noastre – deh, popor mioritic, nu-i asa? – gasim o situatie oarecum asemanatoare: opozanti ai sistemului pesedist, care ar vrea sa inlocuiasca acest sistem cu altele, la fel de rele:

– Cei care au confundat mascarada in care traim, de 27 de ani, cu un adevarat stat de drept democratic, pentru simplul motiv ca putem sa votam, oarecum, si cu o economie libera adevarata, pentru si mai simplul (si idiotul) motiv ca putem sa avem „butic si taraba”, si din cauza asta, au ajuns sa fie nostalgici ai comunismului „pur-sange”, pre-decembrist, pe care l-ar dori inapoi, pentru ca in ciuda lanturilor (pe care unii, nascuti exact in perioada ’89, nici macar nu le-au simtit), primeai casa si „servici”.

– Cei care, datorita educatiei nationaliste, din timpul comunismului, au devenit dacopati, si care cred ca noi, romanii, suntem predestinati unui viitor maret, in fata caruia se va inchina toata planeta, si care va speria Rusia agresoare, de la Rasarit, si va face sa paleasca importanta apartenentei la NATO si UE – pentru astia, am eu o vorba: si daca ar fi asa, si dacii ar fi construit piramidele, degeaba ai ca stramosi dinozauri, daca tu ai ajuns o gaina…

– Cei care sustin diverse factiuni periferice ale actualului sistem, si care ar vrea, de fapt, sa inlocuiasca factiunea PSD-ALDE, cu factiunea sustinuta de ei.

– Cei care, din lipsa de cultura politica, au fost sedusi de etchete de genul „progresism liberal”, fara sa inteleaga (sau poate intelegand…), ca sub acest gen de etichete, se ascunde ceva si mai periculos decat comunismul, prin felul insidios in care actioneaza impotriva libertatìi: marxismul cultural, cu a lui corectitudine politica.

In fine, poate ca mi-au scapat ceva sub-categorii de „aliati” nefrecventabili, sau de combinatii ale celor de mai sus. Ideea este ca nu tot ce striga „Jos PSD” este, automat, benefic. Asta este unul dintre motivele pentru care, intotdeauna am spus ca nu putem sa luptam impotriva PSD, ca o masa amorfa, fara definire politica. Intr-o asemenea masa, eventual organizata sumar, sub varii „platforme”, „proclamatii”, sau „declaratii”, diversitatea de convingeri politice este imensa, si intre aceste opinii, sunt unele care sunt asa de antagonice, incat NICIODATA nu vor permite o adevarata coagulare a fortelor anti-pesediste. De la aceste antagonisme, incepe disolutia opizitiei civice, si in fata unei opozitii fragmentate, pesedistii castiga net.

Noi aven nevoie de partide noi, cu urmatoarele caracteristici:

1. Set de conditii de integritate, care sa excluda accesul la structurile de conducere, fara exceptii, a oricarei persoane care, indiferent cum, sau pe ce pozitie, a fost asociata cu sistemul.

2. Doctrina politica foarte clara.

3. Programe de guvernare clare, care sa respecte total principiile doctrinare, si care sa faca referire explicita la caile de reformare a statului, si sa nu contina promisiuni populiste irealizabile.

Atunci, si numai atunci, am putea sa discernem, cu adevarat, cine merita numele de opozitie, si cine vrea, cu adevarat, binele tarii. Atunci, si numai atunci, am putea sa vedem, intre aceste forte de opozitie noi, negocieri pentru formarea unei aliante anti-pesediste viabile, in care sa se negocieze orice, dar nu principii, asa cum spunea ultimul Senior al politicii romanesti, Corneliu Coposu. Atunci, si numai atunci, o sa putem sa invingem sistemul.

A trebuit sa vina discursul lui Tudorica-Nene, despre cum o sa incalece puterea Justitia, prin calarirea procurorilor, ca sa trec de la banuieli (exprimate sporadic), la certitudini: puterea joaca, in fata noastra, eterna mascarada cu „politistul rau si politistul bun”. Si cand spun „puterea”, nu ma refer doar la haita de infractori PSD-ALDE. Si nici doar la partidele din Romania. Ma refer la TOTI cei care, prin pozitia lor, sunt in functii ale puterilor statului nostru – nu spun „de drept”, ca nu a fost cazul, niciodata, si cu atat mai putin acum…

Trebuie sa multumesc celor care au organizat marsul pro-viata, si tuturor celor care, indiferent de pozitia adoptata, au discutat, pe marginea acestui mars: m-au ajutat sa-mi pun gandurile in ordine, sa pun „cap-la-cap”, cum se spune, fragmente de ganduri, care la timpul respectiv, cand mi-au trecut prin cap, pareau sa fie de sine statatoare, dar nu sunt. Totul se invarte in jurul unui singur punct: acela in care civilizatia occidentala, catre care tindem, pe care o copiem, o implementam, la care ne aliniem – cum vreti sa spuneti, nu conteaza prea mult formularea – a fost mutilata, in cel mai profund mod, acolo unde incepe totul: familia si morala crestina.

Ala a fost punctul in care marxismul cultural a inceput sa castige teren, folosind exact aceste transformari, atat de iubite de generatia flower-power. In timp, aceste transformari au generat o gramada de tare, dintre care cea a avorturilor folosite pe post de metoda contraceptiva este doar una dintre cele mai hidoase. Dar, pe langa aceasta hidosenie, sunt multe altele: scaderea natalitatii, datorita devalorizarii vietii de familie, in favoarea vietii profesionale, cu toate efectele care decurg, transferarea educatiei, din sarcina familiei, in sarcina statutului, care poate astfel sa modeleze un „om nou”, dupa bunul plac, pe baza unor principii care nu au nici o legatura cu valorile morale dezvoltate de societate in milenii de evolutie, ca sa punctez doar doua dintre catastrofele sociale care afecteaza viata oamenilor.

Asta este singura directie pe care ar trebui sa luptam, indiferent din ce natie am face parte, sau in ce tara traim. Ca sa fie lucrurile si mai complicate, atunci cand restrang totul la Romania, noi nici macar nu mai avem memoria celor care au apucat sa traiasca intr-o societate normala, pentru ca ultima data cand am avut o societate normala, a fost in perioada interbelica. In timp ce in Occident, pana prin anii 60, asaltul marxismului cultural era insignifiant, la noi se „faurea omul nou”, sub privirea atenta a comisarilor bolsevici rusi, inca de la sfarsitul anilor 40. Dar tot in directia asta, a redescoperirii valorilor morale ale civilizatiei iudeo-crestine trebuie sa mergem. Adica, o simpla revolutie politica nu este suficienta, daca nu este dublata de o revolutie morala. Si asta, nu se face in strada.

Ganduri-ecou, care nasc intrebari, la ce am scris mai devreme:

– Avortul, in cazul unei sarcini rezultate dintr-un viol, este acceptabil? Daca da, de ce? Pentru ca femeia nu a participat consensual la actul sexual? Argument stupid: rezultatul conceptiei, făt, pentru unii, copil, pentru altii, nu are nici o vina, nu-i asa? Poate ca va fi cel mai dulce bebelus din lume, un elev exceptional, si descoperitorul Teoriei despre Orice (Theory of Everything)…

– Avortul, in cazul in care sarcina pune in pericol viata viitoarei mame, este acceptabil? Daca da, de ce? Pentru a salva o viata? Cand ar trebui facut? Cand pericolul devine iminent? Preventiv, cand pericolul este doar o posibilitate, mai mult sau mai putin probabila? Oare ar trebui sa se incerce mentinerea fatului in viata, si avortul sa fie, mai degraba, o nastere prematura? Daca da, incepand de la cate saptamani de sarcina, ar trebui sa se incerce lucrul acesta? De ce nu mai inainte?

– Daca cineva sustine dreptul de a alege, de ce nu incepe cu dreptul de a alege sa nu faca sex, decat in scopul conceperii unui copil? Sau dreptul de a alege sa foloseasca cel putin un mijloc contraceptiv, pentru a inlatura ORICE posibilitate de sarcina?

Nu va obositi sa dati raspunsuri la intrebarile astea, pentru ca, in afara de cele legate de o sarcina care pune in pericol grav si imediat viata viitoare mame, restul nu au sens. Esenta dezbaterii PRO-VIATA/PRO-ALEGERE, sau, mai corect spus, ANTI-AVORT/PRO-AVORT, daca stam sa sapam, pana dam de ea, este notiunea de „sarcina nedorita”. De aci pleaca totul. Si atunci, intrebarea corecta este: DE CE AR PUTEA FI O SARCINA NEDORITA?

Daca incercam sa raspundem la intrebarea asta, o sa vedem ca orice raspuns am gasi, este, de fapt, o tampenie. La fel ca si argumentele care ar putea sa sustina raspunsul respectiv. Absolut toate, sunt generate de catre grave disfunctionalitati ale societatii. Ca sa nu lungesc argumentarea celor spuse, am sa fac un salt in timp, INAINTE de aparitia acestor disfunctionalitati. Pentru ca a fost un moment, cand lucrurile erau mult mai simple, cand oamenii se ghidau dupa alte sisteme de valori. Am sa incerc sa transpun situatia existenta atunci, cu mici ajustari, in termeni contemporani..

Sa zicem ca ar exista o societate in care, barbatii si femeile ar avea drepturi cetatenesti egale, dar in care, din diverse motive, nu ar fi aparut nici obiceiul ca tanara familie sa-si indeparteze parintii (viitorii bunici) din preajma lor, si nici nu ar fi confundat dreptul la munca al femeii, cu un deziderat de neocolit. O societate in care femeile ar considera ca a se dedica cresterii si educarii copiilor, este cu mult mai inaltator decat orice „cariera” de vanzatoare, o societate in care o femeie poate spune, cu mandrie, „Sunt casnica!”. O societate in care, chiar daca unele femei ar alege sa aiba o profesie in care se poate vorbi de o adevarata cariera – nu stiu, sa zicem cea de avocat, sau de profesor, sau ar vrea sa devina antrepenor – ar putea sa o faca, pentru ca va sti ca exista bunicii copiilor, care o pot ajuta sa creasca si copii, si sa aiba si o cariera, in acelasi timp. Credeti ca ar mai exista multe sarcini nedorite?

Sa zicem ca ar exista o societate in care barbatii ar fi responsabili, atunci cand vine vorba de urmarile unui act sexual, si ar tine pantalonii pe ei, nu pentru a evita sa lase o femeie insarcinata, ci pentru ca, din respect pentru sexul opus, nu ar concepe sa faca sex cu o femeie, doar pentru satisfacerea unei placeri, in absenta oricarui alt sentiment, in afara de atractia fizica. O societate in care si femeile respecta barbatii, si daca nu intentioneaza sa formeze o familie cu un barbat, nu ar concepe sa faca sex cu un barbat, daca nu exista si altceva, in afara de atractia fizica. In fine, sa mai spunem ca in acea societate, in cazul in care TOTUSI s-ar ajunge la sex, altfel decat am spus mai sus, si daca, in ciuda existentei mijloacelor de contraceptie, pe care un barbat si o femeie nu le-au folosit, din diverse motive, inclusiv pentru ca ar fi inculti, se ajunge la o sarcina, ambii ar accepta ca sunt responsabili, si ar forma o familie, pentru a oferi viitorului copil sansa de a creste normal – candva, asta era o chestiune care tinea de conceptul de onoare… Va intreb: credeti ca ar mai exista sarcini nedorite?

Vrem mai putine avorturi? Atunci trebuie sa scadem numarul SARCINILOR NEDORITE!!!

Vreti sa scadeti numarul sarcinilor nedorite? Promovati VALORILE FAMILIEI TRADITIONALE, aia in care bunicii sunt in preajma tinerelor familii, ajutand la cresterea si educarea copiilor, promovati insemnatatea mamei care sta acasa, si se ocupa de cresterea si educarea copiilor.

Vreti sa scadem numarul sarcinilor nedorite? Promovati VALORILE MORALE TRADITIONALE, care elimina promiscuitatea sexuala, promoveaza respectul neconditionat al barbatilor fata de femei, al tinerilor fata de casatorie, si responsabilizeaza ambii participanti la un act sexual.

In ACELASI timp, putem sa discutam despre educatie sexuala, mijloace contraceptive si planning familial. Nu in locul celor de mai sus, ci impreuna cu ele. In toata civilizatia occidentala, din care facem parte, renuntarea la valorile familiei traditionale, la valorile morale traditionale, au condus la scaderi dramatice ale natalitatii, la o educatie precara a copiilor si tinerilor, care a fost lasata, mult prea mult, in seama statutului – asa s-a ajuns la aberantele denumiri, in care ministerele care se ocupa de invatamant, sa fie etichetate ca fiind responsabile pentru educatie si invatamant.

Si pentru cazurile in care, totusi, o SARCINA NEDORITA apare, atunci sa LUPTAM, cu aceiasi inversunare, pentru infiintarea de servicii sociale de consiliere si ajutorare, pentru tinerele mame care cred ca sarcina lor este de nedorit. Servicii care sa incerce sa o determine sa duca sarcina pana la termen, si sa pastreze copilul, sau, in caz extrem, sa fie langa ea, pentru a supraveghea plasarea bebelusului spre adoptie – pare dur, dar este o alternativa infinit mai buna decat avortul…

Este mult de vorbit pe temele astea, dar va asigur ca la orice argument contra celor de mai sus, pot sa va aduc o multime de argumente pentru. Oricum, inainte de a va gandi la argumente contra, incercati sa va imaginati cum ar arata o lume care ar reveni la niste valori traditionale, si cum v-ati simti in ea.

M-am implicat, sporadic, in cateva discutii pe tema pro-viata/pro-alegere. Poate nu trebuia sa o fac, pentru ca, de fapt, opinia mea este ca in directia asta, singurele care ar trebui sa discute sunt femeile. Am si spus-o, si am fost sanctionat, imediat: nu vreau sa-mi asum responsabilitati, exclud barbatii, leftist, misogin, in fine, lista este lunga, si unele „sanctiuni” se exclud reciproc.

Partea proasta, in toata aceasta dezbatere, care ajunge, uneori, sa fie de o violenta verbala extrema, este ca se ocolesc exprimarile clare. Ce inseamna PRO-VIATA? Ce inseamna PRO-ALEGERE? Vedeti, asemenea formulari lasa loc unor interpretari prea largi, si asta genereaza multe conflicte. Daca un mars s-ar intitula ANTI-AVORT, oare ar avea aceiasi sustinere? La fel, daca ar fi vorba de PRO-AVORT, cati sustinatori ar mai exista? Pentru ca, in esenta, despre asta vorbim.

Daca renuntam la eufemisme, atunci lucrurile devin clare: incercam sa amestecam aspecte care tin de moralitea religioasa, cu aspecte de alta natura. Ori, moralitatea religioasa – crestina, in cazul acesta particular – are sens pentru credinciosii crestini. Pentru orice alta persoana, respectivele norme morale pot avea, sau nu, sens. Mai mult decat atat, chiar daca au sens, nu neaparat au aceiasi valoare de constrangere, ca pentru un credincios. Si de aici, incep contradictiile. Fiecare parte, incearca sa-si impuna opiniile, asupra celeilalte parti, folosind argumentele puse la dispozitie de propriul sistem de valori. Rezultatul: esecul comunicarii.

Sunt persoane care folosesc urmatorul sofism: populatia Romaniei, intr-un procent covarsitor, se declara de confesiune crestina, deci valorile morale crestine TREBUIE sa devina si o norma de drept. Dar avem o problema de interpretare: cat de CREDINCIOSI sunt cei care se declara de confesiune crestina? Indiferent cat de neplacuta poate sa fie intrebarea aceasta, ea nu poate sa fie ignorata, pentru ca ignorarea ei, in final, duce la impunerea unei credinte, prin forta, ori simpla alaturare a cuvintelor „credinta” si „impunere”, este imorala. Credinta nu se impune, nici prin forta, nici prin marsuri. Pur si simplu, credinta fara libertate, nu exista.

In ultima instanta, ambele „tabere”, ar trebui sa inteleaga un lucru simplu: ambele opinii sunt corecte, pentru fiecare in parte, si orice fel de incercare de a forta, este complet gresita. In ultima instanta, orice individ trebuie sa fie liber sa-si aleaga sistemul de valori la care vrea sa adere, si alegerea asta, daca cineva vrea sa o influenteze, nu are dreptul sa o faca decat prin exemplu personal. Atat, si nimic in plus. Ca o ultima observatie: din cauza asta, pentru ca un barbat nu are cum sa dea un exemplu personal, celor din jur, in ce priveste avortul, consider ca barbatii nu au ce sa caute in subiectul acesta.

La prima vedere, ca roman traitor in UK, chiar daca m-ar preocupa amenintarea civilizatiei din care fac parte, ar trebui sa-mi exprim parerile intr-un mediu adresat celor din UK, in limba engleza, si nu pe profilul meu, unde aproape toti amicii mei sunt romani. Si totusi, o fac aici, nu in alta parte, si o fac cu o vehementa demna de o cauza mai buna, cum ar fi disparitia Ciumei Rosii, de exemplu – ma rog, o fac si in directia asta, dar cred ca intelegeti ce vreau sa subliniez. La prima vedere, Romania nu este amenintata nici de teroristi, nici de valuri masive de „refugiati”, care speriati de razboiul din Siria, Irak, ori Afganistan, au fugit din Maroc, Tunisia, Libia, ori tari ale Africii Subsahariene… Nici musulmanii bastinasi nu sunt un pericol: traitori prin Dobrogea – marea lor majoritate – de secole, cu credinta tocita de aproape o jumatate de secol de comunism, avand legaturi cu Turcia secularizata de Ataturk, si nu cu focarele Islamului radical din Iran sau Pakistan – doar doua exemple, nu stau sa insir toata lista tarilor teroriste – nu par sa fie genul care ar imbratisa Jihadul: traiesc in mijlocul nostru, linistiti, perfect integrati in civilizatia si cultura noastra european-balcanica. Si totusi…

Ei bine, sunt cateva lucruri care ma fac sa-mi transmit ingrijorarea catre romani, mai degraba, decat catre amicii britanici din jurul meu, sau catre conationalii traitori in Marea Britanie:

– In primul rand, in UK, exista organizatii care sa transmita aceasta ingrijorare. Ca sunt etichetate ca fiind de extrema-dreapta, islamofobe, rasiste (Islamul, in gandirea „profunda” a leftistilor din UK, este o rasa…), si asa mai departe, nu are nici o relevanta: au o baza suficient de larga, care creste, si sunt suficient de vocale, pentru a se face auzite.

– In al doilea rand, Brexit si Trump. Ambele evenimente sunt cruciale pentru viitorul peisaj politic din UK:
a) Primul, generat de iritarea extrema, fata de imixtiunile aberante, ale birocratiei de la Brussels, in afacerile interne interne ale Regatului Unit, si de totala incompatibilitatea cu o uniune deturnata, la comanda berlineza, de la scopurile initiale, spre ideea de federalizare, va insemna ruperea de nucleul dur al marxismului European, reprezentat de Franta socialista, si Germania infestata de marxism cultural.
b) Al doilea, adica alegerea lui Trump, in conjunctie cu Brexit, va avea ca efect strangerea legaturilor cu o administratie conservatoare, de dreapta, cu toate ajustarile de rigoare din partea UK, care vor implica, printre altele, diminuari ale accentelor de „political correctens”, si implicit, o capacitate sporita de recunoastere a problemelor reale, inclusiv cele legate de pericolul terorismului musulman. Asa ca, nu pentru UK imi fac griji.

Romania, pe de alta parte, se afla intr-o pozitie delicata: indiferent ce curs ar lua Uniunea Europeana, pentru tara noastra, singurul viitor stabil este IN INTERIORUL acestei uniuni. chiar daca se va indrepta spre o integrare din ce in ce mai stransa, finalizata cu o federalizare a Europei. Viitorul este incert, si depinde de foarte multi factori – de sansele ca Merkel sa fie realeasa, pozitia altor tari europene fata de o eventuala federalizare, si asa mai departe. Dar cel mai probabil, in termeni de continuare a nebuniei marxismului cultural, impus de la Brussels, nu o sa vedem mari schimbari in bine, si tinand cont de apetenta romanilor de a accepta orice vine din Occident, fara reverva unei analize critice, este perfect posibil SI probabil, ca in urmatorii ani, aceasta nebunie neo-marxista sa devina, in Romania, din exceptie, cum este astazi, o norma. Plecand de la o asemenea premiza, este logic sa ne imaginam o crestere a afluxului de „refugiati”, enclavizarea lor, aparitia „centrelor culturale” islamice, si tot alaiul de factori care au facut sa apara, in tarile occidentale, pericolul constant al terorismului islamic. Si Romania, nici la nivel institutional, nici la nivelul societatii, nu este, si nici nu o sa fie pregatita sa faca fata unui asemenea pericol.

In primul rand, noi romanii, ca natie, suntem tentati sa asimilam notiunea de musulman cu ce vedem in Romania. Putini romani au avut ocazia sa cunoasca musulmani din Orientul Apropiat/Mijlociu, adica oameni care, de cand s-au nascut, au cunoscut si acceptat o singura lege: Sharia. Si mai putini au avut ocazia sa stea cu ei sub acelasi acoperis, acolo unde mastile sociale cad, si unde oamenii devin ei insisi, fara sa mai dea doi bani pe ce cred cei din jurul lor. Si inca si mai putini au avut si curiozitatea sa provoace discutii despre Sharia, despre Jihad, despre ce inseamna lumea occidentala pentru musulmani, mimand o atitudine simpatetica si curioasa fata de aceste subiecte, si in general, despre Coran, Islam, ori lumea lor. Ei bine, eu ma incadrez in toate cele trei categorii, si pot sa va spun ca, ce ajungi sa vezi, daca reusesti sa faci un musulman sa-si deschida sufletul spre tine, te infricoseaza. Au o atitudine care, daca ar fi sa o transpun intr-un cadru de film SF, ar fi potrivita pentru o specie ostila de extraterestri, care privesc cu nepasare si scarba la viermuiala speciei umane, inclinati, mai degraba, sa sterilizeze lumea de sub ei, decat sa-si bata capul cu ea. De fapt, de la atitudinea asta pleaca fenomenul enclavizarii musulmane, care este, in cazul lor particular, nu doar o cale de pastrare a traditiilor culturale, ci mai ales, o cale de a se feri, pe cat posibil, de atingerea impura a civilizatiei de necredinciosi, in mijlocul careia au ajuns, si care-i tolereaza.

In al doilea rand, noi romanii am avut, de cand ne stim, talentul sa acceptam modele occidentale, si daca modelul Europei de Vest va fi unul de acceptare placida si tampa a „diversitatii” culturale, care sa implice incercarea natanga de a integra o cultura ostila – lucru foarte probabil, dupa cum evolueaza lucrurile – ei bine, sunt absolut convins ca noi o sa devenim campionii aplicarii acestui model. Ca fapt divers, nu stiu cum naiba, dar asta nu se intampla cand modelele sunt benefice, cum ar fi, de exemplu, modelul statului de drept, ci mai ales, atunci cand este vorba modele care nu ne fac mare bine – dar asta, ar merita o tratare separata. Punand cap la cap aceste aspecte, ajung la concluzia enuntata mai sus – Romania, nici la nivel institutional, nici la nivelul societatii, nu este, si nici nu o sa fie pregatita sa faca fata unui asemenea pericol – si cred ca este utila exprimarea preocuparii fata de amenintarea reprezentata de asaltul Islamului asupra civilizatiei iudeo-crestine. Mai mult decat atat, cred ca face parte din indatorirea oricarui cetatean roman, de a apara Romania de orice fel de pericole, in primul rand tragand semnale de alarma, care sa previna concretizarea acelor pericole.

P.S. Si ar trebui sa o fac constant, nu in puseuri declansate de atacurile islamiste.

Incepand de ieri, dupa atentatul din Londra, am gasit expresia „terorism irlandez”, alaturata terorismului islamic – palestinian, libanez, libian, pakistanez, iranian, si asa mai departe. Hai sa lamurim chestia asta, cu terorismul irlandez: aia erau la fel de teroristi, pe cat ar fi niste basarabeni, care s-ar apuca sa arunce in aer cazarmi rusesti din Transnistria, pentru a determina eliberarea Basarabiei de sub influenta Moscovei. Formulat altfel: aveau un obiectiv politic, care ar putea fi atins si pe calea negocierilor, nu doar prin actiuni violente.

In schimb, terorismul islamic este o cale de infaptuire a Jihad-ului, care are ca ultim scop eliminarea TUTUROR celor care nu sunt credinciosi musulmani. Adica, fie convertirea la Islam, fie genocid la scara planetara, pe baze religioase.

„În terminologia islamică, jihad-ul înseamnă efortul pentru a face cuvântul lui Allah suprem și de a stabili religia Lui pe pământ.

Scopul Jihad în Islam nu este de a ucide neaparat non-musulmani, mai DEGRABA [deci, nu exclusiv] scopul este de a stabili religia lui Allah pe pământ, pentru a stabili regula Sharee’ah, și să aducă oameni afară din închinarea la alte persoane, la credinta in Allah, Dumnezeul tuturor oamenilor, din nedreptatea altor religii la justiția Islamului.” – traducere aproximativa, din araba, facuta cu Google Translate.

Sa va vad cum negociati asa ceva…

Sa evaluezi un om politic, oricare ar fi el, doar prin prizma prezentei unor caracteristici care tin de normalitate, si care, in nici un caz, nu pot fi ridicate la rang de calitati iesite din comun – de exemplu: „nu este hot”, ori „a terminat o facultate” – cred ca este expresia perfecta a decaderii societatii, spre marginea analfabetismului politic, si al decaderii actualei clase politice. Chestie valabila, in egala masura, si pentru partide, unde evaluarile de mai sus, suna asa: „au cel mai mic procent de penali pe liste”, ori „nu au chiar asa de multi plagiatori”. Este echivalentul aprecierilor, asa de des intalnite si in viata de zi cu zi, se genul: „este un sot bun, nu-si bate nevasta, aduce bani in casa…”, care, atunci cand le aud, ma oripileaza, la fel ca amintitele evaluari ale politicienilor si partidelor.

Revenind la partide si politicieni – sau invers, politicieni si partide, mai degraba, pentru ca politicienii sunt cei care dau substanta partidelor – nu pot sa nu remarc aberatiile din politica romaneasca, aberatii alimentate si sustinute de un electorat capabil de un analfabetism politic atroce:

– lideri de partid, sustinuti orbeste, cu idolatrie natanga, in ciuda evidentei, care arata ca si-au tradat, de multa vreme, propriile principii, care-i facusera sa fie adulati;

– oameni politici fara principii politice(???) si fara viziuni politice agregate si realiste, sustinuti TOCMAI pentru ca nu au asa ceva;

– partide fara doctrina, dar cu programe de guvernare – cum se vor fi nascut acele programe de guvernare, in absenta unei doctrine politice, Dumnezeu stie! – care ajung in Parlament;

– partide de dreapta, la care care jumatate din programul de guvernare propus, este de stanga, si care sunt votate de oameni care se considera de dreapta, si care ignora marxismele din numitele programe de „dreapta”;

Trecand peste aceste anomalii, ajungem la cei care le intretin: cetatenii romani. Aici, deja, avem un talmes-balmes total: dintre cei interesati se politica – evident, ceilalti, complet neinteresati de viata politica, sau interesati doar de pomeni electorale, nu pot face subiectul discutiei – majoritatea abia daca stapanesc notiuni elementare. Astazi, am intalnit o doamna, care spune ca:

a) un anumit politician nu este hot;
b) pentru asta, l-ar alege, cu ochii inchisi.

Am avut o banuiala, asa ca i-am pus o intrebare-capcana: pentru ce functie? Si raspunsul a venit, naucitor: pentru functia de presedinte, sau cea de prim-ministru. Ce era sa-i mai spun, ca prim-ministrii Romaniei nu se aleg? Cred ca ar fi fost inutil…

Dar asta nu este decat un exemplu. Avem oameni care vor reformarea clasei politice, dar fara politicieni. Sau, vor partide care sa nu faca politica. Sau, cred ca daca un guvern de infractori si analfabeti, nascut dintr-un partid de infractori, isi da demisia, locul ramas vacant va fi ocupat de serafimi si ingeri salvatori, trimisi de Dumnezeu pe pamant, si nu tot de acelasi gen de scursuri, dejactate de partidul de guvernamant. Parca asist la zbaterea unui imens stol de lilieci, nimeriti intr-un camp de ultrasunete, care-i face sa nu mai aiba nici cel ma vag simt de orientare, si se izbesc, haotic, unii de alti, complet orbi, si handicapati.

Cred ca orbirea, mai mult decat orice, este principala cauza a intregii degringolade a cetatenilor interesati de politica – asta, in conjunctie cu analfabetismul politic. Pot sa inteleg, pana la un punct, ca cineva, care nu-i „venit de la coada vacii”, poate sa fie convins ca functia de prim-ministru este eligibila, ca el, intr-un moment oarecare, va alege prim-ministrul Romaniei. In fond, intre atatia idioti functionali, din alte domenii ale vietii, de ce nu am avea si idiotii functionali ai electoratului? Dar ce nu pot sa inteleg, este capacitatea de a privi fapte – subliniez, FAPTE – si de a le ignora, pentru ca nu se incadreaza in reprezentarea mentala a realitatii, faurita pe fragmente de realitate. De aici, se naste tot raul. De asta, ca natie, am ajuns unde am ajuns.

Mi-as dori sa vad o schimbare, in primul rand in randul celor care vor schimbare. Sa-i vad ca vor politicieni cu viziune politica, sa-i vad ca vor partide care sa fie agregate in jurul unor doctrine politice solide, capabile sa genereze un program de guvernare, pe baza acelor doctrine, si nu pe baza cererilor de pomeni electorale, venite exact de la cei care nu au nici o tangenta cu viata politica. Mi-as dori sa vad oameni politici care sa-si asume deschis si hotarat dorinta de schimbare, care sa aiba viziuni precise si fezabile, despre felul in care ar vrea sa conduca tara, printr-un asemenea proces de schimbare, si care sa nu-mi manance timpul, ca actualii politicieni,cu slogane si sofisme, menite sa ascunda forma gaunoasa a acestor politicieni.

Si mai ales, mi-as dori sa nu mai vad, propulsati pe post de posibili vectori ai schimbarii, politicieni ale caror singure „calitati” sunt cinstea, discutabila la unii, ori studiile, de o calitate indoielnica, in cazul altora – aceste lucruri sunt absolut implicite, nici macar nu ar trebui sa ajunga sa fie pomenite, ca altfel, inseamna ca acceptam, in principiu, si existenta politicienilor hoti si analfabeti. Mai mult decat atat, pe langa cele de mai sus, mi-as dori ca cei care sunt vazuti ca lideri, capabili sa conduca Romania, si sa o schimbe in ceva mai bun, sa nu mai fie nascuti din mocirla sistemului pe care ar trebui sa-l schimbe…

P.S. Va rog sa retineti, daca nu a devenit evident pana acum, ca toate lucrurile astea nu se adreseaza, in nici un fel, nici oligarhilor-infractori, care pozeaza in politicieni, si nici zmintitilor care formeaza electoratul lor. Acestia sunt tocmai cei care trebuie sa faca obiectul schimbarii.

Priveam niste poze ale Lacului Bicaz, cu apele acoperite de resturile magariilor noastre turistice, si am avut o revelatie: ce traim, acum, in Romania noastra draga, este ceva asemanator.

Se revarsa asupra noastra, ca intr-un atac furibund, toate dejectiile neamului asta:

• bolsevici si securisti criminali,
• analfabeti,
• lichele ariviste,
• sferto-docti urcati la rang de somitati universitare,
• mitocani si hoti,
• tradatori de tara si psihopati, ancorati in diverse aberatii istorice, pe care le ridica la rangul de adevaruri absolute,
• corupti si corupatori, de rang inalt, sau plevusca de ghiseu de administratie financiara,
• militieni mitocani si contravenienti pe banda rulanta,
• pițipoance cu aere de staruri si manelisti si baietasi de cartier cu burti porcine revarsate din costume Armani, cu lanturi de aur, bune de legat dulaul sau numitele pițipoance,
• jurnalisti agramati,
• plagiatori si mincinosi.

in fine, toate tarele imaginabile, se revarsa si acopera societatea, o contamineaza, intr-o incercare de a o transforma, in final, intr-o masa amorfa, in care cele mai „valoroase” elemente sa fie chiar aceste dejectii ale societatii.

Si noi vorbim despre reforme si schimbari de sistem, cand ar trebui sa vorbim despre decontaminare, deratizare si igienizare…

Haideti sa va aduc aminte de cativa „gentelmen” din politica romaneasca, de dupa ’89:

– Petre Roman: civilizat in atitudini, vorbitor de limbi straine, cu studii – si totusi nimanui (sanatos la cap) nu-i poate trece prin cap sa-l considere ca fiind anti-sistem.

– Adrian Nastase: civilizat in atitudini, vorbitor de limbi straine, cu studii – si totusi nimanui (sanatos la cap) nu-i poate trece prin cap sa-l considere ca fiind anti-sistem.

– Teodor Melescanu: civilizat in atitudini, vorbitor de limbi straine, cu studii – si totusi nimanui (sanatos la cap) nu-i poate trece prin cap sa-l considere ca fiind anti-sistem.

– Calin Popescu Tariceanu: civilizat in atitudini, vorbitor de limbi straine, cu studii – si totusi nimanui (sanatos la cap) nu-i poate trece prin cap sa-l considere ca fiind anti-sistem.

De ce? Simplu, pentru ca ei SUNT sistemul, pentru ca au facut parte din el, ca prim-ministri sau ministri, pentru ca destinul lor este legat de existenta acestui sistem oligarhic… Absolut banal, raspunsul acesta, nu-i asa?

Atunci, daca asa este, cum poti sa vii, tu cetatean cu pretentii de a avea o atitudine anti-sistem, si sa-mi împui capul cu un personaj, care a fost consilierul unui ministru infractor, pe urma a fost, el insusi, ministru al unui guvern condus de un infractor, pe urma a fost propulsat la Brussels, exact de catre cei aflati in fruntea sistemului? Cum??? Pentru ca este civilizat in atitudini, vorbitor de limbi straine, cu studii??? Serios???

Ma rog, nimeni, daca are un strop de ratiune, nu viseaza un om perfect, si cu atat mai putin sa aiba un idol – ca fapt divers, si idolatrizarea unor oameni politici, exprimata prin slogane de genul „Iliescu te votam, te votam cu neamu’, ca sa moara… etc.”, sau auto-etichetari de clan idolatru (basist, udrist, macovist), ne-a adus unde suntem. Dar niste minime criterii, ar trebui sa fie indeplinite:

1. Sa nu fi fost parte a sistemului, nici la nivel parlamentar, nici la nivel guvernamental, si nici la nivelul administratiei locale – aici, Ciolos, ca despre personajul asta toxic vorbesc, pica examenul, din start;

2. Dupa 27 de ani (de fapt, cam 70, dar hai sa limitam orizontul temporal) de conduceri de stanga, timp suficient pentru a demonstra ineficienta stangii, sa fie o persoana care se ghideaza dupa o doctrina de dreapta, conservatoare – din nou, „nil” pentru Ciolos, care are, mai degraba, idei ale marxismului cultural, decat de dreapta;

3. Daca este posibil, sa aiba o valoare intelectuala ridicata – aici, ma rog, Ciolos nu poate fi scos complet din ecuatie, desi nu studiile agronomice te fac sa intri in categoria intelectualitatii…

Nu-l simpatizez pe primarul londonez, ba chiar… in fine, nu are importanta, chestia este ca toata lumea foloseste citatul ala, in care primarul Londrei spune ca „atentatele teroriste fac parte din traiul intr-un oras mare”, dar scos din context. Cunoasteti si restul declaratiei? Daca nu, uitati niste fragmente mai ample:

„Sadiq Khan has said he believes the threat of terror attacks are “part and parcel of living in a big city” and encouraged Londoners to be vigilant to combat dangers.

The Mayor of London revealed he had a “sleepless night” after the recent bombing in New York, and said major cities around the world “have got to be prepared for these sorts of things” to happen when people least expect them.

“That means being vigilant, having a police force that is in touch with communities, it means the security services being ready, but it also means exchanging ideas and best practice”, Mr Khan told the Evening Standard shortly before a meeting with New York mayor Bill de Blasio.”

Nu-mi plac manipularile, indiferent in ce directie merg. Consider ca nu poate exista o scuza valabila, pentru o manipulare a adevarului, nici macar atunci cand cel care o face, crede ca o face intr-un scop bun si legitim.

Articolul a aparut in Evening Standard, pe 22 septembrie 2016, si daca folositi Google Translate (daca engleza va este complet straina), o sa aveti o traducere decenta, suficienta ca sa sesizati diferenta imensa de sens, dintre citatul scos din context, si pus in context.

Fara sa uit de porcariile (la propriu, la figurat, cum vreti) lui Dragnea, magariile guvernului Grindeanu, si tot ce mai inseamna mizeria politico-infractionala pesedista, de la bolsevicul-criminal (pleonasm, stiu) Iliescu, si securistul Voiculescu, si pana la pupilii lor, Nastase, Tariceanu, ori Ponta, ma gandesc la lumea in care traim, intoarsa pe dos, de o adeptii unei religii incompatibile cu civilizatia moderna: Islamul.

Discutii interminabile, legate de musulmanii buni, care niciodata nu ar deveni musulmani rai… Nu, nu au cum „sa devina” rai. Tot ce trebuie sa faca, este sa fie buni musulmani, si sa-si linseze sotia infidela, fara frica de lege, daca traiesc intr-o tara musulmana, sau sa-i zboare creierii pe pereti, fetei adolescente, in fata fratilor si surorilor, in ciuda legii britanice, daca traiesc in Anglia, pentru ca aceasta l-a „dezonorat”, iesind in oras cu un baiat…

Traiesc intr-un oras pestrit, in care majoritatea, de mult, nu mai este reprezentata nici de englezi, si nici de crestini. In Londra, in afara de populatia autohtona, crestina, in decenii de imigratie, s-a format o alta majoritate, compusa din arabi musulmani, arabi crestini (extrem de putini, majoritatea provenind din Siria si Liban), indieni (hindu, sikh, etc.), chinezi (majoritatea budisti), filipinezi, indonezieni, si asa mai departe. In ultimii ani, desi majoritatea nu sunt cetateni britanici, balanta populatiei londoneze crestine s-a mai echilibrat: cam jumatate din cei 3 milioane de polonezi, stau in Londra, majoritatea romanilor, tot asa, etc. Si NICIODATA nu am auzit de un budist, hindu, ori sikh, sa-si omoare copila, intr-un „honour killing”, demn de timpuri preistorice, si nici de teroristi din randurile lor. Repet: NICIODATA!

In schimb, un inalt oficial din structurile anti-teroriste britanice, a declarat ca peste 50 de atacuri teroriste musulmane au fost dejucate, in faze incipiente, in ultimii 10 ani (http://www.bbc.co.uk/news/uk-england-london-33417300). O cifra inspaimantatoare, nu-i asa? Pe de alta parte, in doar cinci ani, in UK au avut loc peste 11.000 de „honour crimes”, care includ si cazuri de ucidere a victimei, pe considerente religioase, dictate de Islam – http://www.bbc.co.uk/news/uk-33424644. Si asta este doar varful aisbergului. Nu sunt date clare privind mutilarea genitala a fetitelor (FGM), tot pe considerente religioase dictate de islam, deoarece aceasta se petrece, de cele mai multe ori, prin trimiterea fetitelor peste hotare, in tara de origine a familiei, si tacerea lor, dupa „operatia” care implica indepartarea labiilor si clitorisului, este asigurata prin teroare. Teroarea gandului ca vor fi ucise, daca vorbesc impotriva unui „act sfant”…

Pentru moment, tot ce putem face, este sa ne punem speranta in politisti, in cazul celor care traim in tari cu o populatie musulmana consistenta, si sa ne opunem nebuniei „importului” de potentiali teroristi musulmani, in cazul in care traim in tari in care populatia musulmana reprezinta un procent nesemnificativ, asa cum este Romania, de exemplu. Dar, asta, in mod sigur, nu este suficient. Metoda „calcatului cu masina” este imparabila. Metoda folosirii unor arme albe, este perfida, si greu de blocat. Si orice alta metoda de „lup singuratic”, este de nedetectat, inainte de infaptuirea atacului terorist. Oameni aparent normali, intr-o zi, pleaca la un „razboi sfant” (Jihad), si omoara. Total imprevizibil…

Asa ca, pe termen scurt, da, putem sa speram ca o sa fim feriti de ghinionul de a deveni victime. Pe termen lung, insa, speranta nu este suficienta. Este nevoie, indiscutabil, de o alta abordare. In primul rand, statele occidentale trebuie sa inteleaga un lucru simplu: traim in mijlocul unui razboi, atipic, asimetric, dar nu mai putin razboi. Si intr-un razboi, nu lupti nici cu politisti, si nici cu trupe anti-tero, a caror paradigma de functionare a fost dezvoltata in perioada terorismului politic, ce are alte caracteristici – in primul rand, teroristii miscarilor politice, au revendicari clare, uneori legitime, si mai ales, intentioneaza sa supravietuiasca atacului… Nu, razboaiele se poarta altfel. De preferinta, la inamic, acasa. In al doilea rand, la tine acasa, orice sustinator al inamicului, sau al ideologiei inamice, trebuie tratat ca atare: este un inamic. Vrea sa fie tratat altfel? Este LIBER sa se dezica de ideologia inamicului, si sa nu o promoveze. Eventual, este liber sa plece acolo unde ideologia lui este ok: la inamic. Cu riscurile de rigoare, bineinteles…

Ieri, pe la ora 11, in fata unui depozit de materiale de constructii, trei romani, zgribuliti, stateau de vorba:

– Şe crezi, mai ne ie careva la munca?
– Io dă unde să stiu?
– Io mai stau putin, si ma duc, ca si ala dă ieri, nici inapoi nu a vrut sa ne aduca, daca o fi la fel azi, iar ajung acasa la 11 noaptea…

Am incercat sa redau accentul regional, dar ce nu pot sa redau, este incultura, lipsa de scoala, daca vreti, care tipa prin toti porii lor. Sunt oameni veniti de prin satele Romaniei, fara al act la ei, decat cartea de identitate, care se pricep sa faca mai nimic, cu speranta ca se gaseste de munca. Stau inghesuiti, cate 25-30, in case cu 4 dormitoare, dormind pe saltele asezate direct pe podea, aliniati ca sardelele. De luat la munca, nu prea se inghesuie nimeni sa-i ia: in afara de lipsa de calificare, care-i face utili doar pentru sarcini brute – sapaturi, carat moloz, descarcat si carat materiale – nu au nici actele necesare (carduri care sa ateste ca au cunostinte suficiente de protectia muncii, ca sa nu mai vorbim despre numar de asigurari sociale, inregistrare pentru taxe, etc.), sau macar un cont bancar. In plus, sunt absolut incapabili sa se miste printr-o metropola de talia Londrei: daca-i ia cineva la munca, trebuie sa-i duca si sa-i aduca inapoi fix in acelasi loc, altfel risca sa ramana pierduti, prin metroul londonez. Sa mai spun ca nu rup o boaba de engleza???

Ei bine, exista un echivalent al acestei categorii de romani, si aici, in Anglia. Vorba vine, echivalent, pentru ca diferentele sunt imense: englezul aflat pe treapta cea mai de jos a societatii, stie sa citeasca, si chiar citeste, daca nu altceva, atunci macar ziarele gratuite din metrou – Metro, dimineata, cand merge la munca, Evening Standard, seara, cand se intorc de la munca), stiu cine este prim-ministrul in functie, si in general, au lipsa de cultura a unui absolvent de 8 clase. Totusi, comparati cu incultii romani, stralucesc. Pana la un punct, chiar poti sa porti o discutie cu ei, daca nu despre altceva, macar despre subiecte comune, dar de mare interes, cum ar fi niste alegeri, de exemplu. Chiar stiu cate ceva despre partidele care participa in alegeri, despre candidatii lor, si chiar daca nu stiu programele de guvernare propuse, in detaliu, stiu care este ideea generala din ele.

Am avut ocazia sa stau de vorba, cu ambele categorii: inainte de alegerile parlamentare si inaintea referendumului Brexit, cu englezii astia neciopliti, cu accent aproape imposibil de deslusit, si inaintea alegerilor din decembrie trecut, cu ai nostri. Primii, cand a fost vorba de campania electorala pentru parlamentare, care a fost mai calma, mai echilibrata, chiar stiau pe ce lume traiesc, si abia in cea pentru Brexit, care a fost mult mai violenta, cu linsaje mediatice, si argumente de ordin emotional, mai degraba, decat cu argumente rationale, am simtit o oarecare bulversare. Dar chiar si atunci, esenta o prinsesera: daca votam DA, legile se fac in Westminster, nu la Brussels (da, stiau de Brussels), si nu mai vin strainii peste noi, daca votam NU, continuam sa avem probleme de suveranitate, si hoarde de imugranti, daca nu in tara, cel putin la portile Angliei – sa nu uitam, asta se intampla in timpul crizei de la tunelul de sub Canalul Manecii.

In schimb, romanii nostri, despre care vorbesc aici, si daca ar fi fost extraterestrii, nu ar fi putut sa fie mai necunoscatori ai lumii in care traiesc. Unii, nici nu realizau ca urmeaza sa voteze pentru parlamentare: voiau sa se duca la vot, ca sa scape de primarul ala nenorocit, care nu dadea ajutoarele (habar nu am ce inseamna asta) la timp… Pentru majoritatea, exista un singur partid: PSD. Restul partidelor??? Nuuu, aia sunt niste nenorociti, care vor sa vanda tara la unguri. De unde stiu asta? De la „dom’ primar”, bineinteles. Nu poti sa discuti cu ei, se uita la tine cu o privire opaca, din care, daca insisti, mai licareste cate o umbra de ura – probabil indreptata spre necunoscutul din spusele tale, nu neaparat catre tine, ca persoana. Oricum, vorbesti degeaba…

Ce face diferenta intre acesti oameni? Clar, bruma de scoala in plus, a „maite”-ului englez, capacitatea si obisnuinta de a citi un ziar, care chiar daca este partizan, pastreaza o decenta a jurnalismului. In rest, nimic. Scoala, in care chiar au invatat ceva, si presa, care chiar face jurnalism, fac diferenta intre electoratul roman, si ce englez. Chiar si la baza lui, acolo unde discutiile filozofice, despre curente politice, democratie, stat de drept, chiar nu au sens. Dar cu un PIC de scoala, si cu o presa DECENTA, macar poti sa discuti despre lucruri concrete – efectele cresterilor salariale, de exemplu – cu sanse de a fi inteles. Fara aceste doua lucruri, putem sa vrem sa schimbam clasa politica, pana nu mai putem, pentru ca in fata urnelor, avem aceiasi alegatori. Si pe astia, doar asa putem sa-i schimbam: cu scoala si presa de calitate.

P.S. Mai exista varianta unei revolutii, dar exista sansa, destul de serioasa, ca sa degenereze intr-un razboi civil, in care cei care #rezista sa fie opusi celor descrisi mai sus. Si nu cred ca sunt in stare sa pariez pe cei cu tag…

PSD o sa cada, o sa dispara, sau in cel mai bun caz (pentru PSD), o sa ajunga o fantoma politica. Greu de spus cand, sau cum. Poate ca o sa mai dureze agonia asta inca un deceniu – Doamne fereste! – sau doar cateva saptamani. Poate ca o se o sa stinga incet, in scancete de penali dusi la puscarie, sau o sa fie o „moarte” violenta, data de o adevarata revolutie. Dar un lucru este sigur: PSD o sa dispara. V-ati gandit care vor fi problemele Romaniei, de DUPA disparitia PSD? Pentru ca, indiscutabil, vor fi multe, si mari.

Unele dintre ele sunt anticipabile, cum ar fi, de exemplu, „demolarea si reconstructia” intregului sistem, de la Constitutie (de preferat) si pana la eliminarea si inlocuirea puzderiei de legi strambe – asta, cand nu sunt de-a dreptul idioate – plus a normelor si regulamentelor de aplicare a acestor legi, cu noi coduri de legi, simple, aplicabile, fara contradictii, si eficiente. Sau, o alta problema, infinit mai grea decat cea anterioara: transformarea sistemului de invatamant actual (poate-si face cineva „mila” de el, si scoate cuvantul „educatie” din context, si lasa aspectul asta in grija familiei!), dintr-unul care produce analfabeti functionali pe banda rulanta, in unul care sa cearna valorile, in primul rand pe parcursul primilor 12 ani de scoala, astfel incat sa existe o indrumare profesionala reala si realistica, spre piata muncii, si care sa nu mai permita non-valorilor sa acceseze invatamantul superior, cu tot ce inseamna el.

Cu ultimul exemplu, cel legat de invatamant, ma aproprii de categoria problemelor greu de anticipat. Spun asta, pentru ca in cazul sistemului de invatamant, exista deja tentatia de a vedea reforma lui ca pe un simplu copy/paste dupa diverse sisteme occidentale, care sunt fie vazute ca adevarate capodopere ale invatamantului, fie sunt considerate compatibile cu societatea romaneasca, fie – pur si simplu – sunt familiare celui/celor care-l propun(e). Ori, asta ar fi o greseala fundamentala. Occidentalii – destul de timid, ca doare! – se intreaba deja cu ce gresesc, de au asiaticii rezultate mai bune, nu la nu stiu ce teste sofisticate, ci la testul suprem al oricarui sistem de invatamant, ala care pune absolventii, de orice grad ar fi ei, in fata provocarilor vietii reale. Practic, ar insemna sa copiem, fara noima, sisteme de invatamant care, in moduri diferite de cel romanesc, obtin (in esenta), acelasi rezultat: armate de analfabeti functionali, majoritatea cu diplome de invatamant superior. Motivul acestor rezultate pare sa fie legat exact de absenta unui sistem functional de „cernere” a valorilor, si de oprire a fiecarui elev/student la pragul maxim pe care EL este capabil sa-l atinga, dar NU sa-l depaseasca.

O alta problema posibila, care poate avea consecinte dramatice in viitor, in cazul alegerii unor solutii gresite, este data de posibilitatea ca dupa disparitia PSD, partea stanga a spectrului politic (care, din punctul meu de vedere ar putea sa fie complet absenta, dar nu insist, ca este o discutie lunga!), sa fie ocupata de reprezentantii neo-marxismului, si acestia chiar sa ajunga la putere. Implicatiile ar fi enorme, si ar fi echivalente cu saritul din tigaia incinsa a mocirlei politice pesediste, in cazanul cu apa clocotita, al corectitudinii politice. Aceasta corectitudine politica, care in Occident a facut ravagii, prin transformari lente, dar profunde, care au eliminat orice libertate de a critica ideologia neo-marxista, care – culmea! – se auto-intituleaza „liberal-progresista”, si se bazeaza pe o teorie numita, cu si mai mult tupeu, „Teoria critica”. Nu insist prea mult, cei care habar nu au ce inseamna neo-marxism, sau corectitudine politica, pot incepe prin a citi articolul acesta: https://ihincu.wordpress.com/2016/01/31/ce-este-marxismul-cultural/ – sau pot face cautari pe cont propriu, folosind cuvinte si expresii cheie, ca: Gramsci, cultural-marxism, neo-marxism, Frankfurt School. La fel ca in exemplul anterior, partea ingrijoratoare este ca influentele neo-marxismului se simt, deja, in politica romaneasca, si exista simpatizanti ai unor politicieni care, desi nu recunosc ca promoveaza forma asta de marxism, exact asta fac.

Am adus in discutie cele doua exemple de probleme potentiale, care probabil vor fi puse in fata societatii romanesti, datorita faptului ca sunt legate: sistemele de invatamant occidentale au fost prima tinta a marxismului cultural. Acesta s-a raspandit initial in campusurile universitare, unde s-a inradacinat, ca o buruiana ideologica, si in timp, cand fostii studenti au devenit dascali – si/sau politicieni – a transformat transformat intregul sistem de invatamant intr-o unealta marxista, de raspandire lenta, dar sigura, a tuturor aberatiilor neo-marxiste, a corectitudinii politice, de la varste fragede, cand mintea copiilor poate fi modelata in orice forma, inclusiv in cea de viitor dependent de stat, incapabil sa-si mai doreasca libertatea, datorita fricii de a pierde suportul statului. Si asta ma ingrozeste, pentru ca in Romania, prin metode diferite, dar tot marxiste, de 70 de ani se modeleaza un om nou, cu exact aceiasi caracteristica: frica de libertate. Ori, intr-un asemenea „sol” social, o alta aberatie marxista are sanse majore sa prinda radacini.

Adevarul este ca, pe langa lupta asta, de zi cu zi (sau de seara cu seara, in pietele Romaniei), impotriva oligarhiei rosii, ar trebui sa prevenim o viitoare lupta, impotriva unor alte aberatii politice, la fel de periculoase ca si socialismul oligarhic pesedist. Este mult mai usor sa o facem acum, cand inca nu exista o raspandire mare a unor asemenea ideologii, decat dupa caderea PSD si a sistemului pe care se bazeaza puterea pesedista, cand se va crea, in mod sigur si evident, un oarecare gol politic. Si singura cale de a lupta impotriva unor viitoare probleme de genul acesta, indiferent cum privim lucrurile, si indiferenta cata greata de politica a fost indusa in societatea romaneasca, este aparitia unor adevarate partide de dreapta, conservatoare, care sa fie, deja, bine fixate pe scena politica, la momentul prabusirii pesediste. Trebuie sa lasam agatarea de tot felul de pseudo-alternative la PSD, deja existente in politica de varf romaneasca: nici macar una nu este, cu adevarat, de dreapta. Nici macar una, in realitate, nu propune un program de reformare a Romaniei, pe bazele unei doctrine conservatoare de dreapta. Asa ca, partide noi, de dreapta, sustinerea micilor partide de dreapta existente – prin inscriere, ca membri cotizanti – sunt singurele cai de evitare a greselilor facute de occidentali. O sa avem o sansa, nascuta chiar din dezastrul generat de pesedisti: sansa de a modela o noua Romanie, mai buna decat cea existenta, si fara erorile occidentale. Depinde de noi daca o fructificam, sau o ratam.

Daca pana la momentul alegerilor, mai puteam sa inteleg inversunarea unor romani, manifestata impotriva lui Trump, deoarece exista explicatia simpla, legata de viitorul Romaniei in NATO, si in general, de implicarea SUA in oprirea agresivitatii rusesti, acum nu o mai pot intelege: este clar ca SUA, sub administratia Trump, va fi MULT mai incisiva, fata de expansionismul rusesc, decat a fost sub administratia Obama – de fapt, tocmai lipsa de incisivitate a administratiei Obama, si subminarea puterii militare a statului pe care-l conducea, a permis Rusuei sa ridice, inca o data, capul din mocirla pretentiilor expansioniste, si sa reia punerea in practica a Testamentului lui Petru cel Mare…

Chiar si atunci, cand erau aduse in discutie argumente stupide, bazate pe idei absolut bizare, de genul „Hillary Clinton este de preferat, pentru ca Michelle Obama este mai doamna decat Melania Trump”(???), simteam ca ma blochez, in fata unor minti aberante. Dar, cu sau fara alte argumentari, alegerile din SUA au trecut, si chiar daca au continuat sa existe contestari stupide, plecate din totala lipsa de intelegere a felului in care functioneaza republica asta, numita SUA, contestari care aduceau in discutie „votul popular”, si chiar daca aceste contestari erau un ecou futil al contestarilor facute de tabara perdanta a sustinatorilor lui Clinton, preluate de CETATENI ROMANI, deci cetateni ai unui alt stat, am crezut ca faptele administratiei Trump vor contracara curentul asta absurd.

Se pare insa ca, absurditatea continua: de la comparatii de genul „Trump este un fel de Dragnea”, si pana la a califica refuzul unei strangeri de mana, la sedinta foto oficiala, care are rolul sa transmita mesaje politice – ca sa fie clar, asta era sensul respectivei strangeri de mana, nu este vorba de o forma de salut – ca fiind o mitocanie. Partea interesanta este alta: aceiasi oameni care refuza sa vada argumentele factuale, care califica administratia Trump in categoria admonistratiilor care fac tot ce este posibil pentru transpunerea in practica a programului care a stat la baza alegerii, chestie rarisima in lumea politicii, refuza sa vada si motivele pentru care acea strangere de mana a lipsit. Pentru ca asemenea motive nu doar ca exista, dar sunt multe, din care dau doar trei exemple:

– Angela Merkel, cancelarul Germaniei, este cea care, in Europa, secondata de prim-ministrul Suediei – se putea sa lipseasca cea mai neo-marxista tara europeana??? – incita la un fel de „rebeliune”, impotriva unei masuri care tine de afacerile interne ale SUA, spunand ca lupta impotriva terorismului nu justifica interzicerea vizei pentru cei care vin din tari cu risc sporit de a exporta terorism si teroristi, si spunand ca va cauta cai legale de a lupta impotriva acestei interdictii – ca sa fim clari: cai legale de a lupta impotriva unei interdictii care tine de afacerile interne ale SUA!

– Katja Kipping, liderul opozitie din Germania, este cea care cere Angelei Merkel sa faca, IN NUMELE UE (asta, ca o dovada in plus, ca germanii vad UE ca pe o anexa a Germaniei), o plangere la ONU, impotriva SUA, pentru ca aceasta interdictie ar fi o „cruciada impotriva musulmanilor”. Asa ca, atunci cand puterea si opozitia isi dau mana, impotriva unei alte tari – pentru ca atacarea politucilor administratiei unei tari, asta inseamna), nu mai putem vorbi despre pozitia guvernarii din Germania, ci despre pozitia Germaniei SI germanilor!

– Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a fost cea care, dupa victoria lui Donald Trump, a lansat o amenintare dura, la adresa relatiilor americano-germane, spunand ca tot ce poate sa-i ofere noii administratii este doar o coopoerare conditionata de respectarea, printre altele, a aberatiilor neo-marxiste, a caror eliminare a fost (si este) o componenta importanta a programului Trump: egalitatea de gen (retineti: de gen, nu intre sexe), si a orientarilor de gen (retineti: orientari de gen, adica a celor care se declara ca aparinand unora dintre zecile de „genuri” inventate de neo-marxisti). Adica, pe scurt: cooperam cu SUA, doar daca presedintele SUA, si administratia acestui presedinte, adopta o atitudine opusa celei care a condus la victoria in alegeri. Serios???

Ei bine, partea absolut interesanta, este ca toti romanii pe care i-am vazut sa aiba atitudini de genul acesta, legate de Trump, sau de administratia Trump, au vederi de stanga. Stanga aia, care de 70 de ani, ne nenoroceste, si de care nu mai reusim sa scapam. Sigur, unii dintre ei sunt impotriva PSD, sau au chiar poze de profil cu #rezist. Dar asta doar pentru ca ei considera fie ca PSD a intinat idealurile „nobile” ale social-democratiei – pentru cei care nu stiu, asta este o parafraza la ce a spus Iliescu, in primele ore ale Lovilutiei din ’89: „Ceausescu a intinat idealurile nobile ale comunismului”(!!!) – fie ca sistemul oligarhic pesedist ar trebui inlocuit cu un sistem neo-marxist, in care corectitudinea politica sa asasineze si umbra de libertate pe care o mai avem. Dar indiferent de ce sunt ei impotriva PSD, fie ca sunt socialisti care declara ca le este dor de efervescenta stangii franceze din anii 70, sau neo-marxisti „pur-sange”, ei reprezinta un pericol mortal, pentru Romania: acela de a trece de la o oligarhie post-comunista securisto-comunistoida, la o un sistem socialist, tot post-comunist, dar care este la fel ucigator, pe termen lung, ca si actuala mocirla politica.

Citesc, cu stupoare un articol care califica gestul lui Trump ca o gafa diplomatica, fata de „o mare putere europeana”. In alta parte, cineva spunea, intr-un comentariu, ca Trump a sarit calul (referirea era tot la atitudinea fata de Merkel), fata de UE.

Haideti sa lamurim lucrurile:

1. Germania NU este, si nu ar trebui sa fie o „putere europeana”. Este o tara cu o economie grozava, care „duduie”, dar este o tara invinsa in ultimul razboi mondial (scriu asa, pentru ca sper sa fie ultimul…), si toate tratatele relevante pentru statutul asta de invins, pana la cel din 1990, o pun exact acolo unde trebuie.

Faptul ca, in ultimii ani, sub conducerea merkeliana, Germania a incercat sa realizeze prin control economic si financiar, ce nu au reusit Wilhelm II si Hitler, prin forta armelor, in doua razboaie mondiale, nu este decat o confirmare a faptului ca Germania a fost, este, si va fi o amenintare pentru Europa, si implicit, pentru restul lumii.

O federalizare a UE, daca ar fi sa se intample, asa cum stau lucrurile acum, s-ar face sub o cvasi-hegemonie germana, atat politico-economica, dar si militara – restrictiile militare sunt unul unul dintre cele mai dure aspecte din tratatele care implica Germania ca stat invins, si ocolirea acestor restrictii nu cred ca ar fi benefic.

2. Numele Merkel nu numai ca NU este sinonim cu UE, dar prin politicile impuse UE, prin birocratii impusi pe filiera merkekiana la Brussels, poate ca va fi chiar cea care va distruge UE – vezi punctul anterior. Punct!

1. Indiferent cat vor continua protestele, indiferent daca vor mai fi manifestatii de talia celei de 600.000 de oameni, sau chiar mai mari, ministrii guvernului pesedist, infractorii din politica romaneasca, si orice alta lichea politica, nu vor demisiona. Nu de alta, dar nu avem parghii pentru a forta aceste demisii, in afara de violenta, iar folosirea violentei, desi ar da rezultate – ma rog, daca romanii ar iesi in numar mare in strada, si daca ar fi predispusi la violenta – este fix ultima problema care ne mai trebuie.

O revolta violenta este incontrolabila, poate genera victime si de partea protestatarilor, sau dintre politicienii care nu ar merita sa fie tratati cu violenta, ca sa nu mai vorbim de vidul politic care s-ar crea, si de posibilitatea de a ne trezi cu alti nenorociti, care sa umple acest vid. In plus, intr-un caz extrem, ne putem trezi cu un adevarat razboi civil, cu tot ce ar insemna asta. Pe scurt: protestele, pasnice sau chiar violente, mergand pana la o revolta/revolutie violenta, nu au cum sa conduca la rezultatele dorite: eliminarea infractorilor din politica Romaniei, ca prim pas pentru reformarea intregului stat, si a societatii. Mai rau, in cazul unei revolte/revolutii violente, pot sa conduca la rezultate catastrofale.

2. Formarea de partide, din mijlocul acestor proteste – oricum, dupa un start promitator, se pare ca ideea a rasuflat – nu poate aduce schimbari pozitive dramatice la urmatoarele alegeri: sistemul electoral o sa ramana la fel de prost, sau va fi si mai rau, pentru ca nu-mi inchipui PSD sa schimbe ceva, care sa-l dezavantajeze.

In linii mari, la urmatoarele alegeri, vor exista aceleasi hibe legislative, si aceleasi norme tembele, ca si pana acum:

– cele cateva milioane de romani, aflati la munca in strainatate, si orice alt roman, care nu se afla in raza circumscriptiei in care este arondat, pe baza domiciliului din C.I., nu pot vota;

– chiar daca romanì din strainatate voteaza, facand dovada unui domicilu acolo, Circumscriptia 43 – Diaspora, tot un numar ridicol de parlamentari are alicat – 6 parlamentari, pentru cateva milioane de alegatori;

– inscrierea in cursa electorala a noilor partide, o sa fie la fel de dificila, cu piedici administrative imense – idem, pentru candidatii independenti;

– media romaneasca, aservita PSD, ca si pana acum, va fi un instrument de manipulare in masa, si de linsaj politic, al oricarui contracandidat;

Pe scurt, sansele ca niste noi partide, sa infranga PSD in alegeri, sunt minime. Daca adaugam si incapacitatea de colaborare electorala intre partidele romanesti, dovedita, din plin, in ultimii 27 de ani, tabloul este complet.
___________________________________

Asa cum se vad lucrurile, si cu perspectiva ca PSD sa le inrautateasca, totul pare pierdut. Si totusi:

– protestele ar trebui sa continue, daca nu pentru alt motiv, macar pentru ca PSD sa ramana constient ca NU poate prosti toata societatea;

– noi partide ar trebui sa apara, si sa exerseze, in urmatoarea perioada, trei lucruri: a) cum sa faca un front comun impotriva PSD; b) cum sa guverneze, prin formarea unei garnituri complete de viitori ministri si parlamentari, care sa aiba pregatit un program de guvernare; c) cum sa atinga electoratul abonat la absenteism.

Tot pe scurt, ramane cum am stabilit: #rezistam 🙂

Incerc sa scriu ceva, care sa exprime, delicat, greata cumplita pe care o simt, si nu reusesc. Privesc, de la cateva mii de kilometri, zbaterea nauca a poporului meu, in incercarea de a avea o tara si o viata normala, dar care refuza, cu o incapatanare teribila, sa inteleaga cateva lucruri simple: puterea de la Bucuresti nu mai are nimic in comun cu o putere politica, este formata din infractori, opozitia lor este anemica si nesemnificativa, Justitia, deja semi-paralizata, dupa 27 de ani de coruptie si politizare, urmeaza sa devina o marioneta, aflata in subordinea infractorilor, presa si televiziunile care mai sunt independente, sunt si ele in pericol de a fi eliminate sau anexate, legile se dau cu un dispret total fata de orice principiu de drept, si au ajuns sa fie folosite pentru a legifera faradelegea, iar societatea este divizata de o falie culturala imensa, care face ca dialogul, intre cei aflati de o parte si de alta a faliei, sa fie imposibil – indiferent cat de frumoasa este ideea de dialog, acesta implica o oarecare compatibilitate intelectuala, intre cei care dialogheaza…

Si in timpul asta, in care cei care sunt constienti ca ceva trebuie schimbat, dar cu ochii inchisi la cele de mai sus, cauta solutii care ar functiona, fara indoiala, dar nu in Romania, ci intr-un stat in care puterea este formata din politicieni, nu din infractori, in care opozitia are glas, presa este neiertatoare, atunci cand este cazul, cu derapajele politicienilor, Justitia este independenta de factorul politic, si asa mai departe (adica, exact inversul situatiei din tara noastra), ei bine, puterea asta, a infractorilor, se pregateste sa aplice lovitura de gratie statului roman, si sa-l transforme intr-o imensa masinarie infractionala, care cu impunitate, sa fure si ultimul leu sau euro, din bugetul tarii. Cand se vor trezi, cei care vor schimbare – daca se vor trezi! – va fi prea tarziu, si o sa fie irelevant daca o sa apara si constientizarea greselii facute…

– De ce iesiti in strada?
– Cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi.
– Si daca aceste demisii nu devin realitate, atunci ce intentionati sa faceti?
– In cazul acesta, #rezistam!!!
– Adica???
– Iesim, in continuare, in strada!
– De ce iesiti in strada?
– Cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi.
– Si daca aceste demisii nu devin realitate, atunci ce intentionati sa faceti?
– In cazul acesta, #rezistam!!!
– Adica???
– Iesim, in continuare, in strada!
– De ce iesiti in strada?
– Cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi.
– Si daca aceste demisii nu devin realitate, atunci ce intentionati sa faceti?
– In cazul acesta, #rezistam!!!
– Adica???
– Iesim, in continuare, in strada!
– De ce iesiti in strada?
– Cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi.
– Si daca aceste demisii nu devin realitate, atunci ce intentionati sa faceti?
– In cazul acesta, #rezistam!!!
– Adica???
– Iesim, in continuare, in strada!
– De ce iesiti in strada?
– Cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi.
– Si daca aceste demisii nu devin realitate, atunci ce intentionati sa faceti?
– In cazul acesta, #rezistam!!!
– Adica???
– Iesim, in continuare, in strada!
– De ce iesiti in strada?
– Cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi.
– Dar sa intrati, peste ei, in Parlament, nu credeti ca ar fi o solutie???
– Va rugam, fara violenta! Noi cerem demisia politicienilor corupti, a celor care manipuleaza principiile de drept, si care considera ca pot sa faca ORICE, daca au fost alesi…

I-am promis unuia dintre amicii mei de pe feisbuc ca am sa revin asupra unui subiect atins cu ceva zile in urma: Diaspora si formarea unor noi partide. Si nu numai a unor noi partide, lucrul acesta este valabil pentru aproape orice fel de asociere, de interes general, care nu se adreseaza, exclusiv, celor plecati din tara temporar – pentru ca, de fapt, asta este diaspora aia, la care facem referire, de cele mai multe ori.

Evident, exista si o diaspora „de’adevaratelea”, oameni care au fie pasaport de cetatean roman cu domiciliul in strainate, fie pasapoarte si cetatenii duble – oricum, nu despre ei vreau sa vorbesc. Vorbesc despre cei care, muncesc afara din tara, uneori, cu intreaga familie, dar nu au rupt legatura cu tara: banii stransi afara, sunt trimisi in tara, in tara au casa – sau in tara isi construiesc casa – si viseaza sa se intoarca acasa, cand timpul su timpurile vor fi potrivite. Acestia sunt cei 3-4-5 milioane de romani, numiti „diasporeni”.

Ei bine, acesti oameni, indiferent cat de mult si-ar iubi tara, indiferent cat de mult ar vrea sa vada Romania scapata de ciuma pesedista, si oricat de mult ar vrea sa se implice, au cateva handicapuri:

1. DISTANTA – In primul rand, evident, este distanta, care face aproape imposibila prezenta lor, ca membri fondatori, in fazele initiale ale fondarii unui partid. A fonda un partid, dincolo de formalitatile legale, care intervin mult mai tarziu, implica discutii ample, intre membrii fondatori, pentru definirea doctrinei partidului (atentie: nu folosesc cuvantul „ideologie”, chiar consider ca nu are ce cauta in discutia despre un partid!), care, prin principiile continute, sa poata sta la baza oricaror actiuni viitoare ale partidului, de la simple luari de pozitie, si pana la programe de guvernare.

Acest set de principii, trebui gandit cu mare atentie, de la ideile in sine, care sunt incluse in fiecare dintre ele (implicatiile avute de aplicarea acelor idei, raportarea la restul principiilor, etc.), si mergand pana la detalii de semantica si topica – sa nu uitam, uneori, un cuvant cu multiple intelesuri, o virgula, pot modifica sensul general al unei fraze, si asta poate genera probleme majore, in functionarea respectivului partid.

De asemenea, faza initiala a fondarii partidului, implica si o imensa munca organizatorica, care nu poate fi facuta din afara tarii, si care este, in mod clar, o munca neretribuita, in nici un fel. Pana la punctul in care partidul poate sa-si permita un minim de personal administrativ – asta, DACA este primit pozitiv, DACA apare un numar suficient de membri cotizanti, etc. – membrii fondatori trebuie sa fie capabili sa faca aceasta munca administrativa, in timpul lor liber, ori acest lucru, intr-o tara in care birocratia administrativa este bazata, in proportie de 90%, pe hartie, implica prezenta fizica in tara, in fiecare zi, si asta ar insemna, pur si simplu, abandonarea oricaror lucruri realizate „afara” – slujba, afacere – pentru un proiect care, indiferent cat de bine ar fi pus la punct, nu poate avea 100% sanse de reusita.

2. „N-ATI MANCAT SALAM CU SOIA” – Indiferent cat timp a trecut de la celebrul slogan iliescian, adresat politicienilor ca Ratiu, ori Campeanu, aceasta metoda de a starni antagonisme intre cei care au ales sa se intoarca in tara, cu gandul sa faca ceva pentru tara lor, si cei ramasi in tara, care chiar daca au pozitia de simpli spectatori, reprezinta un potential bazin de sustinatori pentru un nou partid, inca functioneaza.

Exista o intreaga masa de cetateni care, la modul cel mai serios, contesta celor care au ajuns sa munceasca in alte tari, aproape orice drept, pana la unul dintre cele mai fundamentale: cel de a vota, sau de a fi alesi. Asta este o realitate, si indiferent care ar fi motivele pentru care acea masa de oameni gandesc asa, aceasta realitate nu poate fi ignorata. Practic, orice membru fondator, care este plecat sa munceasca in alta tara, aduce, prin simpla lui prezenta, un plus de vulnerabilitate partidului.
____________________________________

Dincolo de cele doua considerente majore, de mai sus, mai exista si altele, mai mult sau mai putin importante, dar cred ca putem sa ne oprim aici: initiativa formarii unor noi partide NU poate veni de la romani aflati la munca, in strainatate, si cu atat mai putin, de la romani care s-au stabilit, in mod legal, in strainatate. Pe de alta parte, acesti romani pot reprezenta un atu esential, pentru orice partid nou infiintat. Iata ce pot face ei, pentru un nou partid, mai bine decat orice roman care, toata viata lui, a trait doar in tara:

1. KNOW-HOW – Sunt o multime de lucruri, care tin de functionarea unui stat de drept, de relatia statului cu cetateanul, de felul in care functioneaza administratiile de stat si cele locale, intr-o tara normala, si care nu pot fi intelese, cu adevarat, decat atunci cand le traiesti. Mai mult decat atat, acesti romani, muncind si traind in state diferite, pot veni cu solutii complementare, care sa genereze un sistem superior sistemelor existente. Fiecare stat are particularitati de sistem, unele bune, altele mai putin bune, sau chiar rele, si aceste particularitati nu se suprapun, de la un stat la altul. Evident, doua caracteristici de sistem diferite, din doua state diferite, chiar daca sunt pozitive, nu sunt neaparat si compatibile, pentru a fi implementate, simultan, in procesul de creare a unui nou sistem, dar sunt convins ca sunt SUFICIENTE care sa fie compatibile, si care sa ne permita sa modelam un nou sistem, mai bun, folosind experientele altor state.

2. POTENTA FINANCIARA – Din acest punct de vedere, cred ca nu este nici o indoiala ca 100.000 de membri cotizanti care muncesc in afara tarii, – o cifra modesta, daca discutam de un partid cu pretentii, chiar daca este nou infiintat – pot contribui, lunar, cu mult mai mult decat 100.000 de membri cotizanti, care muncesc in Romania. Pentru un roman mediu, care munceste in alta tara, 10 Euro/luna este o suma mai mult decat modica, si probabil ca o cotizatie de 20 Euro/luna, ar fi perceputa ca fiind absolut acceptabila. Asta inseamna ca, acea ipotetica suta de mii de membri cotizanti „diasporeni”, pot sa genereze un buget lunar de 1-2 milioane de Euro, mai mult decat suficient decat pentru a subventiona cheltuielile de start-up ale unui ziar al partidului, ale unei televiziuni, si asa mai departe.
____________________________________

Ca si concluzie: impreuna, romanii din tara, si romanii care muncesc in afara tarii, pot face infinit mai mult decat daca ar incerca sa actioneze, separat, pentru formarea unui partid. Initiativa, membrii fondatori, trebuie sa fie din tara – cel putin, majoritatea – si trebuie sa se puna un accent extraordinar pe efectul sinergetic, al combinarii celor doua categorii de cetateni ai Romaniei

Am dat peste un articol care, intr-un fel aberant, punea alaturi figura lui Carol I, de cea a lui Iohannis. Dar nu despre asta vreau sa va povestesc, ci despre dezmatul de nationalism desantat, lansat de cateva duzini de comentatori, pe ideea „Ce mare lucru a facut veneticul ala, adus in Romania [ca idee, tara noastra inca se numea „Principatele Romane”] cu un pasaport fals, ca sa-si construiasca palate cu banii nostri? Noi eram oricum…” – urmata de o intreaga lista de aberatii pseudo-istorice, „inaltatoare”: Mihai-Amza-Pelea-Viteazul-manz-varza-viezure-piramide-Bucegi-Cucuteni…

Ca o prima remarca: Carol I, cu bani obtinuti din vanzarea unor proprietati din Germania (Prusia, la vremea respectiva), a construit in Romania. Cititi un pic de istorie, vedeti cu ce bani s-au construit unele proprietati ale regelui – nu ale Domeniului Coroanei, ca institutie a statului roman, ci ale regelui – si mai discutam. Cat despre ce eram, pana la venirea lui, iata ce eram: o tara lipsita de independenta, un popor de analfabeti si opincari, cu o treime din teritorii (de fapt, un pic mai mult) aflate sub alte drapele, si aflata:

– din punct de vedere cultural in secolele 10-11;

– din punct de vedere economic, partial in secolele 10-11, partial in secolele 17-18, si doar intr-o mica masura, in secolul 19;

– din punct de vedere politic, eram cam pe acolo pe unde erau occidentalii in secolele 16-17 – asta asa, cu bunavointa.

Ce dracu, chiar am inceput sa recitam din manualele de istorie scrise de comunisti???

Cat despre ce a facut Carol I, pentru Principatele Romane, este suficient daca spun ca, in primul rand, inca din 1866, in Constitutie, a introdus denumirea Romania, in ciuda faptului ca eram sub suzeranitate Otomana. Dupa care, a reusit, cu o armata infima, de 30.000 de soldati (sau 35.000, nu mai tin minte cifra – later edit: 100.000, asa cum m-a corectat cineva), sa obtina independenta, jucand perfect pe plan diplomatic. Adica, a creat Romania moderna, pe care urmasii lui au reusit sa o aduca:

– din punct de vedere cultural in secolul 18-19;

– din punct de vedere economic,  in secolul 19-20;

– din punct de vedere politic, in secolul 19-20.

Dupa care, au venit comunistii, comunismul a fost instaurat, si am ramas o tara in afara Istoriei…

De doua ori, la interval de doar un an si un pic, romanii au iesit in strada, impotriva sistemului condus de infractorii politicii romanesti. De doua ori, au cerut curatarea vietii politice, de tot ce inseamna infractori, dovediti sau doar banuiti. Si de doua ori, au fost ignorati de catre acesti infractori – demisia guvernului Ponta, sau denisia lui Iordache „Altaintrebare”, nu pot fi bifate ca reusite, atata timp cat totul se invarte in jurul adevaratei cauze: grupul infractional organizat, cunoscut sub numele de PSD (sau „Ciuma Rosie”, cum este „alintat” de catre protestatari), cu toate ramificatiile lui trans-partinice.

Si totusi, desi in ambele cazuri au fost tratate cu indiferenta dispretuitoare, protestele s-au stins. Cu mai bine de un an in urma, chiar s-au stins, si acum, lancezesc, chiar daca mai au zvacniri, asa cum a fost cea de duminica trecuta. Ori, asta este bizar, nu se potriveste deloc cu psihologia multimilor, care atunci cand sunt ignorate si dispretuite, din multimi expresive, devin multimi agresive. Ceva nu se potriveste, ceva este complet in neregula, mai ales acum, cand infractorii nu au dat deloc inapoi, decat de forma, si au reluat atacul asupra statului de drept, folosind pozitia lor de parlamentari, sau lingaii numiti pe criterii politice – in CCR, ar fi un exemplu la zi.

Am stat si m-am gandit la asta, si tot ce pot sa gasesc, in comun, la cele doua momente, sunt:

1. Aparitia falselor sperante, date de actiunile NEDECISIVE ale presedintelui Iohannis, care incepe prin a se arata de partea manifestantilor (oarecum), si termina prin a se retrage la Cotroceni, intr-o mutenie deja caracteristica.

2. Aparitia, pe post de anestezic social, a unui fals personaj (ca este unul singur, nu am de ce sa pun pluralul) salvator, care aparent nu are legatura cu clasa politica, desi este – induscutabil!!! – produsul ei: Ciolos.

3. Activarea comandata a unor teme de protest aparent legitime, dar care nu au, de fapt, nici o legatura cu ideea de trimitere la cosul de gunoi al unei intregi clase politice. Aici intra chestiunile de genul „stop defrisarile”, „sustin DNA”, „sustin Ciolos”(!!!), plus aparitiile unor grupuri nefrecventabile – pentru marea masa a protestatarilor – de diversi „dogarei”, dacopati, si altii asemenea.

In contextul asta, pasii inapoi, facuti de puterea infractoare, indiferent cat ar fi de minori si/sau falsi, combinati cu cei trei factori de mai sus, fac explicabila „auto-linistirea” societatii, care ajunge sa creada ca a castigat ceva, pentru ca dupa un timp – o luna, doua, trei – sa se trezeasca, prea tarziu, din anestezie, si sa constate ca nu a realizat mare lucru. Sau, mai rau, tot ce a rezultat din proteste, este o intarire si o mai buna organizare a infractorilor politici.

Inca un aspect: desi folosim cuvinte si sintagme de genul: infractori politici, pesedisti, grupuri infractionale trans-partinice, etc., de fapt definirea celor care impotriva luptam este alta. In esenta, este vorba de fosta nomenclatura comunisto-securista, care a preluat puterea in 1989, si prin metamorfoze succesive, plus cooptari de diverse canalii profitoare, a dezvoltat un sistem oligarhic, caracterizat de o infractionalitate ridicata la rang de politica de stat. Sistemul acesta, care se bazeaza pe o Constitutie schioapa, un sistem de coduri de lege stramb, creat pentru a favoriza coruptia si abuzul, si pe controlul politic unic, al institutiilor care, intr-un stat de drept, ar trebui sa fie independente de factorul politic, este adevaratul adversar.

Daca definim astfel adversarul, devine evident ca nu institutii de genul DNA, sau CCR, sau oricare altele, si nici politicienii nascuti de acest sistem, reprezinta solutia problemei. Solutia problemelor noastre este o schimbare fundamentala a sistemului, si este absurd sa cerem aceasta schimbare de la insusi sistemul care, prin schimbare, ar fi eliminat. Problema este ca de cate ori se pune problema in felul acesta, apar reactii de respingere, din partea societatii, nascute din frica. Nu ma opresc la frica beneficiarilor acestui sistem, care este frica de a pierde totul. Ma refer la frica de necunoscut, a celorlalti, care stiu ca sistemul este cel care trebuie schimbat, dar se intreaba: „Si pe urma, ce facem?”… In esenta, pana nu eliminam aceasta frica, pana cand nu avem o alternativa, nu avem sanse sa castigam lupta cu sistemul.

Frica de necunoscut, de vid politic, nu poate fi eliminata decat in doua feluri:

1. Printr-o frica de magnitudine superioara – de exemplu, imaginati-va un Dragnea, iesind cu o declaratie in care se declara sef suprem, dizolva Parlamentul, si anunta incetarea relatiilor bazate pe tratatele de aderare la NATO si UE – care sa genereze o revolta violenta, a intregii societati;

2. Prin organizarea (nu spun „aparitia”, pentru ca deja exista) unei alternative vizibile, care sa fie perceputa ca fiind viabila. In absenta unei asemenea alternative, oamenii vor continua sa se agate, nauci, de tot felul de sperante false.

Pentru o tara, pentru o natiune, Parlamentul, Guvernul, agentiile guvernamentale, si tot ce mai inseamna administratie de stat, pana la ultimul slujbas din prefecturi, dar si administratiile locale, de la primari si pana la ultimul slujbas din primarii, politia, armata, magistratii – in fine, cam tot ce este, intr-un fel sau altul, incadrabil in categoria „institutii bugetare” – sunt ca tencuiala pentru un zid. Stau deasupra, dau o forma finisata caramizilor brute de dedesubt, si completeaza functionalitatea acelui zid.

Spune domnul Teodor Baconschi, intr-o postare scurta, pe feisbuc, despre spitale:

„Și roagă-te ca imunitatea pacientului să bată infecția nosocomială cuibărită adânc în tencuială.”

Ma tem ca vorba asta este valabila si pentru zidurile societatii romanesti, a caror tencuiala este profund infestata, de niste germeni, initial ai unei ciume rosii, numita comunism, dar care, in timp, prin mutatii succesive, au devenit altceva, un ceva care a pastrat toata puterea ucigatoare a germenilor initiali, dar a capatat valente noi, mimetice, de camuflare. Oricum, sunt ucigatori, germenii acestia…

Vestea buna: zidurile pot capata tencuieli noi. Vestea proasta: ca sa scapam de germenii Ciumei Rosii, toata tencuiala veche trebuie data jos, si inlocuita cu o tencuiala noua, dupa ce zidul insusi a fost tratat impotriva acestei infectii politice. Si inca ceva: este nevoie de alti mesteri, altii decat cei care au facut tencuiala asta, pentru ca germenii Ciumei Rosii pesediste au fost incorporati, in mod deliberat, in tencuiala, chiar de catre mesterii care au facut-o.

1. Tragedia din Clubul Colectiv

Lumea explodeaza, zeci de mii de romani ies in strada, se naste tagul #coruptiaucide, se scandeaza „Parlament penal, mars la tribunal!”, si „Toate partidele, aceiasi mizerie!”.

Guvernul Ponta demisioneaza – Ponta, oricum, era un cadavru politic – si presedintele Iohannis intervine, pentru a media intre societatea civila si factorul politic, propunand cea mai absurda solutie: dialog cu reprezentantii unui protest spontan.

In lipsa acestora, tot feluri de pseudo-ONG-uri s-au erijat in purtatoare de cuvant ale Strazii, si s-a nascut ideea de „guvern tehnocrat”, chestie niciodata pomenita in strada. Din birourile de la Brussels, apare domnul Dacian Ciolos, prezentat ca fiind un tehnocrat, nealiniat politic.

Se omit detalii semnificative din cariera domnului Ciolos:

– In 2005 a activat in cadrul Ministerului Agriculturii, Padurilor și Dezvoltării Rurale, pe postul de consilier al ministrului Decebal Traian Remes (acesta a fost condamnat pentru trafuc de influenta)

– Ministru al Agriculturii și Dezvoltării Rurale, intre 11 octombrie 2007 – 22 decembrie 2008 în guvernul Călin Popescu-Tăriceanu (colegi de guvern: Lazarescu, fosila a diplomatiei comuniste, Melescanu, securistul rusofil, Eugen Nicolaescu, viitor ministru in guvernul Ponta, penalul Varujan Vosganian, etc.)

– Ajunge Comisar European, propus de Traian Basescu, si sustinut de Victor Ponta si Calin Tariceanu (http://m.ziare.com/victor-ponta/ponta-a-discutat-cu-juncker-despre-comisarul-european-propus-de-romania-1311920-font3)

Asa ca, nealinierea politica a dansului, este discutabila, cel putin. Oricum, Dacian Ciolos este nominalizat pentru postul de prim-ministru, si guvernul lui „tehnocrat”, impanat cu Lazarescu, acel fost diplomat comunist, Toba „Apud-plagiatorul”, si diversi catei de casa pesedisti, este validar de majoritatea parlamentara, dominata de PSD. Asta a fost rezultatul unui protest care cerea „reset politic”, prin sloganele „Parlament penal, mars la tribunal!”, ori „Toate partidele, aceiasi mizerie!”…

Rezultatul acestei solutii „tehnocrate”, sugerata de ONG-uri controlate politic de PSD, de genul celui condus de Alina Mungiu-Pippidi? O perdea de fum, in spatele careia puterea pesedista s-a repliat, si a scapat de povara magariilor facute de guvernul Ponta. Nu „reset”, nu eliminarea penalilor, NIMIC!

2. Campania electorala pentru alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016

Campania asta desfasurata sub semnul unui caragialesc „eu cu cine votez”, a pregatit niste alegeri la care 20-25% din electorat a avut dreptul la vot blocat. Guvernul Dacian Ciolos a introdus niste masuri care sa previna posibilitatea fraudarii votului, dar a „uitat” ca poate, daca vrea, sa dea si o Ordonanta de Urgenta, care sa rectifice anomalia blocarii, de facto, a dreptului de a vota, pentru milioane de alegatori – tot ce trebuia sa faca, era sa extinda dreptul de vot prin corespondenta, pentru toti cei care ar fi anticipat ca nu vor fi pe raza circumscrptiei electorale de care apartin, la data votarii.

In timpul campaniei electorale, domnul Ciolos s-a complacut intr-o situatie bizara, in care desi nu era membrul nici unui partid, nici nu intrase in negocieri cu partidele care pretindeau ca-l sustin ca viitor prim-ministru, a acceptat ca alegatorii sa fie manipulati cu slogane de genul „Sustin Ciolos!”, ori „Acum, ai cu cine!”, prezente pe afise electorale ale unor partide care sunt percepute ca fiind de opozitie. Aceasta pozitie ambigua, consider ca a fost derutanta pentru alegatorii respectivelor partide, si a marit absenteismul, care oricum se anunta catastrofal:

– alegatorii de dreapta, care nu sunt sustinatori PNL, dar care ar fi putut sa voteze PNL, este posibil sa fi fost indepartati de prezenta lui – personal, fac parte din aceasta categorie.
– alegatori PNL, dar care nu agreaza USR, este posibil sa fi fost indepartati de ideea de a vota;
– la fel, in cazul USR: o buna parte din alegatorii acestui partid au fost cei care nu i-au iertat PNL participarea la marsava alianta cu PSD, si „comuniunea” de posibil prim-ministru, cu PNL, este posibil sa nu fi fost acceptabila.

In final, domnul Ciolos a ramas in afara oricarui partid, alegerile au venit, si PSD a castigat cele mai ilegitime alegeri din ultimii 27 de ani – nu le includ si pe cele din Duminica Orbului, pentru ca alea NU au fost alegeri…

3. OUG 13 si pana astazi

Guvernul de paie al jupânului Dragnea ot Teleorman del Cocobrasilero, dupa ce presedintele Iohannis descopera doi elefanti invizibili in Palatul Victoria, si dupa o sedinta de guvern secreta, tinuta intr-o locatie secreta, la care membrii de guvern sunt chemati pe rand (probabil pentru a verifica loialitatea lor, si pentru a negocia pretul acestei loialitati), da celebra OUG 13, „noaptea, ca hotii”. Strada, explodeaza, si se naste tagul #rezist, sub sloganul precis directionat, „PSD, Ciuma Rosie!”.

Dupa un varf, in care au fost in strada 600.000 de cetateni revoltati, protestele #rezist s-au cronicizat, ajungand la mai mult de o luna de proteste neintrerupte, cu prezente mici in timpul saptamanii, si semnificative la sfarsit de saptamana. Si, lucru extraordinar, pentru prima data, Strada decide sa se organizeze: apar primele nuclee, in mediul online, in care cei care participa fizic la proteste, discuta despre formarea de noi partide!

Si, din nou, ca prin minune, apare domnul Ciolos. Nu in Piata Victoriei, printre protestatari, nu in grupurile online, ci la televiziune. Fara sa-si asume explicit ideile protestului, dar „injurand” guvernarea PSD. Si, sustinatorii lui, „Ciolo-fani”, cum obisnuiesc eu sa-i alint, incep sa-i vehiculeze numele, ca fiind de dorit sa fie lider al protestului. Asta, in contextul in care domnul Ciolos, nu-si asuma nimic: nici revendicarile Strazii, nici participarea la proteste, NIMIC! Cred ca ar fi primul lider, din istoria lumii, care sa CONDUCA – adica, sa fie in fata, si oamenii sa-l urmeze, ca asta inseamna sa lider – FARA sa fie prezent in mijlocul actiunii, si fara sa conduca!

In sfarsit, cand infiintarea unor noi partide, in mediul online, incepuse sa se contureze, din ce in ce mai bine, domnul Ciolos face o declaratie bizara, dar care se potriveste perfect stilului de „ma bag, dar nu ma amestec, asta cand nu ma amestec, dar ma bag”, deja caracteristic acestui personaj: „iau in considerare, din ce in ce mai serios, formarea unui nou partid” – citat aproximativ, din memorie. O declaratie care nu angajeaza cu nimic, care abia daca este o vaga declaratie de intentii, dar care deja a lovit, in plin, partidele astea embrionare, nascute din proteste, si care ar fi trebuit sa reprezinte fundamentul unei alternative la actuala clasa politica, din care FACE parte si domnul Ciolos.

Imi pare rau, pentru amicii mei care, orbiti de gesturi demagogice, au ajuns sa admire, pana la idolatrie, acest personaj toxic. Pe mine, asemenea gesturi – trecutul strazii, in calitate de pieton, cand „Generalul Izmana” omora un politist motociclist, insotitor al coloanei oficiale, care-l ducea, in interesul serviciului, la carciuma, nici de manecile suflecate, pentru a strange gunoaie dintr-o mlastina bucuresteana, intr-o zi in care m-as fi asteptat ca un functionar, platit din bani publici, sa fie la munca, ori de alte „tumbe” asemanatoare – ma lasa absolut rece, si nu pot decat sa le adaug la minusurile personajului.

La fel, laudele aduse guvernarii Ciolos, ma lasa rece: a ajuns prim-ministru, propulsat de o miscare de strada, care cerea resetarea Romaniei, si nu a facut nimic, in directia asta. Daca facea asa ceva, cu riscul unei motiuni de cenzura din partea PSD, as fi sarit in primul avion, ca sa fiu in Piata Victoriei, manifestand in sprijinul domnului Ciolos. Si l-as fi considerat un lider al miscarii de atunci. Dar nu a facut asta, si intr-o tara distrusa de 27 de ani de guvernari dezastruoase – guvernari din care a facut si el parte, ca ministru – a preferat sa se comporte ca un contabil cuminte, care isi vede linistit de cifrele care anunta falimentul companiei in care lucreaza…

Asa cum spuneam unei amice, care spunea ca „a facut si el greseli”: da, dar nu stiu cum se face, dar toate actiunile domnului Ciolos, in final, au avantajat Ciuma Rosie pesedista, fara ca pesedistii sa trebuiasca sa faca ceva special, pentru a profita de aceste actiuni. Parca ar fi comandate din sediul PSD…

Later edit: Pentru sustinatorii domnului Ciolos, uitati si o analiza mai putin patimasa, dar care tot „cu virgula” da, scrisa de domnul Daniel Uncu:

https://www.facebook.com/groups/ClubulLibertatii/permalink/1154916174605908/

Nu era bogata, in adevaratul sens al cuvantului, dar era, totusi, instarita. Era si frumoasa, dupa cum spunea lumea. Averea, pe care ar fi putut sa o mosteneasca de la ma-sa si ta-su, era plina de lucruri vechi, care nu valorau prea mult, dar care puteau fi transformate in lucruri de valoare, daca ar fi incaput pe mana unui gospodar. Oricum, si ma-sa, si ta-su, erau niste nenorociti, care o tineau din scurt, abia daca o lasau sa iasa din casa, desi nu mai era, de multa vreme, un copil.

Pe primul, l-a cunoscut de Craciun, chiar atunci cand ma-sa si ta-su au murit, in niste conditii ciudate – oricum, meritau sa moara, asa ca putem sa trecem pe asta – si desi multa lume-i spunea ca este la fel de nenorocit, ca abia decedatii ei parinti, nu a crezut, si a hotarat sa se marite cu el. Cand nunta s-a apropiat, o gramada de oameni, carora le pasa de ea, in fiecare seara, incercau sa o convinga, asa cum puteau, ca face o mare greseala, dar a fost inutil: s-au casatorit intr-o duminica insorita de mai. Pe urma, la nici o luna, a mancat o bataie sora cu moartea. Dar a ramas cu el…

Dupa niste ani, in care umilintele s-au tinut lant, si in care nenorocitul i-a luat toata zestrea, a hotarat sa se desparta de el. Si chiar a facut-o. Celor carora le pasa de ea, le-a placut ca a facut pasul asta, dar bucuria a fost de scurta durata. Obisnuinta de a fi umilita, de a trai sub teroare, de a primi, de la EL, totul, a fost mai puternica, si dupa patru ani, s-a despartit, din nou, si s-a intors la el. Nenorocitul, a primit-o inapoi, dar ce a urmat, a aratat ca nu a invatat nimic, din prima despartire. Spun prima, pentru ca a mai urmat una. De data asta, si-a indreptat privirea spre un frate al nenorocitului, care parea baiat bun. Nu era, dar inselata de aparente, chiar l-a iubit. Pana intr-o zi, cand s-a dovedit ca, de fapt, era la fel.

S-a despartit si de ăsta, si s-a intors tot la primul, desi, in jurul ei erau si oameni normali, care ar fi vrut sa-i stea alaturi. Si de atunci, sta cu el. Celor care chiar le pasa de ea, a inceput sa le arunce priviri pline de ura, cand vor sa-i spuna ca traieste, de atata timp, intr-o mare greseala. Poate ca-si da seama, dar daca ar recunoaste, ar insemna sa arunce, la gunoi, tot amarul asta de ani. Si asta, doare. Doare mai mult decat umilintele zilnice. Unii spun ca este o proasta. Asa o fi, dar asta nu ajuta prea mult. Oricum, si cei carora le pasa de ea, se pare ca le-a ajuns. Inca mai incearca sa o convinga, dar asta nu poate sa mai dureze mult. In fond, este alegerea ei.